ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.O.I. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Prestații Sociale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: Anularea Ordinului nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă; Repunerea sa în situația anterioară emiterii ordinului în sensul: - reintegrării sale în funcția corespunzătoare rezultată ca urmare a reorganizării, în temeiul Legii nr. 329/2009, a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin preluarea activității și personalului potrivit dispozițiilor legii respective și ale H.G.

nr. 1384/2009; - plății unei despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit, indexate, majorate și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi - sporuri, stimulente - de la momentul încetării nelegale a contractului de management și până la reîncadrarea efectivă în funcția rezultată în urma reorganizării Direcției de Muncă și Protecție Socială Sibiu. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, următoarele: A fost numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin Ordinul nr. 847 din 25 mai 2009 și, ulterior, a încheiat contract de management cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Reclamantul susține că Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009, prin care a fost revocat din funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu, este nelegal întrucât a fost emis de Agenția Națională de Prestații Sociale, care nu era parte în contractul de management, și cu nerespectarea dispozițiilor din legislația muncii, deoarece contractul respectiv este asimilat contractului individual de muncă. Mai susține reclamantul că nelegalitatea ordinului contestat derivă din faptul că a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 și este lovit de nulitate absolută întrucât nu respectă dispozițiile legale referitoare la forma actului prevăzute de art. 62 alin. (2) și art. 74 alin. (1) C. muncii.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 162/CA din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.O.I. și, în consecință, a dispus anularea Ordinului nr. 247 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă, a obligat-o pe pârâtă la plata unei despăgubiri reprezentând diferența dintre suma reprezentând salariile indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pe perioada cuprinsă între data încetării contractului de management și data de 30 noiembrie 2009 și suma reprezentând drepturile salariale de care a beneficiat pe aceeași perioadă pentru funcția ocupată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și a respins în rest acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește competența emiterii ordinului contestat, instanța a reținut că, prin Ordinul nr. 1636 din 9 octombrie 2009, ministrul muncii a delegat în favoarea președintelui Agenției competența în vederea emiterii actelor de revocare din funcție a conducătorilor agențiilor județene pentru prestații sociale și direcțiilor județene de muncă și protecție socială. Apreciind cu privire la natura juridică a actului contestat, în raport cu dispozițiile art. III alin. (4), (6) și (7) din O.U.G. nr. 37/2009, ale art. 10 din H.G. nr. 527/2009 și ale art. IV pct. 11 din O.U.G. nr. 105/2009, precum și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009, instanța a analizat ordinul contestat și din perspectiva respectării prescripțiilor edictate de C. muncii.

Astfel, instanța a reținut că la emiterea ordinului nu au fost respectate dispozițiile art. 73 alin. (1) și art. 76 C. muncii și ale art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 referitoare la dreptul de preaviz. De asemenea, a reținut instanța că, în măsura în care nu a fost indicat niciunul din motivele prevăzute de art. 9 lit. a)-h) din contractul de management cadru în forma reglementată de H.G. nr. 527/2009, invocarea de către pârâtă a dreptului de a iniția desființarea actului oricând în perioada celor 4 ani apare ca nelegală.

Totodată, a reținut Curtea de apel că î nșiruirea unor acte normative sau individuale nu suplinește lipsa motivării ordinului, ce reprezintă o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează anularea actului . A reținut instanța că este neîntemeiată cererea reclamantului de reintegrare în funcția corespunzătoare celei deținute anterior rezultată ca urmare a reorganizării Direcției de Muncă și Protecție Socială Sibiu, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G.

nr. 105/2009 și în raport cu prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece, la expirarea termenului de 45 de zile de la pronunțarea deciziei respective, funcția de director coordonator prevăzută de textele declarate neconstituționale din O.U.G nr. 105/2009 nu mai are o reglementare legală, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcție care nu mai are temei de a se regăsi în statul de funcții.

În acest sens, instanța a avut în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 413 din 14 aprilie 2010 . Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând drepturile salariale indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu i-ar fi încetat contractul de management, instanța a constatat că aceasta este întemeiată, pentru diferența dintre drepturile salariale de care ar fi beneficiat și cele încasate pentru funcția publică pe care a revenit, atâta timp cât revocarea sa din funcție s-a realizat în mod nelegal. 3. Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul S.O.I., cât și pârâta Agenția Națională de Prestații Sociale.

3.1. Recursul declarat de reclamantul S.O.I. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant S.O.I. critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru nelegalitate și neteminicie critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru nelegalitate și neteminicie, invocând dispozițiile art. 299-art. 316 C. proc. civ.. Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susține că soluția instanței de respingere a cererii de reintegrare în funcția corespunzătoare rezultată în urma reorganizării Direcției de Muncă și Protecție Socială Sibiu, în temeiul Legii nr. 329/2009, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În acest sens, recurentul-reclamant susține că, urmare reorganizării instituției în temeiul Legii nr. 329/2009 și H.G.

nr. 1384/2009, funcția de director coordonator al direcției a fost transformată în funcția de director coordonator adjunct al agenției județene pentru prestații sociale, astfel că, dacă nu ar fi intervenit Ordinul nr. 247 din 12 octombrie 2009, ar fi trebuit să ocupe funcția de director coordonator adjunct al agenției județene, ca urmare a preluării personalului fostei direcții județene. Mai susține recurentul-reclamant că, ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 413/2010 și având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1/1995 și nr. 1629/2009 și prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, instanța de fond trebuia să constate că are calitatea de funcționar public și să dispună reintegrarea în funcția corespunzătoare rezultată în urma reorganizării instituției.

Printr-o a altă critică din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța în mod greșit a dispus plata unei despăgubiri reprezentând diferența dintre suma reprezentând salariile indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada cuprinsă între data încetării contractului de management, respectiv 12 octombrie 2009 și data de 30 noiembrie 2009 și suma reprezentând drepturile salariale de care a beneficiat pe aceeași perioadă pentru funcția ocupată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu. Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține că, în raport cu dispozițiile art. 78 alin. (1) C. muncii și cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 193/2001, plata despăgubirilor nu poate fi diminuată cu salariul pe care l-a obținut de la Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu.

Totodată, recurentul-reclamant susține că instanța în mod greșit a limitat acordarea despăgubirilor până la data de 30 noiembrie 2009, deoarece instanța trebuia să ia în considerare considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 413/2010 în sensul acordării despăgubirilor până la data reintegrării efective în funcție. 3.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Prestații Sociale critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Susține recurenta-pârâtă că temeiul emiterii ordinului contestat îl reprezintă O.U.G.

nr. 105/2009, că lipsa motivării explicite nu conduce la anularea actului și că reclamantul nu mai putea fi menținut în funcție, întrucât O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia fusese numit, a fost abrogată și declarată neconstituțională. Mai susține recurenta-pârâtă că instanța în mod greșit a reținut aplicabilitatea dispozițiilor C. muncii, deoarece contractul de management este un contract atipic, astfel că nu trebuie respectat nici termenul de preaviz și nici obligația de notificare prealabilă scrisă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 527/2009. Totodată, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a fost obligată la plata despăgubirilor, atâta timp cât actul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

4. Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ., Curtea constată următoarele: În ceea ce privește circumstanțele cauzei, este necontestat de către ambele părți faptul că reclamantul S.O.I. a fost numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 847 din 25 mai 2009, emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, și, ulterior, a încheiat contract de management cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. De asemenea, este necontestat de către părți faptul că reclamantul a fost revocat din funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu prin Ordinul președintelui Agenției Naționale pentru Prestații Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009, care a fost emis în temeiul O.U.G.

nr. 105/2009. Temeinicia acțiunii în contencios administrativ se apreciază inclusiv prin prisma interesului pe care îl justifică persoana reclamantă în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege, se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză punctuală a celor reținute de instanța fondului, precum și a criticilor din recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că atât dreptul cât și interesul urmărite de reclamant prin promovarea acțiunii sunt lipsite de caracter legitim, întrucât actul de numire în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu, funcție în care solicită reintegrarea, este lipsit de o bază legală ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, viciul de constituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, antrenează și viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în baza acestuia, respectiv Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 847 din 25 mai 2009, act care devine astfel inexistent. În acest sens, Curtea are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului și interesului reclamantului în promovarea acțiunii au fost viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în executarea căruia a fost numit în funcția publică în care urmărește să fie reintegrat ca efect al anulării Ordinului președintelui Agenției Naționale pentru Prestații Sociale nr. 247 din 12 octombrie 2009. La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii: decizia nr. 4084 din 5 octombrie 2010, decizia nr. 4030 din 1 octombrie 2010, decizia nr. 4419 din 19 octombrie 2010, decizia nr. 5003 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5004 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5005 din 16 noiembrie 2010, decizia nr. 5463 din 8 decembrie 2010. Pentru considerentele arătate, Curtea constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul S.O.I., fiind fondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Prestații Sociale sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar hotărârea pronunțată de Curtea de apel este lipsită de temei legal, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Agenția Națională de Prestații Sociale și va fi modificată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul S.O.I., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.O.I. împotriva sentinței civile nr. 162/CA din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Agenția Națională de Prestații Sociale împotriva aceleiași sentințe civile. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul S.O.I., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.