ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A.D.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, B.V. și B.M., S.P. și G.C. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 480 C. civ., să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. W., și să oblige pârâții să lase reclamantei și pârâtului G.C., în deplină posesie și proprietate imobilul menționat. La data de 15 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare parțială a acțiunii, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu, inclusiv nulitatea Deciziei nr. 546 din 06 mai 1953 emisă de Sfatul Popular Raional V.I.

Stalin, precum și obligarea pârâților B.V., B.M. și S.P. de a-i lăsa în deplină proprietate reclamantei și pârâtului G.C. apartamentele nr. 1 și 2, astfel cum sunt descrise în contractele de vânzare-cumpărare nr. 1150/27835 din 30 iunie 1996 și nr. 742 din 12 iunie 1998, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul G.C. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. W., preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 224/1951, nulitatea Deciziei nr. 546 din 06 mai 1953 emisă de Sfatul Popular Raional V.I. Stalin, recunoașterea sa și a reclamantei A.D.L. ca unici proprietari ai imobilului în litigiu și obligarea pârâților B.M.

și S.P. de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, respectiv apartamentele 1 și 2 situate în București, str. W. Prin Sentința civilă nr. 761 din 21 mai 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului B.V. și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A.D.L., îndreptată împotriva pârâtului B.V., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință. A respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarului G.C.C. pentru pârâtul-reclamant G.C. A admis excepția inadmisibilității invocată cu privire la cererea principală și cererea reconvențională.

A respins ca inadmisibilă pentru lipsa coparticipării procesuale active obligatorii cererea principală formulată de reclamanta A.D.L. A respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant G.C. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit certificatului de deces depus la dosar, pârâtul B.V. a decedat la data de 02 septembrie 2004, astfel încât, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 7 din Decretul nr. 31/1954, acest pârât nu avea capacitate procesuală de folosință la data sesizării instanței. În ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, tribunalul a reținut că mandatarul G.C.C.

a justificat această calitate prin procura autentificată sub nr. 2199 din 10 iulie 2006, în condițiile art. 67 C. proc. civ., Având în vedere că în administrarea bunurilor mandatarului G.C., mandantul a primit puterea de reprezentare și în fața instanțelor judecătorești, prima instanță a respins excepția ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că cererea reconvențională nu întrunește prin obiectul și scopul său cerința de a cuprinde pretenții proprii ale pârâtului împotriva reclamantului, deoarece, în fapt, pârâtul susține cererea reclamantei, solicitarea formulată pe cale reconvențională având un obiect aproape identic cu cererea principală. Prin urmare, această cerere a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă.

Apreciind că în speță este vorba despre un caz de coparticipare procesuală obligatorie, cerință nerespectată de către reclamantă, tribunalul a admis excepția privind inadmisibilitatea cererii principale pentru acest motiv. Împotriva acestei sentințe a declarat apel A.D.L. Prin Decizia civilă nr. 101/A din 18 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. A respins excepția lipsei de interes în promovarea apelului cu privire la soluția de respingere a cererii reconvenționale, excepție invocată de intimatul-pârât S.P. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii.

Principiul unanimității este o creație a practicii judiciare nefiind prevăzută de un text de lege și acesta este și argumentul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că ingerința statului în respectarea dreptului de proprietate nu îndeplinește cerințele ca aceasta să fie necesară unei societăți democratice, să fie accesibilă și previzibilă fără ca titularii dreptului să suporte o sarcină disproporționată prin intervenția acestei ingerințe a statului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B.M. și S.P. Prin Decizia nr. 4576 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în considerentele deciziei atacate, instanța a motivat amplu de ce nu este aplicabilă regula unanimității având în vedere situația specială a reclamantei care nu a obținut reparația prevăzută de Legea nr. 10/2001 și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. În mod practic, adoptând această soluție instanța a concluzionat că nu trebuie să se refuze accesul la justiție al unei persoane care a pretins un drept de proprietate cu privire la un bun imobil, drept care ar rămâne neprotejat din punct de vedere juridic în condițiile pasivității manifestate de către unul dintre coproprietari. Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 190 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea formulată de către reclamanta A.D.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, B.M., S.P.

și G.C. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și recunoașterea calității de unici și exclusivi proprietari ai imobilului în persoana autorilor reclamantei, respectiv a reclamantei în calitate de moștenitor al defunctului G.L., ca inadmisibil. A admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare cu privire la capătul 2 din cererea principală și cererea reconvențională și a respins, ca inadmisibil, capătul 2 din cererea principală și cererea reconvențională. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, în primul ciclu procesual, reclamanta a arătat că solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci argumente legate de inexistența titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, cu referire la acțiunea în revendicare.

Totuși, în cadrul rejudecării după desființarea sentinței apelate, reclamanta a formulat "precizări asupra acțiunii principale", solicitând ca alături de nevalabilitatea titlului statului să se recunoască calitatea de unici proprietari ai acestuia a autorilor săi, G.L.L. și G.I.I., respectiv al reclamantei, în calitate de moștenitor al defunctului său tată, G.L. În plus, au fost precizate temeiurile de drept ca fiind, pe lângă cele invocate prin cererea inițială și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alin. (4) din dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. Or, acțiunea în constatare este inadmisibilă atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului.

De altfel, nevalabilitatea titlului statului, calitatea de proprietar a autorilor reclamantei, calitatea de moștenitor a reclamantei sunt oricum aspecte care se soluționează în cadrul acțiunii în revendicare, dacă această acțiune este deschisă reclamantei, sau, în caz contrar, în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente a fost admisă excepția inadmisibilității cu privire la capătul 1 din cererea principală, iar acesta a fost respins în consecință. Tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare din cererea principală și din cererea reconvențională, pentru următoarele argumente: În cauză, reclamanta a înțeles să formuleze acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a formulat cererea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 23 octombrie 2006. Totodată, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari o pot urma fiind cea a procedurii speciale administrative, astfel cum s-a reținut și prin considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. Având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se poate susține că, prin stabilirea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată împotriva terților subdobânditori, i se refuză reclamantei dreptul de a avea acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituționale.

Împotriva acestei sentințe a declar apel reclamanta A.D.L., iar prin Decizia nr. 514 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Obiectul litigiului este constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil, în legătură cu care reclamanta susține că are calitatea de proprietar și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Cum, în cauză, imobilul nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, întrucât a fost înstrăinat către pârâți, rezultă că nici notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiuni în revendicare. A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.

În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate. În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 33/2008, stabilind că "este însă necesar a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă, admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții S.P.

și B.M. 1. Prin motivele de recurs, pârâtul S.P. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Acțiunea principală are, conform precizărilor reclamantei, două capete de cerere, care pot fi soluționate împreună, dar a căror soartă nu este interdependentă. Soluționând apelul declarat de către reclamanta A.D.L. împotriva sentinței prin care tribunalul a soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității în mod distinct cu privire la fiecare capăt de cerere, instanța de apel nu face nicio distincție între cele două excepții invocate de pârâți, respectiv inadmisibilitatea cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. și inadmisibilitatea cererii în revendicare promovate după apariția Legii nr. 10/2001. Argumentele reținute de instanța de apel pentru motivarea soluției de respingere a inadmisibilității acțiunii în revendicare nu pot fi aplicate și excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, neavând același temei juridic. Referitor la soluția adoptată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, recurentul arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel nu reține faptul că reclamanta a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, chiar dacă aceasta nu a fost soluționată, fapt ce ar putea echivala cu un răspuns negativ din partea instituției vizate.

Sistemul instituit de Legea nr. 10/2001 este completat de prevederile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care recunoaște instanțelor de judecată învestite cu judecarea contestațiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 aceleași atribuții ca și instanțelor învestite cu judecarea acțiunilor de drept comun, respectiv, soluționarea pe fond a cererii persoanei îndreptățite și restituirea imobilului. Pe de altă parte, autorul reclamantei a contestat valabilitatea titlului recurentului, în baza prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost menținut și consolidat, nefiind desființat prin hotărâre judecătorească. Cauza respectivă a făcut obiectul Dosarului nr. 5715/2002 pe rolul Tribunalului București.

Ca urmare a menținerii contractului de vânzare-cumpărare, s-a confirmat că dreptul asupra imobilului în litigiu aparține recurentului, ceea ce impune protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Nu în ultimul rând, în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în soluționarea recursului în interesul legii se menționează că Legea nr. 10/2001 constituie "dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil" și că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.". Se mai arată că, în virtutea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și potrivit practicii curente a Curții Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantei există numai un interes patrimonial cu privire la bunul în discuție, care poate fi convertit în despăgubire, potrivit reglementărilor în materie, în timp ce în patrimoniul recurentului există un bun actual, protejat de Convenție, pentru care are un titlu valabil, nedesființat de către o instanța de judecată.

2. Recurenta B.M. critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Decizia recurată încalcă prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauza de față a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceasta nu a fost încă finalizată. De asemenea, validitatea contractului de vânzare cumpărare este prezumată întrucât nu a fost contestată potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În privința raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantei de accesul la justiție.

Se invocă practica Curții Europene a Drepturilor Omului și interpretarea dată de instanța europeană noțiunii de "bun", astfel cum aceasta se desprinde din jurisprudența Curții. 3. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs și pârâtul G.C., prin mandatar G.C.C. Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul expune situația de fapt a cauzei, invocă reaua-credință a pârâților B. și face afirmații legate de situația imobilului. Cererea de recurs nu conține însă precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

În consecință, constatând că niciuna din criticile formulate nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 302 - 303 C. proc. civ. și 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul G.C. Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs formulate de recurenții S.P. și B.M., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: Întrucât recursurile formulate cuprind, în mare parte critici identice de nelegalitate, recurenții având o poziție procesuală identică în cauză, Înalta Curte va răspunde prin considerente comune acelor critici care se regăsesc în ambele recursuri formulate.

În susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții formulează mai multe critici ce țin de aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală și cea specială, de principiul de drept "electa una via non datur recursum ad alteram", de protecția oferită chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, în lipsa unei astfel de constatări, titlul chiriașului-cumpărător consolidându-se în raport cu cel al fostului proprietar, toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune ca cea formulată de reclamantă, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.

Criticile nu sunt fondate. În ceea ce privește aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, problema concursului dintre legea generală și cea specială și aplicarea principiul de drept "electa una via non datur recursum ad alteram", Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. este obligatorie pentru instanțe. Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamanta-apelantă a susținut că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului ei de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, față de susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., soluția pronunțată de Curtea de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

În ceea ce privește susținerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie recurată, a protecției oferite chiriașilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține următoarele: În considerentele aceleiași decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Raportat la jurisprudența europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanță, neanalizându-se în ce măsură, reclamanta se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și înțelesul dat de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni, jurisprudență în cadrul căreia a fost adoptată, la data de 12 octombrie 2010, Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. În acea hotărâre, Curtea Europeană a reținut că (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

(...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134 - 140). Tot astfel, instanța nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâții-cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a căror anulare nu a fost obținută de reclamantă în procedura judiciară, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiași norme europene.

Această analiză era necesară din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, obligă instanța de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părți în susținerea valabilității titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menționată. În consecință, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Recurentul S.P.

susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru analizarea excepției de inadmisibilitate prin argumente comune pentru ambele capete de cerere din cererea principală, deși motivarea soluției de respingere a inadmisibilității acțiunii în revendicare nu poate fi aplicată și excepției inadmisibilității acțiunii în constatare nevalabilității titlului statului asupra bunului în litigiu. Nici această susținere nu este fondată. Tribunalul a reținut că, potrivit susținerilor formulate de reclamantă în primul ciclu procesual, solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci cuprinde argumente legate de inexistența titlului de proprietate al statului asupra imobilului în cauză, cu referire la acțiunea în revendicare.

Într-adevăr, pentru soluționarea acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanța trebuie să analizeze și aspectele legate de valabilitatea titlului statului asupra bunului în litigiu. Din acest motiv, neanalizarea de către instanța de apel a excepției inadmisibilității acestui capăt de cerere nu poate atrage nelegalitatea deciziei pronunțate, câtă vreme pretențiile formulate în acest sens, și care vor trebui oricum analizate de instanța de rejudecare pentru soluționarea cererii în revendicare cu care a fost învestită, nu se constituie într-un capăt de cerere distinct. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B.M. și S.P. împotriva Deciziei nr. 514 A din 18 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul G.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012. Procesat de GGC - GV