ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 pe rolul Curții de Apel Alba

Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.O.I. a chemat

în judecată pe pârâta Agenția Națională de Prestații Sociale, solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

Anularea Ordinului

nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă;

Repunerea sa în situația

anterioară emiterii ordinului în sensul:

- reintegrării sale în

funcția corespunzătoare rezultată ca urmare a reorganizării, în temeiul Legii

nr. 329/2009, a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin preluarea activității

și personalului potrivit dispozițiilor legii respective și ale H.G. nr. 1384/2009;

- plății unei despăgubiri

reprezentând suma drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit, indexate, majorate

și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi - sporuri, stimulente - de la

momentul încetării nelegale a contractului de management și până la reîncadrarea

efectivă în funcția rezultată în urma reorganizării Direcției de Muncă și Protecție

Socială Sibiu.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

A fost numit în funcția

de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin Ordinul

nr. 847 din 25 mai 2009 și, ulterior, a încheiat contract de management cu Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Reclamantul susține că

Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009, prin care a fost revocat din funcția de director

coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu, este nelegal întrucât

a fost emis de Agenția Națională de Prestații Sociale, care nu era parte în contractul

de management, și cu nerespectarea dispozițiilor din legislația muncii, deoarece

contractul respectiv este asimilat contractului individual de muncă. Mai susține

reclamantul că nelegalitatea ordinului contestat derivă din faptul că a fost emis

cu nerespectarea dispozițiilor art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 și este lovit de

nulitate absolută întrucât nu respectă dispozițiile legale referitoare la forma

actului prevăzute de art. 62 alin. (2) și art. 74 alin. (1) C. muncii.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 162/CA din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis

în

parte acțiunea formulată de reclamantul S.O.I. și, în consecință, a dispus anularea

Ordinului nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă, a obligat-o pe pârâtă la

plata unei despăgubiri reprezentând diferența dintre suma reprezentând salariile

indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat

reclamantul pe perioada cuprinsă între data încetării contractului de management

și data de 30 noiembrie 2009 și suma reprezentând drepturile salariale de care a

beneficiat pe aceeași perioadă pentru funcția ocupată la Direcția Generală a

Finanțelor Publice Sibiu și a respins în rest acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește competența

emiterii ordinului contestat, instanța a reținut că, prin Ordinul nr. 1636 din 9

octombrie 2009, ministrul muncii a delegat în favoarea președintelui Agenției competența

în vederea emiterii actelor de revocare din funcție a conducătorilor agențiilor

județene pentru prestații sociale și direcțiilor județene de muncă și protecție

socială.

Apreciind cu privire la

natura juridică a actului contestat, în raport cu dispozițiile art. III alin. (4),

(6) și (7) din O.U.G. nr. 37/2009, ale

art. 10 din H.G. nr. 527/2009

și ale

art.

IV pct. 11 din O.U.G. nr. 105/2009, precum și

considerentele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1257/2009, instanța a analizat ordinul contestat și din

perspectiva respectării prescripțiilor edictate de C. muncii.

Astfel,

instanța a reținut că la emiterea ordinului nu au fost respectate dispozițiile

art. 73 alin. (1) și art. 76 C. muncii și ale art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999

referitoare la dreptul de preaviz. De asemenea, a reținut instanța că, în măsura

în care nu a fost indicat niciunul din motivele prevăzute de art. 9 lit. a)-h) din

contractul de management cadru în forma reglementată de H.G. nr. 527/2009, invocarea

de către pârâtă a dreptului de a iniția desființarea actului oricând în perioada

celor 4 ani apare ca nelegală. Totodată, a reținut Curtea de apel că î

nșiruirea

unor acte normative sau individuale nu suplinește lipsa motivării ordinului, ce

reprezintă o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează

anularea actului

.

A reținut instanța că

este neîntemeiată cererea reclamantului de reintegrare în funcția corespunzătoare

celei deținute anterior rezultată ca urmare a reorganizării Direcției de Muncă și

Protecție Socială Sibiu, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1629

din 3 decembrie 2009, prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor

art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G.

nr.

105/2009

și în raport cu prevederile

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece, la expirarea termenului de 45

de zile de la pronunțarea deciziei respective, funcția de director coordonator prevăzută

de textele declarate neconstituționale din O.U.G nr. 105/2009 nu mai are o reglementare

legală, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcție care nu mai are

temei de a se regăsi în statul de funcții. În acest sens, instanța a avut în vedere

și Decizia Curții Constituționale nr. 413 din 14 aprilie 2010

.

Referitor la solicitarea

de obligare a pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând drepturile

salariale indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat dacă nu i-ar fi încetat contractul de management, instanța a constatat

că aceasta este întemeiată, pentru diferența dintre drepturile salariale de care

ar fi beneficiat și cele încasate pentru funcția publică pe care a revenit, atâta

timp cât revocarea sa din funcție s-a realizat în mod nelegal.

Împotriva sentinței civile

nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul S.O.I., cât și pârâta

Agenția Națională de Prestații

Sociale.

3.1. Recursul declarat

de reclamantul S.O.I.

Prin recursul formulat,

recurentul-reclamant S.O.I. critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru

nelegalitate și neteminicie critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru

nelegalitate și neteminicie, invocând dispozițiile art. 299-art. 316 C. proc. civ..

Printr-o primă critică

din recurs, recurentul-reclamant susține că soluția instanței de respingere a cererii

de reintegrare în funcția corespunzătoare rezultată în urma reorganizării Direcției

de Muncă și Protecție Socială Sibiu, în temeiul Legii nr. 329/2009, a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În acest sens, recurentul-reclamant

susține că, urmare reorganizării instituției în temeiul Legii nr. 329/2009 și H.G.

nr. 1384/2009, funcția de director coordonator al direcției a fost transformată

în funcția de director coordonator adjunct al agenției județene pentru prestații

sociale, astfel că, dacă nu ar fi intervenit Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009,

ar fi trebuit să ocupe funcția de director coordonator adjunct al agenției județene,

ca urmare a preluării personalului fostei direcții județene. Mai susține recurentul-reclamant

că, ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 413/2010 și având în

vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1/1995 și nr. 1629/2009 și prevederile

art. 2 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, instanța de fond trebuia să constate că

are calitatea de funcționar public și să dispună reintegrarea în funcția corespunzătoare

rezultată în urma reorganizării instituției.

Printr-o a altă critică

din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța în mod greșit a dispus

plata unei despăgubiri

reprezentând diferența dintre suma reprezentând salariile indexate, majorate și

recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada cuprinsă

între data încetării contractului de management, respectiv 12 octombrie 2009 și

data de 30 noiembrie 2009 și suma reprezentând drepturile salariale de care a beneficiat

pe aceeași perioadă pentru funcția ocupată la Direcția Generală a Finanțelor

Publice Sibiu. Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține că, în raport cu dispozițiile

art. 78 alin. (1) C. muncii și cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 193/2001, plata despăgubirilor nu poate fi diminuată cu salariul pe care l-a

obținut de la Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu. Totodată, recurentul-reclamant

susține că instanța în mod greșit a limitat acordarea despăgubirilor până la data

de 30 noiembrie 2009, deoarece instanța trebuia să ia în considerare considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 413/2010 în sensul acordării despăgubirilor

până la data reintegrării efective în funcție.

3.2. Recursul declarat

de pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale

Prin cererea de recurs,

recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Prestații Sociale critică sentința pronunțată

de Curtea de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Susține recurenta-pârâtă

că temeiul emiterii ordinului contestat îl reprezintă O.U.G. nr. 105/2009, că lipsa

motivării explicite nu conduce la anularea actului și că reclamantul nu mai putea

fi menținut în funcție, întrucât O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia fusese numit,

a fost abrogată și declarată neconstituțională. Mai susține recurenta-pârâtă că

instanța în mod greșit a reținut aplicabilitatea dispozițiilor C. muncii, deoarece

contractul de management este un contract atipic, astfel că nu trebuie respectat

nici termenul de preaviz și nici obligația de notificare prealabilă scrisă, având

în vedere prevederile art. 9 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 527/2009.

Totodată, recurenta-pârâtă

susține că în mod greșit a fost obligată la plata despăgubirilor, atâta timp cât

actul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ., Curtea constată următoarele:

În ceea ce privește circumstanțele

cauzei, este necontestat de către ambele părți faptul că reclamantul S.O.I. a fost

numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială

Sibiu prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 847 din

25 mai 2009, emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, și, ulterior, a încheiat contract

de management cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. De asemenea,

este necontestat de către părți faptul că

reclamantul a fost revocat din funcția de director

coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin Ordinul președintelui

Agenției Naționale pentru Prestații Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009, care

a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

Temeinicia acțiunii în

contencios administrativ se apreciază inclusiv prin prisma interesului pe care îl

justifică persoana reclamantă în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p)

din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea

de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv

viitor și previzibil, prefigurat”, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8

alin. (1) din aceeași lege, se poate adresa instanței de contencios administrativ

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.

Astfel fiind, persoana

care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica

existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează

acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte

de a proceda la o analiză punctuală a celor reținute de instanța fondului, precum

și a criticilor din recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă,

Înalta Curte reține că atât dreptul cât și interesul urmărite de reclamant prin

promovarea acțiunii sunt lipsite de caracter legitim, întrucât actul de numire în

funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu,

funcție în care solicită reintegrarea, este lipsit de o bază legală ca urmare a

faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și

obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, viciul de

constituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, antrenează

și viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia,

respectiv Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 847 din

25 mai 2009, act care devine astfel inexistent.

În acest sens, Curtea

are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei

nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii

nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie

2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional

a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data

în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte,

legitimitatea dreptului și interesului reclamantului în promovarea acțiunii au fost

viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în

executarea căruia a fost numit în funcția publică în care urmărește să fie reintegrat

ca efect al anulării Ordinului președintelui Agenției Naționale pentru Prestații

Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009.

La pronunțarea prezentei

decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată,

spre exemplu, de următoarele decizii: decizia nr. 4084 din 5 octombrie 2010, decizia

nr. 4030 din 1 octombrie 2010, decizia nr. 4419 din 19 octombrie 2010, decizia

nr. 5003 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5004 din 16 noiembrie 2010, decizia

nr. 5005 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5463 din 8 decembrie 2010.

Pentru considerentele

arătate, Curtea constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul S.O.I.,

fiind fondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Prestații Sociale

sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea

pronunțată de Curtea de apel este lipsită de temei legal, astfel că, în temeiul

art. 20 alin. (3) cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis

recursul declarat de Agenția Națională de Prestații Sociale și va fi modificată

sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul S.O.I.,

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.O.I. împotriva sentinței civile nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de

Agenția

Națională de Prestații Sociale

împotriva aceleiași sentințe civile.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea formulată de reclamantul S.O.I., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.