ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3806/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 23 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect, a admis

cererea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. și

a dispus suspendarea efectelor Ordinului nr. 2196/2009, emis de pârât, până la

soluționarea fondului cauzei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin actul a cărui

suspendare se solicită, emis în baza prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, a H.G. nr.

8/2009, a art. 65 alin. (1) C. muncii și în conformitate cu prevederile art. 9 alin.

(1) lit. h) din contractul de management nr. 50 din 15 august 2009, s-a dispus

încetarea contractului de management ca urmare a desființării postului.

Instanța

de fond a mai apreciat că susținerile pârâtei referitoare la imposibilitatea

instanței de a suspenda executarea unui act administrativ cu executare uno ictu

(în susținerea excepției de lipsă de obiect) nu pot paraliza ab initio demersul

reclamantului de suspendare a executării actului administrativ, întrucât chiar

legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor aflate într-o astfel de situație

acest mijloc de apărare și prin aceasta a asigurat și accesul la o instanță

care să analizeze în concret îndeplinirea condițiilor enunțate anterior. De

altfel, dispozițiile art. 14 nu fac nici o distincție între actele

administrative cu executare succesivă și cele cu executare uno ictu, astfel

încât unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu o poate face. Prin

urmare, excepția lipsei de obiect invocată de pârât a fost respinsă ca atare.

S-a mai constatat că,

în cauză, cazul bine justificat rezidă nu numai în simplele afirmații ale

reclamantului, dar și din argumentele juridice prezentate și sumar probate,

aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce privește actele

contestate și a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.

De

asemenea, instanța de fond a apreciat că paguba iminentă este prejudiciul

material viitor, dar previzibil cu evidență, iar menținerea efectelor actului administrativ

atacat va avea drept consecință imediată încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului

și pierderea de către acesta a tuturor drepturilor de natură salarială

aferentă.

Instanța de fond a mai

subliniat că prezumția de legalitate a actului atacat a fost răsturnată prin decizia

nr. 1629/2009 a Curții Constituționale, care a reținut că dispozițiile legale

ale O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că interesul trebuie sa fie actual, iar instanța de fond

trebuia să rețină, în fapt, că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect

atât timp cât actul de eliberare din funcție a ajuns la termen anterior

pronunțării și chiar introducerii acțiunii.

Recurentul mai

susține că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a vizat doar

actele cu executare succesivă și nu, cele cu executare dintr-o dată cum eronat

a reținut instanța de fond.

Se mai

menționează că, în cauză, condiția pagubei iminente nu este îndeplinită.

Această susținere este argumentată prin aceea că suspendarea executării este o

măsura de excepție care se justifică numai dacă actul administrativ conține

dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav

sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.

Lipsirea

reclamantului de drepturile salariale aferente funcției de conducere exercitate

nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor.

Prin urmare,

posibilitatea de acordarea drepturilor bănești de către instanță după analiza

fondului cauzei și tranșarea definitivă asupra legalității actului

administrativ, face ca cea de a doua condiție a pagubei iminente, să nu fie

îndeplinită în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

În ceea ce privește excepția lipsei

de obiect, Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă de instanța de

fond, cu motivarea că dispozițiile din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție

între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu

executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a

produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a

executării Ordinului nr. 2196/2009. A accepta teoria recurentului - pârât

echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din

Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno

ictu, care reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată

de actele administrative cu caracter normativ. Este de reținut și faptul că

ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului

administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține

întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o

situație de excepție de la regula executării din oficiu a actului.

Sub aspectul fondului cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Este

necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcția de director

coordonator, prin Ordinul nr. 1109/2009, în temeiul prevederilor art. III alin.

(3) - (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, și i-a fost acordat preaviz în

vederea eliberării din funcție, prin Ordinul nr. 2196/2009, emis în temeiul art.

IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009.

De asemenea, este necontestat că,

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a

unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat

că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare

a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de

neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art.

115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu

pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ - teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009)

care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată

neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art.

IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași

reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit

obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea

Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională a

reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

sale sunt general obligatorii.

Or,

caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental

prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a

faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa

cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

Or, în

situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat

neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea

actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat

pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce

privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente,

instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul - reclamant

a fost eliberat din funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de

drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa

cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și

condiția iminenței unei pagube este îndeplinită.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de M.A.D.R.

împotriva sentinței civile nr. 23 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2010.