ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 1998 reclamantul M.H., prin mandatar, a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și A.P.P.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, alcătuit din construcție și terenul aferent de 743 mp. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este singurul moștenitor al mamei sale M.D.M. (fostă M.) și al tatălui său M.D.A. , decedați la 6 noiembrie 1956 și respectiv 28 decembrie 1951 în Buenos Aires, Argentina. Imobilul a fost dobândit de autorii săi, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 14698 din 30 martie 1946 și transcris în registrul de transcripțiuni al Grefei Tribunalului Ilfov sub nr. 7083 din 30 martie 1946 de la C.E.

și G. Imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, acesta nefigurând ca fiind preluat în baza vreunui act normativ. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 9274 din 10 iunie 1998 Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată cu nr. 3201/1999 la secția a III-a civilă. La data de 22 septembrie 1999, Ț.I.

a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat să se constate dreptul său de creanță, în calitate de chiriaș în imobilul revendicat, drept de creanță având ca obiect lucrările de reparații capitale realizate pe propria sa cheltuială în valoare de 18.580.000.000 lei, pretenții ulterior reduse la suma de 4.775.000.000 lei (fila 47). În motivarea cererii, intervenientul a arătat că începând cu data de 1 aprilie 1990 se află în raporturi de locațiune cu pârâta A.P.P.S., obiectul locațiunii constituindu-l imobilul situat în București căruia, în calitate de locatar, i-a făcut îmbunătățiri capitale.

A mai susținut că la imobilul respectiv, cu aprobarea locatorului, care la vremea respectivă era Ministerul Economiei Naționale, s-au început și executat anumite extinderi la clădirea existentă, ele urmând a fi continuate după realizarea unor alte noi lucrări de consolidare, pentru care s-a adresat administratorului imobilului RA A.P.P.S., spre aprobare însă, datorită apariției prezentului litigiu, s-a tergiversat aprobarea continuării lucrărilor. Intervenientul a mai arătat că este de bună credință iar în temeiul art. 1075, art. 1420 pct. 2 și 3 C. civ., are constituit un drept de creanță față de locator, indiferent de predecesorul său succesorul acestuia de drept. La data de 28 septembrie 1999 pârâta RA A.P.P.S.

a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece RA A.P.P.S este doar administratorul imobilului, proprietar fiind Statul Român care stă în judecată prin Ministerul Finanțelor conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Cererea de intervenție în interes propriu a fost admisă în principiu la termenul de judecată de la 7 decembrie 1999 conform art. 52 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1552 din 11 decembrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și a Municipiului București, prin Primarul General, invocată de pârâta RA A.P.P.S.

și a respins acțiunea față de acești doi pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția inadmisibilității acțiunii principale invocată de pârâta RA A.P.P.S., ca neîntemeiată. A respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Ț.I. A admis cererea principală formulată de reclamantul M.H. împotriva pârâților RA A.P.P.S. și M.F.P. și în consecință: A omologat raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul S.C. (fila 76 dosar tribunal). A obligat pe pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București compus din: teren în suprafață de 743 mp reprezentat în schița anexă a raportului de expertiză topo prin coordonatele ABCDEFGA și construcția existentă pe teren în vechea configurație și reprezentată în aceeași anexă la raportul de expertiză topo prin considerentele GHIJKLMNEFG.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu. Deși s-a susținut de către pârâți că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 224/1951, în realitate, nu s-au îndeplinit formalitățile legale, lipsind hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat decizia nr. 105/1953 de preluare a imobilului precum și publicația de vânzare și procesul verbal de consemnare a rezultatului vânzării, iar hotărârile de guvern invocate de pârâta RA A.P.P.S. nu pot constitui un temei legal al pretinsei apartenențe a imobilului la domeniul public al statului. A mai reținut că imobilul proprietatea autorilor reclamantului (construcție și 743 mp teren) face parte din actuala parcelă din București care are în prezent suprafața de 12.532 mp și deținută cu contract de închiriere de intervenientul Ț.I.

A mai reținut că edificiul cumpărat în anul 1946 de autorii reclamantului nu a păstrat configurația, construcția alipită constituind o unitate locativă distinctă. Referitor la cererea de intervenție în interes propriu formulată de Ț.I. a reținut că este inadmisibilă în condițiile în care aceasta a fost formulată ca o cerere de constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., când era posibilă formularea unei cerere în realizare, adică să solicite obligarea oricăruia dintre părți (în raport de poziția sa procesuală) pe care îl consideră creditorul obligației privind dosarul său la restituirea îmbunătățirilor și reparațiilor capitale aduse imobilului, nu și locative care îi cădeau în sarcină.

Hotărârea instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 30 din 30 ianuarie 2003, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. și de intervenientul Ț.I. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs chiar pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. În recursul său, pârâtul M.F.P., invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este nelegală întrucât, în mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului și pe cale de consecință, a respins și excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe care a invocat-o.

Susține că imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin decizia de preluare nr. 105/1953 dată în baza Decretului nr. 224/1951 referitor la urmărirea imobiliară pentru recuperarea creanțelor statului, decizie care are caracter constitutiv de drepturi, iar reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi ar fi achiesat creanțele contra Stat. Mai susține că în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) întrucât trebuia urmată de către reclamant procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea nr. 10/2001. În recursul său pârâta A.P.P.S. RA invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea este nelegală întrucât, în mod greșit s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.

Susține că imobilul în discuție a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza deciziei nr. 105/1953 emisă cu respectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951. Recurenta invocă și anexează sentința civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 prin care s-a admis cererea Secției Financiare I a fostului Raion I.V.Stalin prin care s-a încuviințat vânzarea imobilului proprietatea autorilor reclamantului. Consideră , astfel, că titlul statului îl reprezintă sentința civilă menționată. Mai susține că în mod greșit s-a reținut că imobilul nu face parte din domeniul public al statului și că acesta nu ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în administrarea RA A.P.P.S. Mai susține că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât această lege a intrat în vigoare ulterior investirii instanței cu cererea ce formează obiectul litigiului și drept urmare, aceasta nu retroactivează.

Cu privire la recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. se privește ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Conform art. VI alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Conform alin. (3) din același articol, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului Este de observat că prin articolul menționat legiuitorul a conferit instanțelor judecătorești competența de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor fără a face distincție după cum titlul statutul l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească. Din această perspectivă, analizarea titlului statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, se realizează de instanțele judecătorești chiar și pe cale incidentală, nu numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de hotărârea judecătorească de trecere în proprietatea statului, tocmai în sprijinul și aplicarea ideii de reparațiune a unor preluări abuzive comise în trecut.

În speță, pe parcursul judecății recursului și pentru a dovedi titlul statului asupra imobilului în discuție, recurenta a depus sentința civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de fostul Tribunal Popular al raionului I.V.Stalin București în aplicarea Decretului nr. 224/1951 prin care s-a admis cererea formulată de Circumscripția I Financiară și s-a încredințat vânzarea imobilului proprietatea autorilor reclamantului, M.A. și M., pentru neplata impozitelor, exceptându-se „partea din imobil locuită de debitor și familia sa”.

Recurenta a depus menționata sentință în sprijinul soluției de respingere a acțiunii reclamantului, susținând puterea lucrului judecat a acestei hotărâri, putere de lucru judecat care are, întotdeauna în materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat, are efect numai asupra părților care au luat parte la judecară și care au avut posibilitatea de a se apăra, nu și în privința celor care, nefiind legal citate, nu au avut atare posibilitate sau care, la data judecății nu avea capacitate de folosință întrucât erau decedate.

În speță, sentința civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 (fila 81) este nulă, lipsită de efecte juridice întrucât, pe de o parte, cauza s-a soluționat în contradictoriu cu o persoană decedată, lipsită de capacitate de folosință, M.A., tatăl reclamantului, fiind decedat încă de la data de 28 decembrie 1951 (fila 92 dosar recurs), iar pe de altă parte, M.M., mama reclamantului a fost citată și ea la adresa imobilului în litigiu, deși, din anul 1947 împreună cu soțul său, părăsiseră România din motive de represiune politică. Pe de altă parte, este de menționat că neplata impozitului s-a datorat unor motive independente de voința autorilor reclamantului care, din motive de represiune politică, au fost nevoiți să părăsească țara.

De altfel, Decretul nr. 221/1954, în baza căruia s-a pronunțat sentința nr. 846/1952, era neconstituțional în raport chiar de dispozițiile Constituției din anul 1948, dreptul de proprietate, ca unul din drepturile fundamentale ale persoanei, fiind ocrotit și prin dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., dar și prin tratatele și convențiile internaționale la care România era parte. De aceea, Decretul nr. 224/1951, prin care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de neacceptat într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru care a fost edictat. Tocmai pentru caracterul discriminatoriu, nedrept, al dispozițiilor care prevedeau urmărirea silită imobiliară pentru neplata impozitelor actul normativ menționat a fost abrogat.

Drept urmare, constatându-se că imobilul proprietatea autorilor reclamantului nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valoric, soluția instanței de fond ca și aceea a instanței de apel sunt legale. Referitor la susținerea conform căruia imobilul ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în administrarea RA A.P.P.S., nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, în speță, statul nu a dobândit proprietatea printr-un titlu valoric și de aceea, imobilul nu poate constitui domeniul public sau privat al statului și de aceea nu poate face parte, așadar, din fondul locativ de protocol. De aceea, nici dispozițiile H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996, H.G. nr. 940 din 8 octombrie 1996, H.G.

nr. 854 din 29 septembrie 2000 și H.G. nr. 533/2002 nu pot fi invocate de recurentă în sprijinul susținerii titlului legal în baza căruia deținea imobilul în administrare, hotărârile de guvern fiind date în organizarea aplicării legii, potrivit dispozițiilor constituționale. În ceea ce privește critica referitoare la acțiunea în mod neîntemeiat de către instanța de apel a incidenței în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, nici aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care instanța, pentru a argumenta mai amplu motivarea dată în lumina dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a făcut un raționament juridic similar cu prevederile de drept substanțial din acest act normativ, respectiv Legea nr. 10/2001, dar aceasta nu înseamnă că instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile acestei legi, care nu era în vigoare la data introducerii cererii dedusă judecății.

Referitor la recursul declarat de M.F.P., se constată că și acesta este nefondat. Susținerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea Statului, respectiv în baza Decretului nr. 224/1/1951 și că acesta face parte din domeniul public al Statului, nu poate fi primită pentru aceleași considerente expuse în motivarea recursului pârâtei RA A.P.P.S. În plus recurentul susține că Decretul nr. 224/1951 se referea la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului iar pe parcursul soluționării litigiului nu s-a demonstrat că au fost achiesate creanțele către stat. Această susținere nu poate fi primită în condițiile în care , așa cum s-a arătat, din motive independente de voința lor, autorii reclamantului nu au putut plăti impozitele, din cauza represiunii politice la care au fost supuși fiind nevoiți să părăsească țara.

Nici cea de a doua critică văzând greșita respingere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită. Unul din principiile care generează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care legea civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare , trecute. Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, consacrându-l în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea menționată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs cu judecată persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea ei.

În speță, instanțele au interpretat corect această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoana îndreptățită (reclamantul) își exprima neechivoc voința , fie în sensul renunțării la prezenta judecată începută la 20 iulie 1998 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecăți. Drept urmare, reproșul adus de pârât instanțelor în sensul că nu au aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început la instanța de fond (20 iulie 1998) mai înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001, se privește ca nefondat , întrucât, într-o soluție contrară, s-ar încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile.

De aceea litigiul a fost soluționat cu respectarea principiului disponibilității în cadrul procesual stabilit de reclamant, respectiv art. 480 C. civ. Drept urmare, pentru considerentele arătate, ambele recursuri se privesc ca nefondate și vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.F.P. și RA A.P.P.S. București împotriva deciziei nr. 30 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2005.