ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4687/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4687/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut
următoarele:
Hotărârea
instanței de apel
Prin decizia nr. 533/ A din 20 mai 2011,
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de
pârâții I.F. și I.C. împotriva sentinței civile nr. 1547 din 2 noiembrie 2010
pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în tot
sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut, într-o amplă motivare, că numai apelanții
au un drept de proprietate asupra bunului în litigiu.
Reclamanta nu avea
nicio speranță legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în
temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul
fusese vândut încă din anul 1996.
Inexistența dreptului
la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul reclamantei
atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată în
condițiile dreptului comun. În patrimoniul reclamantei se putea naște numai un
drept de indemnizare, în condițiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite
condițiile legale. Reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,
astfel încât aceasta are vocația concretă la dobândirea unui drept de
indemnizare pentru imobilul litigios.
Titlul exibat de
pârâți este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei pentru
că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanta nu a
formulat nicio cerere de constatare a nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare al pârâților și nu și-a manifestat în nici un mod intenția de
a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.
Dreptul la un „bun”,
de care beneficiază pârâții este protejat din punct de vedere juridic și
datorită efectelor principiului securității raporturilor juridice și a
siguranței acestora.
Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat
recurs prin care a invocat nelegalitatea hotărârii întrucât instanța a aplicat
greșit dispozițiile art. 480 C. civ.
Imobilul revendicat a
fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 223/1974.
Dobândind bunul de la
un neproprietar, titlul pârâților nu a produs niciodată efectul translativ de
proprietate întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut.
Față de principiul
relativității efectelor convențiilor, contractul de vânzare-cumpărare al
pârâților nu are nici un efect față de reclamantă.
Acțiunea în
revendicare imobiliară prin comparare de titluri nu este condiționată de
anularea contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâți.
Hotărârea instanței
de apel este contrară și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru că a
reținut că numai pârâții au un bun în accepțiunea acestui text.
Instanța de apel
trebuia să rețină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat deoarece
provine de la adevărații proprietari ai imobilului, în vreme ce pârâții au
dobândit de la un neproprietar.
Instanța de apel a
interpretat în mod greșit în favoarea pârâților principiul securității
raporturilor civile. Pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în
absența oricăror măsuri normale de precauție, puteau să efectueze minime
diligențe pentru verificarea valabilității titlului de preluare al imobilului.
2.2. Analiza
recursului
Recursul nu este
întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Acțiunea
în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat
în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în
vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului
comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie
soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale
legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o
lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în
natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa,
și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe
cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.
În
speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a obținut anularea contractului
de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în sistemul Legii nr. 112/1995.
În
Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite,
s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele are
nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat
în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut
restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare,
întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
S-a
arătat, de asemenea, că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece
ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și
legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat,
nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv
de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege
specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură
persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de
la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea
specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și
la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele
îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să
păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.
Referitor la imobilele preluate de stat fără
titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi
revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unei legi speciale de reparație”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri
reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că,
după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor
imobile aflate în această situație.
Pe de
altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă
prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze
incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate
abuziv de stat.
Numai
persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,
din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această
procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în
revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu
bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către
chiriași.
Or,
pentru a se determina acest aspect este necesar ca instanțele să fi fost
învestite cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare al
chiriașilor, lucru care, în speță, nu s-a întâmplat.
În
procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură
a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea
conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea
normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte
din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea
fundamentală.
Problema
care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei
acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit
dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere,
până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții
ale legii speciale.
Este
necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce
măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor
omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt
drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor
juridice.
Cu alte
cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție,
trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu
are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească
anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță
legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o
jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare
împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără
despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
Or, față
de cele arătate anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat
contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de
proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care
beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul acestora este preferat față
de titlul foștilor proprietari.
Procedând
astfel, instanța de apel nu a condiționat, așa cum susține reclamanta,
admiterea acțiunii în revendicare de anularea contractului de
vânzare-cumpărare, ci, în compararea titlurilor de proprietate ale părților, a
considerat că este mai caracterizat titlul pârâților.
Având în
vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304
pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.
civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a
hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L.M.V. împotriva deciziei nr. 533/ A
din 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 iunie 2012.