ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3806/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 23 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect, a admis cererea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. și a dispus suspendarea efectelor Ordinului nr. 2196/2009, emis de pârât, până la soluționarea fondului cauzei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin actul a cărui suspendare se solicită, emis în baza prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, a H.G. nr. 8/2009, a art. 65 alin. (1) C. muncii și în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management nr. 50 din 15 august 2009, s-a dispus încetarea contractului de management ca urmare a desființării postului.

Instanța de fond a mai apreciat că susținerile pârâtei referitoare la imposibilitatea instanței de a suspenda executarea unui act administrativ cu executare uno ictu (în susținerea excepției de lipsă de obiect) nu pot paraliza ab initio demersul reclamantului de suspendare a executării actului administrativ, întrucât chiar legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor aflate într-o astfel de situație acest mijloc de apărare și prin aceasta a asigurat și accesul la o instanță care să analizeze în concret îndeplinirea condițiilor enunțate anterior. De altfel, dispozițiile art. 14 nu fac nici o distincție între actele administrative cu executare succesivă și cele cu executare uno ictu, astfel încât unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu o poate face.

Prin urmare, excepția lipsei de obiect invocată de pârât a fost respinsă ca atare. S-a mai constatat că, în cauză, cazul bine justificat rezidă nu numai în simplele afirmații ale reclamantului, dar și din argumentele juridice prezentate și sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce privește actele contestate și a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată. De asemenea, instanța de fond a apreciat că paguba iminentă este prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență, iar menținerea efectelor actului administrativ atacat va avea drept consecință imediată încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului și pierderea de către acesta a tuturor drepturilor de natură salarială aferentă.

Instanța de fond a mai subliniat că prezumția de legalitate a actului atacat a fost răsturnată prin decizia nr. 1629/2009 a Curții Constituționale, care a reținut că dispozițiile legale ale O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că interesul trebuie sa fie actual, iar instanța de fond trebuia să rețină, în fapt, că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect atât timp cât actul de eliberare din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii. Recurentul mai susține că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a vizat doar actele cu executare succesivă și nu, cele cu executare dintr-o dată cum eronat a reținut instanța de fond.

Se mai menționează că, în cauză, condiția pagubei iminente nu este îndeplinită. Această susținere este argumentată prin aceea că suspendarea executării este o măsura de excepție care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului. Lipsirea reclamantului de drepturile salariale aferente funcției de conducere exercitate nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor. Prin urmare, posibilitatea de acordarea drepturilor bănești de către instanță după analiza fondului cauzei și tranșarea definitivă asupra legalității actului administrativ, face ca cea de a doua condiție a pagubei iminente, să nu fie îndeplinită în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, cu motivarea că dispozițiile din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2196/2009.

A accepta teoria recurentului - pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele administrative cu caracter normativ. Este de reținut și faptul că ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu a actului. Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Este necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator, prin Ordinul nr. 1109/2009, în temeiul prevederilor art. III alin. (3) - (10) și (12) din O.U.G.

nr. 37/2009, și i-a fost acordat preaviz în vederea eliberării din funcție, prin Ordinul nr. 2196/2009, emis în temeiul art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, este necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”.

Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale. Totodată, este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009) care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G.

nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009. Or, în situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente, instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul - reclamant a fost eliberat din funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 23 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.