ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

iulie 1998 reclamantul M.H., prin mandatar, a chemat în judecată pe pârâții

Consiliul General al Municipiului București și A.P.P.S. solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, alcătuit din construcție și

terenul aferent de 743 mp.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că este singurul moștenitor al mamei sale M.D.M. (fostă M.) și al

tatălui său M.D.A. , decedați la 6 noiembrie 1956 și respectiv 28 decembrie 1951

în Buenos Aires, Argentina.

Imobilul a fost dobândit de autorii săi,

conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 14698 din 30

martie 1946 și transcris în registrul de transcripțiuni al Grefei Tribunalului

Ilfov sub nr. 7083 din 30 martie 1946 de la C.E. și G.

Imobilul a fost preluat de către stat în

mod abuziv, acesta nefigurând ca fiind preluat în baza vreunui act normativ.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 9274 din 10

iunie 1998 Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost

înregistrată cu nr. 3201/1999 la secția a III-a civilă.

La data de 22 septembrie 1999, Ț.I. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat să se

constate dreptul său de creanță, în calitate de chiriaș în imobilul revendicat,

drept de creanță având ca obiect lucrările de reparații capitale realizate pe

propria sa cheltuială în valoare de 18.580.000.000 lei, pretenții ulterior

reduse la suma de 4.775.000.000 lei (fila 47).

În motivarea cererii, intervenientul a arătat

că începând cu data de 1 aprilie 1990 se află în raporturi de locațiune cu

pârâta A.P.P.S., obiectul locațiunii constituindu-l imobilul situat în

București căruia, în calitate de locatar, i-a făcut îmbunătățiri capitale.

A mai susținut că la imobilul respectiv,

cu aprobarea locatorului, care la vremea respectivă era Ministerul Economiei

Naționale, s-au început și executat anumite extinderi la clădirea existentă,

ele urmând a fi continuate după realizarea unor alte noi lucrări de

consolidare, pentru care s-a adresat administratorului imobilului RA A.P.P.S.,

spre aprobare însă, datorită apariției prezentului litigiu, s-a tergiversat

aprobarea continuării lucrărilor.

Intervenientul a mai arătat că este de

bună credință iar în temeiul art. 1075, art. 1420 pct. 2 și 3 C. civ., are

constituit un drept de creanță față de locator, indiferent de predecesorul său

succesorul acestuia de drept.

La data de 28 septembrie 1999 pârâta RA A.P.P.S.

a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a

Ministerului Finanțelor Publice, deoarece RA A.P.P.S este doar administratorul

imobilului, proprietar fiind Statul Român care stă în judecată prin Ministerul

Finanțelor conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Cererea de intervenție în interes propriu

a fost admisă în principiu la termenul de judecată de la 7 decembrie 1999

conform art. 52 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1552 din 11

decembrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al

Municipiului București și a Municipiului București, prin Primarul General,

invocată de pârâta RA A.P.P.S. și a respins acțiunea față de acești doi pârâți,

ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția inadmisibilității

acțiunii principale invocată de pârâta RA A.P.P.S., ca neîntemeiată.

A respins ca inadmisibilă cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Ț.I.

A admis cererea principală formulată de

reclamantul M.H. împotriva pârâților RA A.P.P.S. și M.F.P. și în consecință:

A omologat raportul de expertiză tehnică

judiciară efectuat de expertul S.C. (fila 76 dosar tribunal).

A obligat pe pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S.

să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București compus din: teren în suprafață de 743 mp reprezentat în

schița anexă a raportului de expertiză topo prin coordonatele ABCDEFGA și

construcția existentă pe teren în vechea configurație și reprezentată în

aceeași anexă la raportul de expertiză topo prin considerentele GHIJKLMNEFG.

A luat act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu.

Deși s-a susținut de către pârâți că imobilul a fost preluat de către stat în

baza Decretului nr. 224/1951, în realitate, nu s-au îndeplinit formalitățile

legale, lipsind hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat decizia nr. 105/1953

de preluare a imobilului precum și publicația de vânzare și procesul verbal de

consemnare a rezultatului vânzării, iar hotărârile de guvern invocate de pârâta

RA A.P.P.S. nu pot constitui un temei legal al pretinsei apartenențe a

imobilului la domeniul public al statului.

A mai reținut că imobilul proprietatea autorilor

reclamantului (construcție și 743 mp teren) face parte din actuala parcelă din

București care are în prezent suprafața de 12.532 mp și deținută cu contract de

închiriere de intervenientul Ț.I.

A mai reținut că edificiul cumpărat în

anul 1946 de autorii reclamantului nu a păstrat configurația, construcția

alipită constituind o unitate locativă distinctă.

Referitor la cererea de intervenție în

interes propriu formulată de Ț.I. a reținut că este inadmisibilă în condițiile

în care aceasta a fost formulată ca o cerere de constatare, întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., când era posibilă formularea unei cerere

în realizare, adică să solicite obligarea oricăruia dintre părți (în raport de

poziția sa procesuală) pe care îl consideră creditorul obligației privind

dosarul său la restituirea îmbunătățirilor și reparațiilor capitale aduse

imobilului, nu și locative care îi cădeau în sarcină.

Hotărârea instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin

decizia nr. 30 din 30 ianuarie 2003, a respins ca nefondate apelurile formulate

de pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. și de intervenientul Ț.I.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au

declarat recurs chiar pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S.

În recursul său, pârâtul M.F.P., invocă

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată

este nelegală întrucât, în mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în

litigiu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului și pe cale de

consecință, a respins și excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe care a

invocat-o.

Susține că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului prin decizia de preluare nr. 105/1953 dată în baza

Decretului nr. 224/1951 referitor la urmărirea imobiliară pentru recuperarea

creanțelor statului, decizie care are caracter constitutiv de drepturi, iar

reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi ar fi achiesat creanțele contra

Stat.

Mai susține că în mod greșit s-a respins

excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.) întrucât trebuia urmată de către reclamant procedura administrativă

prealabilă prevăzută de legea nr. 10/2001.

În recursul său pârâta A.P.P.S. RA invocă

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea este

nelegală întrucât, în mod greșit s-a reținut că imobilul în litigiu a fost

preluat fără titlu în proprietatea statului.

Susține că imobilul în discuție a trecut cu

titlu în proprietatea statului în baza deciziei nr. 105/1953 emisă cu

respectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951.

Recurenta invocă și anexează sentința

civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 prin care s-a admis cererea Secției

Financiare I a fostului Raion I.V.Stalin prin care s-a încuviințat vânzarea

imobilului proprietatea autorilor reclamantului. Consideră , astfel, că titlul

statului îl reprezintă sentința civilă menționată.

Mai susține că în mod greșit s-a

reținut că imobilul nu face parte din domeniul public al statului și că acesta

nu ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în administrarea

RA A.P.P.S.

Mai susține că în mod greșit

instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

întrucât această lege a intrat în vigoare ulterior investirii instanței cu

cererea ce formează obiectul litigiului și drept urmare, aceasta nu

retroactivează.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta RA A.P.P.S. se privește ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Conform art. VI alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat.

Conform alin. (3) din același articol,

instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

Este de observat că prin articolul

menționat legiuitorul a conferit instanțelor judecătorești competența de a

analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare

la data preluării bunurilor fără a face distincție după cum titlul statutul l-a

reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act

judiciar, adică o hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, analizarea

titlului statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, se realizează

de instanțele judecătorești chiar și pe cale incidentală, nu numai prin

intermediul căilor de atac prevăzute de hotărârea judecătorească de trecere în

proprietatea statului, tocmai în sprijinul și aplicarea ideii de reparațiune a

unor preluări abuzive comise în trecut.

În speță, pe parcursul judecății

recursului și pentru a dovedi titlul statului asupra imobilului în discuție,

recurenta a depus sentința civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de

fostul Tribunal Popular al raionului I.V.Stalin București în aplicarea

Decretului nr. 224/1951 prin care s-a admis cererea formulată de Circumscripția

I Financiară și s-a încredințat vânzarea imobilului proprietatea autorilor

reclamantului, M.A. și M., pentru neplata impozitelor, exceptându-se „partea

din imobil locuită de debitor și familia sa”.

Recurenta a depus menționata sentință în

sprijinul soluției de respingere a acțiunii reclamantului, susținând puterea lucrului

judecat a acestei hotărâri, putere de lucru judecat care are, întotdeauna în

materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces

definitiv judecat, are efect numai asupra părților care au luat parte la

judecară și care au avut posibilitatea de a se apăra, nu și în privința celor

care, nefiind legal citate, nu au avut atare posibilitate sau care, la data

judecății nu avea capacitate de folosință întrucât erau decedate.

În speță, sentința civilă nr. 846 din 22

noiembrie 1952 (fila 81) este nulă, lipsită de efecte juridice întrucât, pe de

o parte, cauza s-a soluționat în contradictoriu cu o persoană decedată, lipsită

de capacitate de folosință, M.A., tatăl reclamantului, fiind decedat încă de la

data de 28 decembrie 1951 (fila 92 dosar recurs), iar pe de altă parte, M.M., mama

reclamantului a fost citată și ea la adresa imobilului în litigiu, deși, din

anul 1947 împreună cu soțul său, părăsiseră România din motive de represiune

politică.

Pe de altă parte, este de menționat că neplata

impozitului s-a datorat unor motive independente de voința autorilor

reclamantului care, din motive de represiune politică, au fost nevoiți să

părăsească țara.

De altfel, Decretul nr. 221/1954, în baza

căruia s-a pronunțat sentința nr. 846/1952, era neconstituțional în raport

chiar de dispozițiile Constituției din anul 1948, dreptul de proprietate, ca

unul din drepturile fundamentale ale persoanei, fiind ocrotit și prin

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., dar și prin tratatele și convențiile

internaționale la care România era parte.

De aceea, Decretul nr. 224/1951, prin

care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de neacceptat

într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru care a fost

edictat.

Tocmai pentru caracterul discriminatoriu,

nedrept, al dispozițiilor care prevedeau urmărirea silită imobiliară pentru

neplata impozitelor actul normativ menționat a fost abrogat.

Drept urmare, constatându-se că imobilul

proprietatea autorilor reclamantului nu a intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valoric, soluția instanței de fond ca și aceea a instanței

de apel sunt legale.

Referitor la susținerea conform căruia

imobilul ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în

administrarea RA A.P.P.S., nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, în

speță, statul nu a dobândit proprietatea printr-un titlu valoric și de aceea,

imobilul nu poate constitui domeniul public sau privat al statului și de aceea

nu poate face parte, așadar, din fondul locativ de protocol.

De aceea, nici dispozițiile H.G. nr. 39

din 30 ianuarie 1996, H.G. nr. 940 din 8 octombrie 1996, H.G. nr. 854 din 29

septembrie 2000 și H.G. nr. 533/2002 nu pot fi invocate de recurentă în

sprijinul susținerii titlului legal în baza căruia deținea imobilul în

administrare, hotărârile de guvern fiind date în organizarea aplicării legii,

potrivit dispozițiilor constituționale.

În ceea ce privește critica referitoare

la acțiunea în mod neîntemeiat de către instanța de apel a incidenței în cauză

a prevederilor Legii nr. 10/2001, nici aceasta nu poate fi primită, în

condițiile în care instanța, pentru a argumenta mai amplu motivarea dată în

lumina dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a făcut un raționament

juridic similar cu prevederile de drept substanțial din acest act normativ,

respectiv Legea nr. 10/2001, dar aceasta nu înseamnă că instanța și-a întemeiat

soluția pe dispozițiile acestei legi, care nu era în vigoare la data

introducerii cererii dedusă judecății.

Referitor la recursul declarat de M.F.P.,

se constată că și acesta este nefondat.

Susținerea recurentului în sensul că

imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea Statului, respectiv în

baza Decretului nr. 224/1/1951 și că acesta face parte din domeniul public al

Statului, nu poate fi primită pentru aceleași considerente expuse în motivarea

recursului pârâtei RA A.P.P.S.

În plus recurentul susține că Decretul

nr. 224/1951 se referea la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor

statului iar pe parcursul soluționării litigiului nu s-a demonstrat că au fost

achiesate creanțele către stat. Această susținere nu poate fi primită în

condițiile în care , așa cum s-a arătat, din motive independente de voința lor,

autorii reclamantului nu au putut plăti impozitele, din cauza represiunii

politice la care au fost supuși fiind nevoiți să părăsească țara.

Nici cea de a doua critică văzând greșita

respingere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001,

nu poate fi primită.

Unul din principiile care generează

aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi,

potrivit cu care legea civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc

în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare , trecute.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, consacrându-l în mod expres.

Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din

legea menționată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs cu

judecată persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la

judecata cauzei sau solicitând suspendarea ei.

În speță, instanțele au interpretat

corect această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001)

era posibilă numai în cazul în care persoana îndreptățită (reclamantul) își

exprima neechivoc voința , fie în sensul renunțării la prezenta judecată

începută la 20 iulie 1998 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea

acestei judecăți.

Drept urmare, reproșul adus de pârât

instanțelor în sensul că nu au aplicat dispozițiile legii civile noi unui

proces început la instanța de fond (20 iulie 1998) mai înainte de adoptarea și

intrarea în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001, se privește ca

nefondat , întrucât, într-o soluție contrară, s-ar încălca principiul

constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile.

De aceea litigiul a fost soluționat cu

respectarea principiului disponibilității în cadrul procesual stabilit de

reclamant, respectiv art. 480 C. civ.

Drept urmare, pentru considerentele arătate,

ambele recursuri se privesc ca nefondate și vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. București împotriva deciziei nr. 30 din 30

ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

mai 2005.