ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 692/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 692/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba

Iulia, reclamantul

C.M.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul

României - Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale și Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă, anularea

Ordinului nr. 257/2009 emis de A.N.O.F.M., reintegrarea sa în funcția de

director executiv al A.J.O.F.M. Sibiu și suspendarea executării ordinului atacat

până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a exercitat funcția publică de

conducere de director al A.J.O.F.M. Sibiu, iar prin Ordinul nr. 257/2009 a fost

eliberat din funcție conform art. III din O.U.G. nr. 37/2009.

A mai

arătat reclamantul că Ordinul atacat încalcă și prevederile art. 97 lit. c),

art. 99 alin. (1) lit. b) și art. 100 din Legea nr. 188/1999 în sensul că prin

O.U.G. nr. 37/2009 și apoi prin O.U.G. nr. 105/2009 se desființează funcția

publică de conducere și se înființează postul de natură contractuală de

director coordonator, ceea ce denotă lipsa unei reale reorganizări prin

reducerea activității la nivelul instituției pe care a condus-o.

În ce

privește cererea de suspendare, s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile

art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin

întâmpinare, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe motiv că ordinul atacat

este emis de A.N.O.F.M., excepția lipsei procedurii prealabile conform art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, tardivitatea acțiunii, prin încălcarea termenului

de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și excepția

netimbrării acțiunii.

Guvernul

României a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, între părți

neexistând nici un raport juridic.

A.N.O.F.M.

a susținut că există autoritate de lucru judecat în cauză, urmare a soluționării

irevocabile realizată în dosarul nr. 628/57/2009 al Curții de Apel Alba Iulia,

între aceleași părți.

Prin sentința nr. 94 /CA din 13

aprilie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale și a respins acțiunea reclamantului C.M.D. împotriva acestui pârât ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată au fost respinse excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale privind inadmisibilitatea, tardivitatea și

netimbrarea acțiunii ca și excepția autorității lucrului judecat invocată de

pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și a lipsei calității

procesuale pasive invocată de Guvernul României.

Prima instanță a

admis acțiunea formulată de reclamantul C.M.D. și în consecință, în temeiul

art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, a constatat că reclamantul este

vătămat prim emiterea art. III din O.U.G. nr. 37/2009, declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 a Curții

Constituționale, a anulat Ordinul nr. 257 din 24 aprilie 2009 al Agenției

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv al

A.J.O.F.M. Sibiu, dispunând și suspendarea executării ordinului până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea, în esență, a reținut că acțiunea

reclamantului este fundamentată pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004,

solicitându-se anularea ordinului de eliberare din funcția publică emis în

temeiul art. III din O.U.G. nr. 37/2009 declarată neconstituțională prin

Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009.

Din textul de mai sus rezultă că acțiunea reclamantului din

prezentul dosar este întemeiată pe prevederile alin. (4) al art. 9 din Legea

nr. 554/2004, fiind formulată după pronunțarea deciziei de

neconstituționalitate și după termenul de 30 de zile de la comunicarea

răspunsului la plângerea prealabilă.

În

aceste condiții s-a apreciat că nu este incidentă excepția autorității lucrului

judecat conform art. 1201 C. civ., nefiind îndeplinită tripla identitate de

obiect, cauză, părți, în sensul că prima hotărâre a fost pronunțată pe o

excepție de nelegală sesizare a instanței, care poate fi remediată printr-o

acțiune ulterioară.

În

prezenta cauză s-a mai reținut că este îndeplinită procedura prealabilă prin

chiar plângerea din dosarul nr. 628/57/2009, adresată emitentului actului la 22

mai 2009.

În

ce privește tardivitatea acțiunii, reținând că termenul de sesizare a instanței

este de asemenea derogator de la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004,

acțiunea de față fiind promovată în termen de 1 an de la publicarea deciziei de

neconstituționalitate în Monitorul Oficial, fiind înregistrată la 22 ianuarie 2010,

s-a apreciat că și această excepție este nefondată.

Cu

privire la timbrajul acțiunii s-a apreciat că actul atacat este un act de

încetare a raporturilor de serviciu, astfel că potrivit art.17 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 și art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, acțiunea este

scutită de plata taxei de timbru.

În

ce privește calitatea procesuală pasivă, având în vedere temeiul acțiunii –

art. 9 și obiectul acțiunii art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, s-a

apreciat că în cauză au calitate procesuală pasivă Guvernul României ca emitent

al O.U.G. nr. 37/2009 declarată neconstituțională și emitentul actului

administrativ fundamentat pe prevederile O.U.G. nr. 37/2009, Ordinul nr. 257/2009

a cărui anulare se solicită, respectiv A.N.O.F.M.

Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale nu are calitate procesuală pasivă,

neavând vreo calitate în raportul juridic dedus judecății.

Pe

fondul cauzei, s-a reținut că p

rin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009

pronunțată de Curtea Constituțională, în cadrul controlului anterior

promulgării legii de aprobare a ordonanței, s-a constatat că această lege de

aprobare a O.U.G nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a încălcării

normelor privitoare la adoptarea ordonanței de urgență prevăzute de art. 115 alin.

(6) din Constituție și prin faptul că ordonanța conține la art. III prevederi

care aduc atingere funcționării instituțiilor fundamentale ale statului.

Aceasta presupune conform Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. I din 17

ianuarie 1995 că este declarată ca neconstituțională și O.U.G. 37/2009.

S-a

reținut că soluția de desființare a acestor funcții publice și asigurarea

conducerii de către directori coordonatori cu contract de management preconizată

în art. III din O.U.G. nr. 37/20069 reprezintă o construcție juridică

deficitară și confuză care ridică problema statutului juridic al

"directorului coordonator" și a naturii juridice a "contractului

de management"astfel că nu este „afectat” statutul juridic al unor

funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale

din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin

<LLNK 11999   188 11 211   0 18>

Legea 188/1999 republicată,

și care se reglementează prin lege organică.

2.

Recursurile promovate în cauză

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia în termen legal au declarat

recurs Guvernul României și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

2.1.

Motivele de recurs înfățișate de recurentul Guvernul României

Invocând

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., recurentul Guvernul României a

susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul

că în mod eronat a considerat instanța de fond că nu era obligatorie parcurgerea

procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr.

554/2004, făcând aplicarea art. 9 din același act normativ.

S-a

mai arătat că acțiunea nu era scutită de plata taxei de timbru, cum de asemenea,

în mod eronat s-a apreciat, acțiunea fiind în opinia recurentului inadmisibilă,

în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În

acest sens recurentul a susținut că reclamantul avea la îndemână acțiunea prevăzută

de art. 106 din Legea nr. 188/1999, în condițiile în care raporturile juridice de

drept material dintre reclamant și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de

Muncă sunt guvernate, în principal, de Legea nr. 188/1999, republicată.

Susținând

inadmisibilitatea acțiunii și din perspectiva dispozițiilor art. 9 alin. (4) și

(5) din Legea nr. 554/2004, modificată, recurentul a indicat că în opinia sa instanța

de fond, în mod neîntemeiat a respins excepția pe care a invocat-o privind lipsa

calității sale procesuale pasive, față de obiectul acțiunii reclamantului, respectiv

anularea și suspendarea Ordinului nr. 257 din 20 aprilie 2009 emis de Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, act administrativ individual al cărui

emitent nu este Guvernul României. Nu există astfel nici un temei juridic care să

justifice legitimitatea procesuală pasivă a Guvernului României, într-o astfel

de acțiune.

2.2.

Motivele de recurs înfățișate de recurenta Agenția Națională pentru Ocuparea

Forței de Muncă (A.N.O.F.M.)

Susținând

că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu greșita aplicare și interpretare

a legii, recurenta A.N.O.F.M., în esență, prin motivele de recurs, a dezvoltat

următoarele critici:

-

în mod eronat a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat, în raport

de îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 1201 C. civ., față de dosarul nr.

628/57/2009 care s-a aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia și care a avut ca

obiect anularea O.U.G. nr. 37/2009, anularea Ordinului nr. 257 din 24 aprilie 2009

precum și suspendarea ambelor acte, până la soluționarea irevocabilă a cauzei,

în care s-a pronunțat sentința nr. 200/F/CA/2009;

-

sentința recurată a fost dată cu interpretarea greșită a actului administrativ

dedus judecății și a reglementărilor incidente în materia funcției publice aflate

în vigoare la data emiterii acestuia, respectiv O.U.G. nr. 37/2009 [art. III alin.

(1) din O.U.G. nr. 37/2009] și art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

188/1999, republicată;

-

Ordinul A.N.O.F.M. nr. 257 din 24 aprilie 2009 a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale aflate în vigoare la data emiterii sale și îndeplinește

condițiile de fond și de formă cerute pentru validitatea actelor administrative;

-

greșit instanța de fond s-a raportat la decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009,

întrucât aceasta produce efecte numai pentru viitor, astfel că efectele juridice

ale Ordinului 257 din 24 aprilie 2009 nu au fost afectate de această decizie;

-

în fine, s-a arătat că în mod greșit s-a dispus prin hotărârea primei instanțe,

în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, republicată, suspendarea executării

ordinului atacat, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, nefiind întrunite cerințele

legale stipulate în textele menționate.

3.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar

3.1.

Cu privire la recursul declarat de recurentul Guvernul României

Analizând

sentința recurată în raport cu criticile formulate de acest recurent, cât și

din oficiu, conform art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte apreciază

că este fondat acest recurs pentru considerentele în continuare expuse.

Contrar

celor reținute de prima instanță, instanța de control judiciar reține, raportat

la obiectul cererii reclamantului-intimat de chemare în judecată de față,

respectiv anularea Ordinului nr. 257/2009 emis de A.N.O.F.M., reintegrarea în

funcția de conducere anterior deținută și suspendarea acestui act administrativ

individual, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, că se impunea admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive, invocată de Guvernul României în fața

instanței de fond.

Înalta

Curte apreciază că întrucât emitentul actului juridic contestat este o altă autoritate,

nu există nici un temei juridic pentru a chema în judecată și Guvernul

României.

Simpla

împrejurare că O.U.G. nr. 97/2009, ce a servit drept fundament al emiterii ordinului

atacat a fost adoptată de Guvernul României nu justifică chemarea în judecată, în

calitate de pârât, a Guvernului, ca autoritate publică a puterii executive

întrucât nu există un raport juridic obligațional între această autoritate și reclamantul

intimat.

Practic,

raționamentul pe baza căruia prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Muncii se impunea a fi aplicat și în cazul recurentului-pârât

Guvernul României, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului intimat față

de această autoritate, pe acest temei.

Pentru

motivele invocate, așadar, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cu

referire la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, se va admite

recursul acestui recurent și se va modifica, în parte sentința atacată în

sensul că se va respinge acțiunea reclamantului formulată împotriva Guvernului României

pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei autorități publice.

Modalitatea

de soluționare a prezentului recurs face ca examinarea celorlalte motive de

recurs invocate de acest recurent vizând celelalte aspecte ale cauzei, să nu

mai fie necesară.

3.2.

Cu privire la recursul declarat de recurenta Agenția Națională pentru Ocuparea

Forței de Muncă

Analizând

sentința recurată în raport și de criticile acestui recurent, cât și din

oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

acest recurs este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele în continuare expuse.

Contrar

celor susținute de recurenta A.N.O.F.M., prima instanță cu justețe și în mod argumentat

a soluționat excepțiile invocate privind autoritatea de lucru judecat, de

neîndeplinire a procedurii prealabile, de timbrare și de tardivitate.

În

adevăr, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, invocată în raport de sentința

anterioară, nr. 200 din 7 octombrie 2009 în care „cauza juridică” a fost diferită

iar acțiunea nu s-a soluționat pe fond, fiind respinsă pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile. Este corectă concluzia instanței de fond în sensul că potrivit art.

1201 C. civ., tripla identitate de „părți, obiect și cauză” nu poate fi reținută

între cele două acțiuni.

În

strânsă legătură cu această excepție, instanța de control judiciar apreciază că

în mod legal au fost soluționate și respinge excepțiile vizând tardivitatea

acțiunii și lipsa plângerii prealabile.

Reținând

că prezenta acțiune a reclamantului a fost întemeiată pe prevederile art. 9 din

Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului în mod corect a reținut, pe de-o

parte, că acțiunea de chemare în judecată poate fi introdusă direct la instanța

de contencios administrativ, situație în care nu este practic necesară îndeplinirea

plângerii prealabile [art. 9 alin. (4)], iar pe de alta, că a fost respectat

termenul de 1 an, prevăzut de același text de lege, pentru înregistrarea cererii,

termen calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în

Monitorul Oficial al României.

Așa

fiind, criticile recurentei, vizând toate aceste aspecte, inclusiv aspectul timbrajului,

inaplicabil în cazul acțiunilor ce vizează acte de încetare a raporturilor de muncă

[art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/204 și art. 15 lit. a) din Legea nr.

146/1997], urmează a fi respinse ca nefondate.

În

condițiile în care instanța de fond a reținut că temeiul legal al acțiunii de

față îl reprezintă prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, republicată,

Înalta Curte, în deplin acord cu o astfel de calificare, apreciază, pentru

acuratețe juridică, că inserarea în dispozitivul hotărâri a unei mențiuni ce reprezintă

în realitate un considerent ce fundamentează soluția adoptată, nu este

potrivită.

Așa

fiind, fără a prejudicia raționamentul judecătorului fondului și fără a

influența în orice mod soluția adoptată în ceea ce privește anularea Ordinului

nr. 247 din 24 aprilie 2009 emis de A.N.O.F.M. și reintegrarea reclamantului în

funcția publică de conducere la A.J.O.F.M. Sibiu, Înalta Curte va înlătura din

dispozitivul sentinței atacate mențiunea referitoare la „constatarea în temeiul

art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, a vătămării produse prin emiterea

O.U.G. nr. 37/2009, declarată neconstituțională”, aceasta fiind, cum s-a

arătat, o premiză a admiterii acțiunii și nu o măsură efectiv dispusă de instanță.

În

fine, și celelalte critici ale recurentei A.N.O.F.M. vizând modalitatea de emitere

a Ordinului nr. 257 din 24 aprilie 2009 și pretinsul caracter legal al acestuia

urmează a fi respinse ca neîntemeiate, aceleași argumente susținând și soluția

de suspendare a executării ce a fost dispusă de prima instanță.

Astfel

cum în mod constant a reținut Înalta Curte în jurisprudența sa dezvoltată în această

materie, dat fiind temeiul juridic al actului administrativ contestat, nu pot

fi ignorate considerațiunile referitoare la excepția de neconstituționalitate

și efectele acesteia.

Controlul

de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate

este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor

guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Deciziile

Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate

neconstituționale din sistemul normativ.

Cu

alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea

aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a

constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

Pe

acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999

în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea

directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura

prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea

sau abrogarea acestora.

Plenul

Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15

și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a

priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra

ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii.

Prin

decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza

considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează

însuși actul normativ aprobat prin această lege.

De

asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională

a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În

considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat,

în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul

administrativ" de numire reprezintă o construcție juridică deficitară și

confuză care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și

a naturii juridice a contractului de management.

În

plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea

O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție,

precum și statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin

Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care

nu avea competență materială.

Potrivit

art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, astfel cum a

reținut și judecătorul fondului, persoana vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate

introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate

avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și,

după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ

sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același

text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o

persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională respectiva

ordonanță, prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din

analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a

prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a

ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii

excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi

declarate neconstituționale.

În

speța de față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare

din funcție, temeiul juridic fiind art. 1 și art. 9 din Legea nr.554/2004.

După

cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor

O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr.

1257 din 7 octombrie 2009.

Ca

atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ,

efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra

celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În

altă ordine de idei, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant

din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate

de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod

evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de

securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale șa care România

este parte și a căror îndeplinire este obligatorie, potrivit art. 11 și art. 20

din Constituție.

Pentru

considerentele arătate, așadar, recursul Agenției Naționale pentru Ocuparea

Forței de Muncă va fi respins ca nefondat, mențiunile din cuprinsul sentinței

atacate fiind păstrate în limitele modificărilor, preponderent formale, dispuse

și mai sus arătate, conform art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. cu referire

la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței nr. 94/CA din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte, sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamantului C.M.D. formulată împotriva pârâtului

Guvernul României pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei

autorități.

Înlătură menținea referitoare la constatarea

în temeiul art. 9 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a vătămării

reclamantului C.M.D. prin emiterea art. III din O.U.G. nr. 37/2009 declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva aceleiași

sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2011.