ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5308/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.V.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acestuia la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire, având în vedere Dispoziția nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Roman, județul Neamț. În motivarea acțiunii, se arată că în anul 2001, reclamantul a depus în baza Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 321. Prin respectiva notificare, reclamantul a solicitat restituirea terenului Primăriei Municipiului Roman în suprafața de 3500 mp, împreună cu imobilul casă, precum și terenul în suprafață de 1498 mp teren, împreună cu o construcție; cu suprafața de 80 mp, teren situat în Municipiul Roman.

Se mai arată că la data de 7 decembrie 2006 a fost emisă Dispoziția nr. 3757 a Primarului Municipiului Roman, județul Neamț. De asemenea, a mai precizat reclamantul, în baza Dispoziției nr. 3757 din 7 decembrie 2006, i s-a admis în parte notificarea nr. 321/2001 numai cu privire la imobilul situat în Roman, str. C. nr. 12, respectiv pentru teren în suprafață de 3500 mp și o construcție. S-a mai arătat, că la data de 6 iulie 2009, reclamantul a solicitat A.N.R.P. să i se comunice în ce stadiu de soluționare se găsește dosarul său. Prin adresa nr. 815716/9159/L10 din 31 iulie 2009, i s-a răspuns de către A.N.R.P., că dosarul înregistrat în baza de date a acestei autorități nu a fost repartizat vreunui consilier în vederea analizării acestuia.

Prin sentința nr. 1044 din 26 februarie 2010; Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul S.V.D.S. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre s-aii reținut următoarele: Legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, în aplicarea prevederilor pct. 17.1 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, Comisia Centrală a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevedea selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât și a evaluatorului/ societății de evaluare, cu mențiunea că această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Reclamantul S.V.S.

a declarat recurs împotriva sentinței nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii. In conținutul cererii de recurs, care cuprinde o expunere detaliată a situației de fapt, pot fi identificate următoarele critici: - instanța de fond și-a întemeiat greșit soluția pe aspecte legate de aplicarea criteriului aleatoriu în stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor; - instanța a reținut greșit că în speță nu există un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un; termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire, având în vedere Dispoziția nr. 3757 din 7 decembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Roman, județul Neamț.

Instanța de control judiciar apreciază că în mod greșit instanța de fond nu a reținut existența unui refuz nejustificat al pârâtului-intimat de a soluționa cererea reclamantului, respectiv de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Roman, str. C. nr. 12, respectiv pentru teren în suprafață de 3500 mp și o construcție. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, prin notificarea nr. 321/ 2001, reclamantul-recurent a solicitat restituirea terenului în suprafață de 3.500 mp situat în str. C. nr. 12, suprafață preluată de stat prin Decretul nr. 111/1951, împreună cu imobilul-casă, precum și terenul în suprafață de 1498 mp, împreună cu o construcție cu suprafața de 80 mp, teren situat în Roman str. C. nr. 14. În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de câtre Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Cap. V, Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire". În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului de rezolvare a cererii reclamantului se privește ca fiind nejustificat. Reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererii sale, însă aceasta a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți, litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege drept la care reclamantul privește cu speranță legitimă. Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de intimat, în sensul că există o cauză exoneratoare de; răspundere, întrucât reclamantul a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii sale, întrucât respingerea cererii de restituire în natură a imobilul notificat s-a datorat lipsei înscrisurilor privind descrierea construcției demolate.

Prin soluția adoptată, instanța de fond nu a avut în vedere și considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională". Înalta Curte a reținut că apărarea intimatului nu are temei legal, orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.V.D., va modifica sentința atacată și va obliga autoritatea pârâtă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Dispoziției nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Roman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.V.D.S. împotriva sentinței nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantului S.V.D.S. Obligă autoritatea pârâtă Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Dispoziției nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Roman. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.