ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4687/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 533/ A din 20 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții I.F. și I.C. împotriva sentinței civile nr. 1547 din 2 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, într-o amplă motivare, că numai apelanții au un drept de proprietate asupra bunului în litigiu.

Reclamanta nu avea nicio speranță legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut încă din anul 1996. Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul reclamantei atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun. În patrimoniul reclamantei se putea naște numai un drept de indemnizare, în condițiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât aceasta are vocația concretă la dobândirea unui drept de indemnizare pentru imobilul litigios.

Titlul exibat de pârâți este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei pentru că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Reclamanta nu a formulat nicio cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților și nu și-a manifestat în nici un mod intenția de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului litigios. Dreptul la un „bun”, de care beneficiază pârâții este protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiului securității raporturilor juridice și a siguranței acestora. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea hotărârii întrucât instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ.

Imobilul revendicat a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 223/1974. Dobândind bunul de la un neproprietar, titlul pârâților nu a produs niciodată efectul translativ de proprietate întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut. Față de principiul relativității efectelor convențiilor, contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu are nici un efect față de reclamantă. Acțiunea în revendicare imobiliară prin comparare de titluri nu este condiționată de anularea contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâți. Hotărârea instanței de apel este contrară și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru că a reținut că numai pârâții au un bun în accepțiunea acestui text. Instanța de apel trebuia să rețină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat deoarece provine de la adevărații proprietari ai imobilului, în vreme ce pârâții au dobândit de la un neproprietar.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit în favoarea pârâților principiul securității raporturilor civile. Pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în absența oricăror măsuri normale de precauție, puteau să efectueze minime diligențe pentru verificarea valabilității titlului de preluare al imobilului. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ. În speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a obținut anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în sistemul Legii nr. 112/1995.

În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele are nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-a arătat, de asemenea, că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, pentru a se determina acest aspect este necesar ca instanțele să fi fost învestite cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașilor, lucru care, în speță, nu s-a întâmplat. În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Or, față de cele arătate anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul acestora este preferat față de titlul foștilor proprietari.

Procedând astfel, instanța de apel nu a condiționat, așa cum susține reclamanta, admiterea acțiunii în revendicare de anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci, în compararea titlurilor de proprietate ale părților, a considerat că este mai caracterizat titlul pârâților. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L.M.V. împotriva deciziei nr. 533/ A din 20 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.