ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 284/F/CA din 17

noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu

pârâții Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Guvernul României, a

anulat Ordinului nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de conducătorul primei pârâte,

prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere de director

executiv adjunct la Agenția Județeană de Prestații Sociale Sibiu, și a obligat

pârâții la plata către reclamant a drepturilor salariale restante, în cuantum

integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății, pentru

perioada 22 mai 2009 - 09 decembrie 2009,

precum

și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale. Prin aceeași sentință,

instanța

de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a respins, ca atare,

acțiunea formulată de reclamant împotriva acestuia.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a ocupat funcția publică

de conducere de director executiv adjunct la Agenția Județeană de Prestații

Sociale Sibiu, din care a fost eliberat

prin

Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale de

Prestații

Sociale, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Prin Ordinul nr.

86 din 21 mai 2009, emis de aceeași autoritate, în perioada de preaviz și în

temeiul aceleiași ordonanțe, a fost modificat raportul de serviciu al

reclamantului, prin mutarea definitivă

a acestuia pe funcție publică de execuție în cadrul Direcției Generale de

Asistență Socială și Protecția a Copilului Sibiu.

Reclamantul a înțeles să uzeze de

dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin

Decizia nr. 1257/2009 emisă de Curtea Constituțională s-a stabilit că

dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 sunt neconstituționale iar prin Decizia nr.

1629 din 3 decembrie 2009, Curtea

Constituțională

a constatat că dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V,

art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale, astfel

că urmează a se constata că actul normativ respectiv nu

își mai produce

efectele.

Instanța de fond a reținut că nu pot

fi primite susținerile pârâtului Guvernul României privind inadmisibilitatea

acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

justificat de faptul că prezenta acțiune trebuie soluționată după procedura

specială reglementată de Legea nr. 188/1999 și nu după cea prevăzută de legea

contenciosului administrativ, respectiv art. 9 alin. (4) și (5), întrucât

O.U.G. nr. 37/2009 nu a fost declarată neconstituțională ci legea de aprobare a

ei iar, odată cu aprobarea prin lege, ordonanța devine la rândul său parte

componentă a legii, astfel că nu mai poate face obiectul procedurii

reglementate de art. 9.

Cu privire la

prima chestiune, arată prima instanță, situația premisă avută

în vedere este eronată întrucât Legea

nr. 188/1999 nu cuprinde norme specifice de soluționare a acțiunii în

contencios privind drepturile funcționarilor publici, dispozițiile art. 106 din

actul suscitat nefăcând decât să confirme această alegație, sens în care

dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente.

Referitor la cea de-a doua chestiune,

se arată în considerentele sentinței atacate, trebuie avut în vedere faptul că,

la momentul sesizării instanței - 26 mai 2009 - O.U.G. nr. 37/2009 era în

vigoare, actul administrativ vătămător, respectiv Ordinul nr. 65 din 23 aprilie

2009, a fost emis în aplicarea în concret a acestei ordonanțe iar cerințele

formale ale art. 9 alin. (1) din Legea 554/2004 erau pe deplin întrunite.

Pe de altă parte, apreciază instanța

de fond, este adevărat că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 Curtea

Constituțională reține că, după aprobarea ordonanței de urgență de către

Parlament, controlul de constituționalitate se exercită față de legea de

aprobare, al cărei conținut este chiar ordonanța guvernamentală; altfel spus,

legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanța de urgență

aprobată, iar, prin aprobare, ordonanța de urgență încetează să mai existe ca

act juridic normativ distinct; aprobarea dă

naștere,

însă, unui act normativ nou, care a absorbit și ordonanța de urgență. Ca

atare,

consideră prima instanță, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare,

dispozițiile ordonanței de urgență pot fi supuse controlului de

constituționalitate în condițiile art. 146 lit. a)

din Legea fundamentală.

Totodată, se arată în considerentele

sentinței atacate, aceste aspecte nu

pot fi

interpretate în maniera dorită de Guvern, pe de o parte, pentru că legea de

aprobare

a ordonanței nu poate retroactiva, deci nu poate avea efecte asupra actului

administrativ vătămător, iar pe de altă parte, evenimentele ulterioare

sesizării instanței survenite în plan legislativ (aprobarea ordonanței prin

lege) nu pot conduce la paralizarea acțiunii (pentru faptul ca cerințele art. 9

nu mai sunt întrunite atâta timp cât nu mai există ordonanța) în condițiile în

care,

inițial, aceasta corespundea

întrutotul formalismului procedural stabilit de art. 9

din Legea nr. 554/2004

iar aceste modificări nu-i pot fi imputate reclamantului.

O interpretare contrară ar fi în

contradicție și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului întrucât dreptul de acces la justiție

ar

putea fi paralizat prin intervenția unei alte puteri, după ce instanța a fost

deja

legal sesizată. Având în vedere cerințele formale diferite între

acțiunea în anularea actului administrativ reglementată de art. 8 alin. (1) din

Legea 554/2004 și cele ale acțiunii speciale întemeiate pe dispozițiile art. 9

din același act normativ, respingerea acesteia din urmă ca efect al survenirii

unui eveniment

ulterior sesizării

instanței, în plan legislativ, ar face imposibilă o nouă sesizare a instanței

de contencios administrativ pentru susținerea unei acțiuni în anulare în

condițiile

în care dispozițiile art. 7 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 nu mai pot fi

respectate.

De altfel, reține instanța de fond,

așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia nr. 2794/04

din 06 iunie 2006 pronunțată în cauza Clinique du Chateau de la Maie vs.

Franța, art.6 nu se consideră încălcat în măsura în care validarea legislativă

ulterioară nu a intervenit în cursul unui proces. Per a contrario, intervenția

legislativă ulterioară promovării unui proces asupra actului atacat reprezintă

o atingere adusă dreptului reglementat de art. 6.

Conchide prima instanță cu privire la

acest aspect că aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 prin lege, ulterior sesizării

instanței de contencios administrativ în

condițiile

art. 9 din Legea 554/2004, nu poate avea ca efect respingerea acțiunii

ca

devenită inadmisibilă, atâta timp cât conținutul ordonanței a fost preluat

integral de lege iar dispozițiile acesteia au fost declarate ca fiind

neconstituționale, neexistând nici o justificare obiectivă care să împiedece

instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Or, așa cum s-a arătat în Decizia nr. 414/2010

emisă de Curtea Constituțională, „lipsirea de temei constituțional a actelor

normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative

date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență etc.)", astfel încât, în

temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, se impune anularea ordinului contestat, emis în aplicarea în

concret a unui act normativ lipsit de temei constituțional.

Referitor la solicitarea de obligare a

pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, instanța

de fond a constatat că aceasta este întemeiată, atâta timp cât revocarea sa din

funcție s-a realizat în mod nelegal; perioada pentru care se justifică

acordarea acestor drepturi este demarcată ca moment inițial de data punerii în

executare a ordinului atacat (25 mai 2009) în timp ce momentul final îl

constituie data până la care ar fi avut dreptul la această remunerație,

respectiv până la reintegrarea sa pe funcție.

Având în vedere,

însă, că reclamantul a renunțat la acest petit, instanța de

judecată a luat în considerare data de

09 decembrie 2009, ca manifestare a principiului disponibilității.

Referitor la conținutul drepturilor

pecuniare, instanța a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 106 alin. (1)

din Legea nr. 188/1999, reclamantul are dreptul la plata unei despăgubiri egale

cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de

care ar fi beneficiat funcționarul public.

Instanța de fond a apreciat ca

nerelevantă susținerea pârâtei conform căreia reclamantul a solicitat

transferul său pe o funcție de execuție, întrucât

această solicitare este ulterioară eliberării lui forțate din funcția

de conducere și

determinată de aceasta; condiționarea cuantumului

despăgubirilor de modalitatea de obținere a veniturilor ulterior producerii

efectelor de către actul atacat (respectiv dacă reclamantul ocupă o altă

funcție sau desfășoară o altă activitate remunerată) nu poate fi primită,

întrucât între aceasta și faptul generator nu există legătură de cauzalitate.

De asemenea, se arată în

considerentele sentinței atacate, aceste aspecte, alături de culpa autorității

privitoare la imposibilitatea realizării, în perioada 22 mai 2009 - 09

decembrie 2009, a atribuțiilor manageriale specifice funcției de

director executiv adjunct, precum și în raport cu

principiul reparării integrale a

prejudiciului, permit să se

concluzioneze că cererea privind acordarea drepturilor salariale restante, în

cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății

este întemeiată.

Referitor la cererea privind acordarea

daunelor morale, prima instanță a

apreciat

că este, de asemenea, întemeiată față de dispozițiile art. 9 alin. (5) raportat

la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și față de împrejurarea că

reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a schimbării

intempestive din

funcția pe care o exercita

cu profesionalism (dovadă fiind calificativele obținute

cu ocazia

evaluării, vizibilitatea sa reflectată în presa locală - f.67, 69-74, respectiv

contribuția personală adusă la dezvoltarea sistemului de asistență socială la

nivelul județului Sibiu - f.75, 76).

Reține instanța de fond că

justificarea emiterii actului administrativ individual prin invocarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009 nu este suficientă pentru a împiedica

acordarea acestor daune, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cuprinsul

Deciziei nr. 68/2007 adoptată de Curtea Constituțională, actul sursă nu avea

legitimitate constituțională; or, acest aspect este apt să conducă la concluzia

că emitentul, Guvernul României, este culpabil de încălcarea dispozițiilor

legii fundamentale, culpă care se extinde și asupra actelor administrative prin

care este aplicată în concret ordonanța respectivă.

În consecință, apreciază prima

instanță, simpla anulare a actului emis nu asigură o reparare a prejudiciului

de imagine, sens în care se impune ca pârâții să fie obligați la plata sumei de

5.000 lei în favoarea reclamantului, cu titlul de daune morale.

În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale,

instanța de fond a reținut că aceasta nu există în condițiile în care, față de

dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

ordinul atacat este emis de președintele Agenției Naționale de Prestații

Sociale iar ordonanța a cărei neconstituționalitate s-a invocat a fost

emisă de Guvernul României.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum

și pârâții Agenția Națională de Prestații Sociale și Guvernul României.

I.

In motivarea căii de atac întemeiate

pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

,

reclamantul critică hotărârea instanței de fond exclusiv sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate, reiterând argumentele invocate

în

cererea de chemare în judecată, referitoare, în principal, la contribuția sa la

dezvoltarea sistemului de asistență socială la nivelul județului Sibiu, la prestigiul

astfel câștigat, precum și la profesionalismul de care a dat dovadă în exercitarea

funcției.

II.

Agenția Națională de Prestații Sociale

a formulat critici de nelegalitate a hotărârii recurate, reiterând argumentele

invocate ca apărări în fața primei instanțe, care pot fi sintetizate după cum

urmează:

Prin Ordinul

contestat au fost executate dispozițiile imperative prevăzute

de O.U.G. nr. 37/2009.

Acțiunea dedusă judecății este lipsită

de obiect, deoarece recurentul-

reclamant

însuși și-a dat acordul pentru transferul în funcția publică de execuție

vacantă

în care a fost numit prin Ordinul nr. 86 din 21 mai 2009.

În mod greșit a dispus prima instanță

acordarea către reclamant a drepturilor salariale în cuantum integral,

actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății, pentru perioada

22 mai 2009-09 decembrie 2009, precum și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de

daune morale, care nu au fost dovedite în cauză.

III. În motivarea recursului său, Guvernul

României arată, în esență, că față de împrejurarea că nu este emitentul actului

a cărui anulare a fost dispusă

prin

hotărârea atacată, în mod greșit instanța de fond a considerat că are calitate

procesuală

pasivă în cauză și a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor stabilite.

Recurentul critică sentința atacată și

sub aspectul fondului acesteia, arătând că este nelegală în raport cu

dispozițiile art. 147 alin. (2) și art. 115 alin. (8) din Constituție și art. 106

din Legea nr. 188/1999 și având în vedere numirea recurentului-reclamant, cu

acordul său, într-o altă funcție; totodată, recurentul-pârât arată că, în

cauză, nu au fost dovedite daunele morale stabilite de instanță în favoarea

reclamantului.

De asemenea, recurentul reiterează

excepțiile netimbrării, inadmisibilității și lipsei de obiect a acțiunii.

Examinând sentința atacată, în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că

recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

I.

Dacă în cazul daunelor materiale stabilirea

cuantumului acestora se poate face cât mai exact, pe baza administrării unor

probe convingătoare, prin folosirea, de regulă, a unor calcule matematice, cât

mai exacte, daunele morale se acordă după aprecierea judecătorului, în funcție

de circumstanțele concrete ale speței.

Aprecierea despăgubirilor destinate să

compenseze prejudiciile morale

nu are la

bază criterii exacte, presupunând o doză de subiectivism, de apreciere,

atât

ca urmare a incompatibilității între caracterul moral al daunelor și cel

patrimonial al despăgubirilor, dar mai ales ca urmare a evaluării pe care o

realizează magistratul, care trebuie să asigure

păstrarea unui just echilibru între

dreptul instituției emitente a unui

act administrativ nelegal, de a nu suporta o sancțiune disproporționat de mare,

în raport cu conduita sa culpabilă, și interesul general, de a asigura

respectarea legii și de a preveni asemenea încălcări în viitor, fără a fi

încurajați cei vătămați de conduita abuzivă a autorităților să promoveze

acțiuni de despăgubiri, în scopul obținerii nejustificate a unor venituri.

In raport de aceste principii și

ținând cont de împrejurarea că

recurentului-reclamant

i s-a acordat, deja, o satisfacție echitabilă, prin anularea

actului

contestat, Înalta Curte apreciază că este rezonabilă acordarea unor daune

morale de 5.000 lei.

De altfel și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că anularea unui act

considerat nelegal poate reprezenta, prin ea însăși, o reparare adecvată a

prejudiciului moral încercat de destinatarul acestuia - Hotărârea din 17

decembrie 2009 pronunțată în cauza C -197/RX

II,

Mc/Agenția Europeană pentru Medicamente - EMEA sau,

dimpotrivă, emiterea actului solicitat de către reclamant poate constitui o

reparație echitabilă suficientă a prejudiciului moral suferit de acesta - cauza

Mazăre contra României.

II.

Prin Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009

emis de președintele Agenției

Naționale de

Prestații Sociale i s-a acordat recurentului-reclamant un preaviz de

30

de zile, la expirarea căruia a fost eliberat din funcția de director executiv adjunct

la Agenția Județeană de Prestații Sociale Sibiu.

Temeiul juridic al actului

administrativ susmenționat îl constituie, în

principal,

așa cum rezultă în mod explicit din chiar preambulul său, prevederile

art.

III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice locale și

dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici,

republicată.

Înalta Curte apreciază că pentru

argumentarea soluției adoptate în

legătură

cu problema de drept dedusă judecății, raportat la motivele de recurs și la criticile

aduse sentinței atacate, se impune prezentarea următoarelor

considerații

cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Astfel, controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor

guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în

discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții

Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt

de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale

din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în situația în care

soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată,

întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar

fi lipsită de finalitate.

Cu privire la acest aspect, poate fi

amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că

instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor

constituționale relevante, în

sensul de a

înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat

la

modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în

temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992,

a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a

O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie

conținutul normativ al legii.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie

2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a

O.U.G. nr. 37/2009 iar din

analiza

considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează

însuși

actul normativ aprobat prin această lege.

De asemenea, prin decizia nr. 1629 din

3 decembrie 2009, instanța

constituțională

a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

In considerentele deciziilor anterior

enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de

reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ" de numire

reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema

statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a

contractului de management.

În plus, instanța constituțională a

precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile

art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere,

reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un

domeniu pentru care nu avea competență materială.

De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1)

și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin

aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora,

precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act

administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, în

alin. (4), situația acțiunilor

formulate de

o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională

ordonanța

prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale,

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii

excepției de neconstituționalitate a

ordonanței

într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și

în

cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

In speța de față, recurentul-reclamant

a solicitat anularea actului administrativ de eliberare din funcția de

conducere, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat anterior, măsurile

contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a

fost declarată

neconstituțională, prin

decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4)

din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței

constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea

actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține

că eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în

alte situații decât cele reglementate de

Legea

nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident

securitatea

raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială,

protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele

comunitare, precum și prin alte tratate

internaționale la care România este parte

și a căror îndeplinire este

obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte reține, de asemenea, că

atât O.U.G. nr. 37/2009 cât și legea de aprobare a acestei ordonanțe au fost

declarate neconstituționale, prin decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece

analiza de neconstituționalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât și

însăși ordonanța de urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a

aprobat ordonanța de urgență, corpul legii fiind

reprezentat chiar de dispozițiile

ordonanței.

Pe cale de consecință, actele și

măsurile adoptate în baza acestei

ordonanțe

sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, drept

urmare,

în mod corect au fost anulate de instanța de fond.

Instanța de recurs apreciază, de

asemenea, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și sub

aspectul obligării pârâților la plata către reclamant a drepturilor salariale

în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data

plății, pentru perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2009, și a sumei de 5.000 lei,

cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluții constituindu-l

prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999, republicată,

cu modificările și completările ulteriore, art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, corect invocate și de instanța de fond.

In ce privește acordarea daunelor

morale, Curtea reține că între emiterea nelegală a actului administrativ

anulat, care a afectat dreptul recurentului-reclamant la stabilitatea în

funcția publică legal ocupată, conform dispozițiilor art. 3 lit. f) din Legea

nr. 188/1999, și prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a ordinului de

eliberare din funcție, există o evidentă legătură de cauzalitate, astfel că

este legitimă solicitarea sa de a fi obligate autoritățile pârâte la plata

daunelor morale, în calitate de emitent al actului administrativ de eliberare

din funcție și, respectiv, al actului normativ ce a constituit temeiul juridic

al acestuia, declarat neconstituțional.

Eliberarea recurentului-reclamant din

funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de

Legea nr. 188/1999, reprezintă, deci, un act nelegal, de natură a afecta în mod

evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de

securitate socială, protejată prin

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin

alte

tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire, prin

autoritățile sale, reprezentate în speță de recurenții-pârâți, este obligată să

o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

III. In mod corect instanța de fond a

pronunțat hotărârea în contradictoriu și cu Guvernul României, întrucât, deși

acesta nu este emitentul actului a cărui anulare a fost dispusă, el are,

totuși, calitate procesuală pasivă, raportat la cererea de chemare în judecată

considerată în ansamblul său, care este întemeiată pe dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 554/2004, și al cărei obiect complex conține și capătul de cerere

referitor la O.U.G. nr. 37/2009, al cărei autor este recurentul-pârât și a

cărei neconstituționalitate a fost constatată, determinând, așa cum s-a arătat

la punctele precedente, nelegalitatea actului administrativ de eliberare din

funcție a recurentului-reclamant și vătămarea acestuia.

Curtea reține, de asemenea, că nu este

întemeiată susținerea potrivit căreia acțiunea ar fi trebuit timbrată, întrucât

aceasta face parte din categoria

celor care

sunt scutite de taxe judiciare de timbru, prevăzute de art. 15 lit. a) din

Legea

nr. 146/1997.

In ceea ce privește acordul

recurentului-reclamant de a fi trecut într-o altă funcție publică, Curtea

apreciază că acesta a fost impus de desființarea funcției publice de conducere

din care a fost eliberat în baza O.U.G. nr. 37/2009, adică a unui act normativ

adoptat cu nesocotirea normelor constituționale, context în care acceptul este

lipsit de relevanță.

Întrucât au fost expuse la punctele

precedente, nu vor mai fi reluate aici considerentele referitoare la criticile

privind nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate pe fondul cauzei,

inclusiv cele referitoare la acordarea daunelor materiale și morale, precum și

la obiectul și admisibilitatea acțiunii.

Pentru considerentele arătate,

recursurile vor fi respinse, ca nefondate, menținându-se sentința atacată, ca

fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de

pârâții Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Guvernul României

împotriva sentinței nr. 284/F/CA din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 martie 2011.