ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie

2006 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A.D.L. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, B.V.

și B.M., S.P. și G.C. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, în temeiul art. 480 C. civ., să constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului situat în București, str. W., și să oblige pârâții

să lase reclamantei și pârâtului G.C., în deplină posesie și proprietate

imobilul menționat.

La data de 15 ianuarie

2007, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare parțială a acțiunii,

prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru

imobilul în litigiu, inclusiv nulitatea Deciziei nr. 546 din 06 mai 1953 emisă

de Sfatul Popular Raional V.I. Stalin, precum și obligarea pârâților B.V., B.M.

și S.P. de a-i lăsa în deplină proprietate reclamantei și pârâtului G.C.

apartamentele nr. 1 și 2, astfel cum sunt descrise în contractele de

vânzare-cumpărare nr. 1150/27835 din 30 iunie 1996 și nr. 742 din 12 iunie

1998, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul G.C. a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate

nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. W.,

preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 224/1951, nulitatea Deciziei nr.

546 din 06 mai 1953 emisă de Sfatul Popular Raional V.I. Stalin, recunoașterea

sa și a reclamantei A.D.L. ca unici proprietari ai imobilului în litigiu și

obligarea pârâților B.M. și S.P. de a le lăsa în deplină proprietate și posesie

imobilul în litigiu, respectiv apartamentele 1 și 2 situate în București, str.

W.

Prin Sentința civilă

nr. 761 din 21 mai 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului B.V. și, în

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A.D.L., îndreptată

împotriva pârâtului B.V., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană

lipsită de capacitate de folosință.

A respins excepția

lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarului G.C.C. pentru

pârâtul-reclamant G.C.

A admis excepția

inadmisibilității invocată cu privire la cererea principală și cererea

reconvențională.

A respins ca

inadmisibilă pentru lipsa coparticipării procesuale active obligatorii cererea

principală formulată de reclamanta A.D.L.

A respins ca

inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant G.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit certificatului de deces

depus la dosar, pârâtul B.V. a decedat la data de 02 septembrie 2004, astfel

încât, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și ale

art. 7 din Decretul nr. 31/1954, acest pârât nu avea capacitate procesuală de

folosință la data sesizării instanței.

În ceea ce privește

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, tribunalul a reținut că

mandatarul G.C.C. a justificat această calitate prin procura autentificată sub

nr. 2199 din 10 iulie 2006, în condițiile art. 67 C. proc. civ., Având în

vedere că în administrarea bunurilor mandatarului G.C., mandantul a primit

puterea de reprezentare și în fața instanțelor judecătorești, prima instanță a

respins excepția ca neîntemeiată.

Tribunalul a apreciat

că cererea reconvențională nu întrunește prin obiectul și scopul său cerința de

a cuprinde pretenții proprii ale pârâtului împotriva reclamantului, deoarece,

în fapt, pârâtul susține cererea reclamantei, solicitarea formulată pe cale

reconvențională având un obiect aproape identic cu cererea principală. Prin

urmare, această cerere a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă.

Apreciind că în speță

este vorba despre un caz de coparticipare procesuală obligatorie, cerință

nerespectată de către reclamantă, tribunalul a admis excepția privind

inadmisibilitatea cererii principale pentru acest motiv.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel A.D.L.

Prin Decizia civilă

nr. 101/A din 18 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a admis apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță. A respins excepția lipsei de interes

în promovarea apelului cu privire la soluția de respingere a cererii

reconvenționale, excepție invocată de intimatul-pârât S.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat greșit

excepția inadmisibilității acțiunii.

Principiul

unanimității este o creație a practicii judiciare nefiind prevăzută de un text

de lege și acesta este și argumentul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat că ingerința statului în respectarea dreptului de proprietate

nu îndeplinește cerințele ca aceasta să fie necesară unei societăți

democratice, să fie accesibilă și previzibilă fără ca titularii dreptului să

suporte o sarcină disproporționată prin intervenția acestei ingerințe a

statului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții B.M. și S.P.

Prin Decizia nr. 4576

din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate

recursurile declarate.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că, în considerentele deciziei atacate,

instanța a motivat amplu de ce nu este aplicabilă regula unanimității având în

vedere situația specială a reclamantei care nu a obținut reparația prevăzută de

Legea nr. 10/2001 și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

În mod practic, adoptând această soluție instanța a concluzionat că nu trebuie

să se refuze accesul la justiție al unei persoane care a pretins un drept de

proprietate cu privire la un bun imobil, drept care ar rămâne neprotejat din

punct de vedere juridic în condițiile pasivității manifestate de către unul

dintre coproprietari.

Rejudecând cauza,

prin Sentința civilă nr. 190 din 15 februarie 2010, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din

cererea formulată de către reclamanta A.D.L., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primar General, B.M., S.P. și G.C.

A respins capătul de

cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și

recunoașterea calității de unici și exclusivi proprietari ai imobilului în

persoana autorilor reclamantei, respectiv a reclamantei în calitate de

moștenitor al defunctului G.L., ca inadmisibil.

A admis excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare cu privire la capătul 2 din cererea

principală și cererea reconvențională și a respins, ca inadmisibil, capătul 2

din cererea principală și cererea reconvențională.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a reținut că, în primul ciclu procesual, reclamanta a arătat

că solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă

un capăt distinct de cerere, ci argumente legate de inexistența titlului de

proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, cu referire la acțiunea

în revendicare.

Totuși, în cadrul

rejudecării după desființarea sentinței apelate, reclamanta a formulat

"precizări asupra acțiunii principale", solicitând ca alături de

nevalabilitatea titlului statului să se recunoască calitatea de unici

proprietari ai acestuia a autorilor săi, G.L.L. și G.I.I., respectiv al

reclamantei, în calitate de moștenitor al defunctului său tată, G.L. În plus,

au fost precizate temeiurile de drept ca fiind, pe lângă cele invocate prin

cererea inițială și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și alin. (4) din dispozitivul Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în

interesul legii.

Or, acțiunea în

constatare este inadmisibilă atât timp cât partea poate cere realizarea

dreptului.

De altfel,

nevalabilitatea titlului statului, calitatea de proprietar a autorilor

reclamantei, calitatea de moștenitor a reclamantei sunt oricum aspecte care se

soluționează în cadrul acțiunii în revendicare, dacă această acțiune este deschisă

reclamantei, sau, în caz contrar, în cadrul procedurii administrative

reglementate de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente a fost admisă excepția inadmisibilității cu privire la capătul 1

din cererea principală, iar acesta a fost respins în consecință.

Tribunalul a admis

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare din cererea principală și

din cererea reconvențională, pentru următoarele argumente:

În cauză, reclamanta

a înțeles să formuleze acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în

temeiul Legii nr. 112/1995. Reclamanta a formulat cererea după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 23 octombrie 2006.

Totodată, reclamanta

a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Odată ce Legea nr.

10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare

formulate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura

cale pe care foștii proprietari o pot urma fiind cea a procedurii speciale

administrative, astfel cum s-a reținut și prin considerentele Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în

interesul legii.

Având în vedere

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se poate susține că,

prin stabilirea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată

împotriva terților subdobânditori, i se refuză reclamantei dreptul de a avea

acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările

constituționale.

Împotriva acestei

sentințe a declar apel reclamanta A.D.L., iar prin Decizia nr. 514 A din 18 mai

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Obiectul litigiului

este constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâților să

lase în deplină proprietate și posesie un imobil, în legătură cu care

reclamanta susține că are calitatea de proprietar și care a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Cum, în cauză,

imobilul nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, întrucât a fost

înstrăinat către pârâți, rezultă că nici notificarea - și deci, declanșarea

procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema

incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun

suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție)

sau a admisibilității acțiuni în revendicare.

A aprecia, în sensul

inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură

prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în

niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile

de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.

În speța dedusă

judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au

calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât nu se poate pune

problema inadmisibilității acțiunii formulate.

În același sens a

statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii,

soluționat prin Decizia nr. 33/2008, stabilind că "este însă necesar a

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă,

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții S.P. și B.M.

recurs, pârâtul S.P. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Acțiunea principală

are, conform precizărilor reclamantei, două capete de cerere, care pot fi

soluționate împreună, dar a căror soartă nu este interdependentă.

Soluționând apelul

declarat de către reclamanta A.D.L. împotriva sentinței prin care tribunalul a

soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității în mod distinct cu

privire la fiecare capăt de cerere, instanța de apel nu face nicio distincție

între cele două excepții invocate de pârâți, respectiv inadmisibilitatea

cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și inadmisibilitatea cererii în revendicare

promovate după apariția Legii nr. 10/2001.

Argumentele reținute

de instanța de apel pentru motivarea soluției de respingere a inadmisibilității

acțiunii în revendicare nu pot fi aplicate și excepției inadmisibilității

acțiunii în constatare, neavând același temei juridic.

Referitor la soluția

adoptată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

recurentul arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

prevederile Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, precum și practica

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu

reține faptul că reclamanta a formulat notificare în condițiile Legii nr.

10/2001, chiar dacă aceasta nu a fost soluționată, fapt ce ar putea echivala cu

un răspuns negativ din partea instituției vizate.

Sistemul instituit de

Legea nr. 10/2001 este completat de prevederile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care recunoaște instanțelor de judecată învestite

cu judecarea contestațiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 aceleași atribuții

ca și instanțelor învestite cu judecarea acțiunilor de drept comun, respectiv,

soluționarea pe fond a cererii persoanei îndreptățite și restituirea

imobilului.

Pe de altă parte,

autorul reclamantei a contestat valabilitatea titlului recurentului, în baza

prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar contractul de vânzare-cumpărare

a fost menținut și consolidat, nefiind desființat prin hotărâre judecătorească.

Cauza respectivă a făcut obiectul Dosarului nr. 5715/2002 pe rolul Tribunalului

București.

Ca urmare a

menținerii contractului de vânzare-cumpărare, s-a confirmat că dreptul asupra

imobilului în litigiu aparține recurentului, ceea ce impune protecția

instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Nu în ultimul rând,

în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în

soluționarea recursului în interesul legii se menționează că Legea nr. 10/2001

constituie "dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în

echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu

valabil" și că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.".

Se mai arată că, în

virtutea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și potrivit practicii curente a Curții Europene a

Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantei există numai un interes

patrimonial cu privire la bunul în discuție, care poate fi convertit în

despăgubire, potrivit reglementărilor în materie, în timp ce în patrimoniul

recurentului există un bun actual, protejat de Convenție, pentru care are un

titlu valabil, nedesființat de către o instanța de judecată.

critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Decizia recurată

încalcă prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În cauza de față a

fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceasta nu a

fost încă finalizată. De asemenea, validitatea contractului de vânzare

cumpărare este prezumată întrucât nu a fost contestată potrivit art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În privința

raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține că respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și

intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea

reclamantei de accesul la justiție.

Se invocă practica

Curții Europene a Drepturilor Omului și interpretarea dată de instanța

europeană noțiunii de "bun", astfel cum aceasta se desprinde din

jurisprudența Curții.

decizii, în termen legal a declarat recurs și pârâtul G.C., prin mandatar

G.C.C.

Înalta Curte urmează

a constata nul recursul declarat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea

unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În cuprinsul cererii

de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul expune situația de fapt a

cauzei, invocă reaua-credință a pârâților B. și face afirmații legate de

situația imobilului.

Cererea de recurs nu

conține însă precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le

conține hotărârea recurată și o minimă argumentare în drept a unor criticii de

nelegalitate.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de

recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea

dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin

precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste

dispoziții legale.

În consecință,

constatând că niciuna din criticile formulate nu pot fi încadrate în cazurile

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 302 - 303

C. proc. civ. și 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat

de pârâtul G.C.

Analizând decizia

recurată din perspectiva motivelor de recurs formulate de recurenții S.P. și

B.M., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi

respinse, pentru următoarele considerente:

Întrucât recursurile formulate

cuprind, în mare parte critici identice de nelegalitate, recurenții având o

poziție procesuală identică în cauză, Înalta Curte va răspunde prin

considerente comune acelor critici care se regăsesc în ambele recursuri

formulate.

În susținerea motivului

de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a Deciziei

în interesul legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală și cea

specială, de principiul de drept "electa una via non datur recursum ad

alteram", de protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de

împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu

valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea

pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, în lipsa unei astfel

de constatări, titlul chiriașului-cumpărător consolidându-se în raport cu cel

al fostului proprietar, toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, o acțiune ca cea formulată de reclamantă, nu mai putea fi

primită, fiind inadmisibilă.

Criticile nu sunt

fondate.

În ceea ce privește

aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, problema

concursului dintre legea generală și cea specială și aplicarea principiul de

drept "electa una via non datur recursum ad alteram", Înalta Curte

reține următoarele:

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire

la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu

soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a

constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul

acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor

îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este

atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul

civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia în

interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a

fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea

generală și a Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea

specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză

în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu

una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză, prima

instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei

probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod

nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul

legii.

Or, câtă vreme în

cauză, reclamanta-apelantă a susținut că are un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că

respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare

a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului ei de proprietate

nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând

în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod corect

instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin urmare, față de

susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ.,

soluția pronunțată de Curtea de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

În ceea ce privește

susținerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie

recurată, a protecției oferite chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține următoarele:

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se observă că instanța

europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare,

oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Raportat la

jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție,

ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală.

În ceea ce privește

problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Toate aceste aspecte

nu au fost clarificate de prima instanță, neanalizându-se în ce măsură,

reclamanta se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și înțelesul

dat de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni, jurisprudență în

cadrul căreia a fost adoptată, la data de 12 octombrie 2010, Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. În acea hotărâre, Curtea

Europeană a reținut că (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.

1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului. (parag. 134 - 140).

Tot astfel, instanța

nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții-cumpărători ai apartamentelor în

temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995 și a căror anulare nu a fost obținută de reclamantă în procedura

judiciară, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași

norme europene.

Această analiză era

necesară din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, or, hotărârea

recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, obligă

instanța de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părți în

susținerea valabilității titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin

decizia în interesul legii menționată.

În consecință, prin

decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile

rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se

regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și Decizia în interesul

legii nr. 33/2008.

Recurentul S.P.

susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru analizarea excepției de

inadmisibilitate prin argumente comune pentru ambele capete de cerere din

cererea principală, deși motivarea soluției de respingere a inadmisibilității

acțiunii în revendicare nu poate fi aplicată și excepției inadmisibilității

acțiunii în constatare nevalabilității titlului statului asupra bunului în

litigiu.

Nici această

susținere nu este fondată.

Tribunalul a reținut

că, potrivit susținerilor formulate de reclamantă în primul ciclu procesual,

solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un

capăt distinct de cerere, ci cuprinde argumente legate de inexistența titlului

de proprietate al statului asupra imobilului în cauză, cu referire la acțiunea

în revendicare.

Într-adevăr, pentru

soluționarea acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanța trebuie

să analizeze și aspectele legate de valabilitatea titlului statului asupra

bunului în litigiu. Din acest motiv, neanalizarea de către instanța de apel a

excepției inadmisibilității acestui capăt de cerere nu poate atrage

nelegalitatea deciziei pronunțate, câtă vreme pretențiile formulate în acest

sens, și care vor trebui oricum analizate de instanța de rejudecare pentru

soluționarea cererii în revendicare cu care a fost învestită, nu se constituie

într-un capăt de cerere distinct.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții B.M. și S.P. împotriva Deciziei nr.

514 A din 18 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul G.C. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV