ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2360/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2360/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 2934
din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul D.S.,
în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, și a
anulat Ordinul nr. 236 din 12 octombrie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte.
Instanța de fond a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii, referitoare
la reintegrarea reclamantului în funcțiile deținute anterior emiterii actului anulat
și la plata despăgubirilor materiale și morale solicitate; de asemenea, a fost
admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.M.F.P.S.
Prima instanță a
apreciat că excepția este întemeiată având în vedere, pe de o parte, că ordinul
contestat nu este emis de această autoritate iar. pe de altă parte, reclamantul
nici prin acțiunea principală și nici prin cea precizatoare nu solicita
reintegrarea într-o funcție din cadrul M.M.F.P.S. și nici plata unor drepturi
pentru exercitarea unei funcții din cadrul acestui minister.
Așadar, reține
instanța de fond, se constată că nu există identitate între persoana pârâtului M.M.F.P.S.
și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.
Mai mult decât atât, se
arată în considerentele sentinței atacate, potrivit Legii nr. 90/2008, A.N.P.S.
se subrogă în toate atribuțiile si responsabilitățile M.M.F.E.S. (în prezent M.M.F.P.S.),
preluând si personal din cadrul acestui minister.
Cu privire la fondul
cauzei.
Prin Ordinul nr. 236
din 12 octombrie 2009 al președintelui A.N.P.S., reclamantul a fost revocat din
funcția de director coordonator al D.M.P.S. Ialomița si s-a dispus încetarea
contractului de management încheiat cu acesta.
Arată prima instanță
că nu se poate reține că ordinul respectiv este nelegal pentru că emitentul actului
nu avea abilitatea legală de a emite acest ordin, deoarece în conformitate cu dispozițiile
Legii nr. 90/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 116/2007, A.N.P.S. a preluat atribuțiile
M.M.F.P.S. in domeniul prestațiilor sociale si funcționarii care ocupau posturi
in legătură cu aceste atribuții; de altfel, și din carnetul de muncă al
reclamantului (fila 170 din dosar) reiese că din 1 noiembrie 2008 acesta a avut
raporturi de serviciu cu parata A.N.P.S., respectiv A.J.P.S. Ialomița.
De asemenea,
apreciază instanța de fond, nu se poate reține nelegalitatea ordinului
contestat pentru că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. a),
art. 61, art. 62, art. 63, art. 73-78 C. muncii, care nu își găsesc aplicarea
în cauză.
În opinia primei
instanțe, ordinul contestat este, însă, nelegal prin prisma constatării că
actul normativ în baza căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 105/2009 a fost
declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1629/2009 a Curții Constituționale,
încetându-și, deci, efectele juridice și atrăgând nulitatea tuturor actelor
emise în baza acestuia; un alt motiv de nelegalitate a ordinului contestat
este, în accepțiunea instanței de fond, acela că nu conține motivele de fapt,
ceea împiedică instanța să cenzureze legalitatea și temeinicia actului.
Cu privire la cererea
reclamantului de a fi reintegrat în funcția de director executiv adjunct la A.J.P.S.
Ialomița, pe care o deținea înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009,
prima instanță reține că este neîntemeiată față de faptul că în cauză nu a fost
contestată și legalitatea Ordinului nr. 837 din 25 mai 2009.
De asemenea,
apreciază prima instanță, nu se poate dispune reintegrarea reclamantului nici
pe funcția de director coordonator al D.M.P.S. Ialomița, pentru că o asemenea funcție
nu mai există.
Cu privire la capetele
de cerere privind acordarea de daune materiale și morale, instanța de fond a
reținut că acestea nu sunt întemeiate, reclamantul nefăcând dovada
prejudiciului suferit și a legăturii de cauzalitate între eventualul prejudiciu
și emiterea actului contestat.
Împotriva acestei sentințe,
considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul, cât
și pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, în temeiul prevederilor art.
304 și art. 304
1
C. proc. civ.
În motivarea cererii sale
de recurs, reclamantul arată că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită
legii, în sensul aprecierii greșite a instanței de judecată că ordinul
contestat a fost emis de autoritatea competentă și al refuzului de reintegrare
în funcție și de acordare a daunelor solicitate.
În motivarea cererii
de recurs, pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale arată că în mod
netemeinic și nelegal instanța de fond a admis cererea de anulare a ordinului
contestat, ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în
temeiul căruia a fost emis, fără a ține cont de faptul că legalitatea ordinului
trebuia verificată în raport cu legislația în vigoare la momentul emiterii
sale, și nu în raport de o împrejurare ivită ulterior acestui moment.
Susține recurenta-pârâtă
că, prin ordinul contestat, recurentul-reclamant a fost eliberat din funcția
publică de conducere în aplicarea art. IV din O.U.G. nr. 105/2009, desființarea
funcției respective producându-se, așadar, în temeiul legii; autoritatea
recurentă a fost, deci, obligată să procedeze în conformitate cu dispozițiile
imperative ale actului normativ respectiv, în vigoare la data emiterii
ordinului contestat.
Examinând cauza și
sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele
invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că, pentru
aceleași considerente care vor fi arătate în continuare, recursul reclamantului
este nefondat iar recursul pârâtei este întemeiat.
Prin Ordinul nr. 837
din 25 mai 2009, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale, recurentul-reclamant
a fost numit în funcția de director coordonator la Direcția de muncă și protecție socială Ialomița, în baza prevederilor O.U.G. nr. 37/2009,
care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.
1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată.
Prin ordinul
contestat în cauză, nr. 236 din 12 octombrie 2009, s-a dispus revocarea din
funcție a recurentului-reclamant și încetarea contractului de management
încheiat între părți.
Temeiul juridic al celui
de al doilea act administrativ, ordinul contestat în cauză, îl constituie, în
principal, prevederile O.U.G. nr. 105/2009.
Prin Decizia nr. 1629
din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale
dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și
anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, arătând, în esență, că modalitatea de
reglementare a funcției publice, respectiv actul administrativ de numire,
reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema
statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a
contractului de management.
De asemenea, funcția
publică ocupată de recurentul-reclamant a fost înființată prin O.U.G. nr. 37/2009,
care a fost, și ea, declarată neconstituțională prin Decizia Curții
Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Or, lipsirea de temei
constituțional a actelor normative primare are drept consecință încetarea
efectelor actelor subsecvente emise în baza acestora, astfel că ordinul de
numire a directorului coordonator este lipsit de efecte juridice, potrivit art.
147 alin. (1) din Constituția României, republicată.
De altfel în Decizia nr.
414/2010, Curtea Constituțională a reținut că, începând cu 28 februarie 2010
continuă să-și producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul său
normativ de dinainte de modificările neconstituționale care i-au fost aduse
prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin art. 1 pct. 1-5 și 26, art. III, art. V, art. VIII,
și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009.
Așadar, în raport cu
deciziile pronunțate de Curtea Constituțională referitor la aceste modificări
legislative, funcția de director coordonator se consideră a fi desființată,
instanța de fond în mod corect apreciind că reclamantul nu mai poate fi
reintegrat într-o astfel de funcție, a cărei existență a fost afectată de neconstituționalitatea
actului normativ prin care a fost înființată.
Cum situația de
neconstituționalitate ivită ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1257
din 7 octombrie 2009 poate produce, implicit, unele efecte asupra raporturilor
juridice născute anterior, Înalta Curte constată că atât ordinul de numire în
funcție a recurentului-reclamant, cât și cel prin care s-a dispus revocarea acestuia
din funcție și încetarea contractului de management încheiat între părți, în
baza O.U.G. nr. 37/2009, nu-și mai pot menține valabilitatea, fiind
emise/încheiate în temeiul unor acte normative declarate neconstituționale.
Într-adevăr, este
cert că neconstituționalitatea actului normativ în temeiul căruia recurenta-pârâtă
a emis ordinul de eliberare din funcție a recurentului-reclamant, adică O.U.G.
nr. 105/2009, a afectat legalitatea ordinului respectiv, însă acest lucru nu
poate justifica cererea recurentului-reclamant de reintegrare în funcția de
director coordonator, în condițiile în care ordinul de numire nu mai producea,
nici el, efecte juridice, ulterior constatării neconstituționalității actului
normativ în executarea căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 37/2009.
De asemenea, nu este
întemeiată nici cererea recurentului-reclamant de reintegrare în funcția
deținută anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.37/2009, în condițiile în
care, potrivit art. III alin. (2) din H.G. nr. 1384/2009, în vigoare la data
pronunțării sentinței atacate, „
Ca urmare a reorganizării
Agenției, prin reducerea de posturi și preluarea activității direcțiilor de
muncă și protecție socială desființate, încadrarea pe noile funcții și în
numărul maxim de posturi aprobat potrivit legii, cu stabilirea drepturilor
salariale aferente, se realizează în termen de maximum 60 de zile de la data
intrării în vigoare a prezentei hotărâri, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4)
din Legea nr. 329/2009
”.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea
daunelor materiale și morale, se va reține că, în condițiile în care obiectul
principal al acțiunii s-a constatat a fi neîntemeiat, și acest capăt subsecvent
de cerere este, de asemenea, neîntemeiat, urmând soarta principalului.
Referitor la criticile recurentului-reclamant privind
celelalte motive de nelegalitate a ordinului contestat, invocate în acțiune și
reiterate în cererea de recurs, se va reține că analiza acestora nu se mai
impune, fiind de prisos în raport cu motivul ce
afectează valabilitatea actului, ca
urmare a declarării neconstituționalității actelor normative în temeiul cărora
acesta a fost emis.
Pentru considerentele arătate, constatând că soluția
instanței de fond este greșită, în ceea ce privește anularea
Ordinului nr. 236 din
12 octombrie 2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Prestații
Sociale, va fi admis recursul acestei pârâte și modificată, în parte, sentința
atacată, în sensul respingerii și acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Pentru
aceleași considerente, constatându-se că este nefondat, recursul reclamantului va
fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat reclamantul D.S. împotriva sentinței nr. 2934 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursul
declarat de pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale împotriva aceleiași
sentințe.
Modifică,
în parte, sentința atacată, în sensul că respinge cererea reclamantului de
anulare a
Ordinului nr. 236 din 12
octombrie 2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale,
ca neîntemeiată.
Menține
celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 aprilie 2011.