ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3327/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3327/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 29 aprilie 2009, reclamanta N.S. a chemat în

judecată pe pârâta M.A.C., solicitând instanței să o oblige pe aceasta să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, compus din apartamentul

nr. 1 și terenul aferent în suprafață de 200 m.p., situat în București, sector

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin contractul de donație autentificat în 18 noiembrie 1977,

tatăl său G.O., i-a donat ½ din apartamentul nr. 1 situat în București, sector

4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămară, baie, spălătorie și boxă la

subsol. Terenul în suprafață de 100 m.p. a fost preluat de stat în baza Legii

nr. 58/1974. Totodată, conform certificatului de moștenitor din 1977, a dobândit

dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul compus din teren în

suprafață de 100 m.p. și apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, compus

din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămară, baie, spălătorie și boxă la subsol.

Prin decizia din 20

decembrie 1983, statul a preluat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, apartamentul

nr. 1 situat in București, sector 4, și suprafața de 100 m.p. teren aferent.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., pct. 1 și 2 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă

nr. 935 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea formulată de către reclamanta N.S., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin decizia din 20

decembrie 1983, statul a preluat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, apartamentul

nr. 1 situat în București, sector 4, și suprafața de 100 m.p. teren aferent.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 06 noiembrie 1996 încheiat între SC T.A.L. SA și pârâta D.S., în calitate de

cumpărătoare, aceasta din urmă a dobândit proprietatea asupra apartamentului

nr. 1 și terenului aferent

în suprafața de 140,51 m.p., situat în București.

Tribunalul a reținut că,

din cele susținute de reclamantă, aceasta nu a mai făcut alte demersuri de recuperare

a imobilului preluat de stat, în afara acțiunii de față.

Pentru a compara titlurile

de proprietate ale părților, instanța a avut în vedere și criteriile de preferință

prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu se încadra în categoria

celor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989.

Astfel, Tribunalul a reținut

că potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în

temeiul dreptului comun.

Instanța de fond a apreciat

necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și dacă acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În această situație, în

cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art.

480 C. civ.), Tribunalul a reținut că nu poate considera preferabil titlul reclamantei,

așa cum susține aceasta. Astfel, Tribunalul a constatat că preferabil este titlul

subdobânditorului de bună-credință, aceasta nefiind răsturnată în cauză, în condițiile

în care la data cumpărării (sau ulterior) nu figura o cerere a fostului proprietar

pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În această situație, restituirea

în natură a apartamentului cumpărat de pârâta cumpărătoare nu mai este posibilă,

pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanta fiind îndreptățită, în condițiile

legii, la despăgubiri.

În ceea ce privește aplicarea

în speță a Convenției Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut că, raportat

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanta

nu a introdus până la data prezentei cereri (29 aprilie 2009) nicio acțiune în justiție

sau cerere la autoritățile administrative, în temeiul dreptului comun sau a unei

legi speciale de reparație, aceasta nu se poate prevala de existența unui „bun”

în sensul Convenției și jurisprudenței amintite.

Cu privire la aspectul

dacă reclamanta avea cel puțin o „speranță legitimă” de a i se recunoaște un drept

de proprietate asupra imobilului, Tribunalul a reținut că, în cauză, potrivit jurisprudenței

Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 33/2008 în interesul legii), aplicarea

altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a

se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Având în vedere aceste

considerente, Tribunalul a reținut că nu se poate reține că reclamanta ar avea o

„speranță legitimă” privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâtei.

Având în vedere toate

aceste considerente, apreciind că titlul pârâtei este mai caracterizat, Tribunalul

a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta N.S., prin decizia nr.

438/A din 21 aprilie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, acesta fiind respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut

în motivarea hotărârii următoarele considerente:

Curtea de apel a considerat

că trebuie clarificată mai întâi chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, care are caracterul unei

legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor

preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială

și acțiunea de drept comun, curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi

doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui

act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua

procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată

de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare

până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii

în revendicare.

De asemenea, a mai arătat

că, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari

și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât

sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001.

În concepția sistemului

reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar

anularea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre

legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub

aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a

formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut

că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor

în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării

de drept comun deoarece o astfel de concepție ignoră principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant

– și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Coroborând prevederile

legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea

nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, astfel că, după intrarea in vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pentru conturarea acestei

optici, instanța supremă pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât

o procedura administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat.

Prin aceeași decizie,

s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989.

Totodată, se apreciază

că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură

în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare sau retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie

reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ.

Sintetizând, Curtea a

reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un

drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare

abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea

în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii

nr. 10/2001. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate

Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul

se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară

mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din decizia Înaltei Curți,

reține instanța de apel, se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o

acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile

cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea

circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate

ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dând curs acestor linii

directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale

de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii

nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig

de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun,

nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării

sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea de apel a reținut că

se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Pe cale de consecință,

susținerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat

de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condițiile în care aceasta nu a urmat

calea pusă la dispoziție de legiuitor prin formularea notificării către unitatea

deținătoare a imobilului, în condiții de regularitate procedurală.

În egală măsură, instanța

constată că reclamanta nu a solicitat, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 de către intimata-pârâtă, astfel că, prin expirarea termenului

special de prescripție stabilit de prevederile alineatului final al textului de

lege anterior menționat, acesta s-a consolidat, astfel că nu mai pot fi aduse în

discuție în acest cadru procesual chestiuni legate de încheierea sa valabilă. Din

această perspectivă, intimata-pârâtă, în calitate de titular actual la dreptului

de proprietate asupra imobilului, dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare perfectat

în temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun în sensul Convenției.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta N.S., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei atacate,

în sensul admiterii apelului său și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În motivarea recursului,

reclamanta, reiterând aceleași critici ca și cele formulate în calea de atac a apelului

arată că, în fond, acțiunea în revendicare este întemeiată. Astfel, în cadrul comparării

titlurilor de proprietate invocate, instanța de judecată trebuia să dea câștig de

cauză titlului reclamantei întrucât este mai bine caracterizat, este mai vechi,

provine de la adevăratul proprietar, a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară

înaintea intimatei-pârâte.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, arată recurenta, garantează dreptul său de proprietate și nu

există niciun argument pentru care prevederile Convenției ar fi în favoarea subdobânditorului

unui imobil preluat fără titlu. Așadar, Convenția garantează dreptul de proprietate

al primului proprietar și al succesorilor acestora dacă transmiterea proprietății

a respectat legea.

Totodată, arată recurenta,

statul a vândut ceva ce nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de la adevăratul

proprietar. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu intra sub dispozițiile Legii

nr. 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu.

Prevederile Legii nr.

10/2001 nu constituie o piedică în admiterea acțiunii în revendicare. Este adevărat,

arată recurenta, că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu C. civ.

și că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca, în caz de concurs, legea specială

prevalează. Însă, aceeași instanță supremă a decis ca „în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate”.

În fine, recurenta mai

arată că Legea nr. 10/2001 contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului,

invocând cauza Katz împotriva României (cererea nr. 29739/03, hotărârea din 20 ianuarie

2009).

Analizând recursul prin

prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte constată calea

de atac ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Acțiunea reclamantei,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., a fost formulată la data de

29 aprilie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel, confirmând

soluția primei instanțe, a făcut o corectă interpretare și aplicare a deciziei

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, în sensul că prin această hotărâre s-a stabilit cu putere obligatorie pentru

instanțele din țară prevalența dispozițiilor legii speciale, în situația când acestea

vin în conflict cu normele generale.

Instanța supremă a statuat

în sensul că nu poate fi primită soluția dată de unele instanțe care recunosc aplicarea

dreptului comun în concurs cu legea specială, într-o acțiune în revendicare. Instanțele

au fost practic obligate să analizeze aceste cauze prin prisma dispozițiilor legii

speciale, cât și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată

pe regula comparării titlurilor de proprietate ale părților, în condițiile art.

480 C. civ., este înlăturată de dispozițiile legii speciale menționate (Legea

nr. 10/2001), conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

În acest sens, art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării unor bunuri

preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație. Or, Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu cuprinde dispoziții în ceea ce privește

pe foștii chiriași, actualii proprietari ai imobilului, în Capitolul III, referitor

la procedurile de restituire, prevede, în ipoteza reglementată de art. 18 lit. c)

din lege și care este și cea din cauza de față, că măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ca atare, pentru a se

putea realiza scopul acțiunii în revendicare, și anume redobândirea imobilului,

reclamanta trebuia să probeze că nu se află în ipoteza textului de lege sus-menționat,

demers care implica atacarea titlului de proprietate al pârâtei în termenul și în

condițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală [fost art.

46 alin. (5) în forma legii de la data intrării în vigoare].

Prin urmare, în cadrul

analizei temeiniciei acțiunii în revendicare, se apreciază ca necesar mai întâi

a se statua asupra valabilității titlului terțului dobânditor, făcându-se în mod

implicit trimitere la prevederile art. 45 din lege.

În situația în care există

conflict între dispozițiile legii interne și normele comunitare, este necesar a

se stabili dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Astfel, în situația acestor

neconcordanțe, instanța trebuie să verifice dacă pârâtul din acțiunea în revendicare

nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, ipoteza care poate fi acceptată

în situația în care există o hotărâre judecătorească anterioară prin care a fost

consolidat titlul acestuia sau dacă există o speranță legitimă în acest sens, rezultată

din prevederile legii speciale.

Relevantă este, în acest

sens, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Pincova și

Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a stabilit, cu referire la acțiunile în

revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat în timpul regimului comunist

și ulterior înstrăinate în temeiul legii către terțe persoane, ca fiind necesar

ca „legislația să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare

ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință

să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod

corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

Și în cuprinsul deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu referire la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că în situația în care nu mai

este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, iar

titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite

despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, în situația în care aceasta a făcut demersuri

pe această cale.

S-a reținut astfel, în

mod corect, de către instanțele anterioare că pârâta din prezenta cauză a fost de

bună-credință la momentul dobândirii imobilului, contractul fiind încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte că reclamanta nu a întreprins

niciun demers administrativ sau judiciar prin care să tindă a redobândi imobilul,

demers ce ar fi putut să creeze pârâtei îndoială în ceea ce privește calitatea de

proprietar a statului.

Instanța de apel a reținut,

astfel, în mod corect, că titlul pârâtei a fost consolidat și din perspectiva aplicării

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanta nu a formulat

acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâtă în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, având în

vedere cele expuse, corect s-a apreciat că pârâta deține „un bun” din perspectiva

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar reclamanta, pe de altă parte, nu poate justifica existența unui „bun” în sensul

Convenției, în condițiile în care titlul de proprietate al pârâtei nu a fost niciodată

contestat, iar reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se constate

caracterul abuziv al preluării sau o decizie administrativă care să îi recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului și nici nu a utilizat căile legale pe care

le-a avut la îndemână în vederea redobândirii bunului, care i-ar fi putut oferi

„speranța legitimă” că va dobândi bunul în litigiu.

Astfel, atât din perspectiva

dispozițiilor legii speciale, cât și a celor reținute de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 33/2008, în sensul prevalenței titlului subdobânditorului

de bună-credință, al practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

instanța de apel a apreciat în mod corect și legal că în cauză pârâta este cea care

justifică un drept actual și un titlu de proprietate preferabil.

De asemenea, se reține

că reclamanta nu a invocat niciun argument care să justifice promovarea tardivă

a demersului său judiciar și care să se circumscrie în „motive independente de voința”

sa, în sensul celor stabilite prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte, motive care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze

dispozițiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condițiile și termenul

sus-arătate.

Prin urmare, susținerile

recurentei privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu rea-credință

și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi examinate în cauza de

față, în absența respectării termenului prevăzut de legea specială pentru contestarea

actului juridic enunțat. Argumentele reclamantei privind nevalabilitatea titlului

statului de preluare a bunului revendicat și existența dovezilor care atestă dreptul

său de proprietate nu pot fi, nici ele, analizate în absența respectării termenului

de contestare a titlului pârâtei.

Din perspectiva celor

expuse, se reține, în concluzie, că la data introducerii acțiunii, reclamanta nu

avea niciun bun și nicio speranță legitimă de a i se restitui imobilul revendicat,

în condițiile în care nu poate justifica existența unui „bun” în sensul Convenției

și în condițiile în care nu deține o hotărâre judecătorească care să îi recunoască

un asemenea drept.

În raport de considerentele

expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 438/A din 21 aprilie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 438/A din 21 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2012.