ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5308/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.V.D.S.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acestuia la emiterea deciziei ce

constituie titlul de despăgubire, având în vedere Dispoziția nr. 3757 din 7

decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Roman, județul Neamț.

În motivarea acțiunii, se arată că în anul 2001,

reclamantul a depus în baza Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 321.

Prin respectiva notificare, reclamantul a solicitat

restituirea terenului Primăriei Municipiului Roman în suprafața de 3500 mp, împreună

cu imobilul casă, precum și terenul în suprafață de 1498 mp teren, împreună cu

o construcție; cu suprafața de 80 mp, teren situat în Municipiul Roman.

Se mai arată că la data de 7 decembrie 2006 a fost

emisă Dispoziția nr. 3757 a Primarului Municipiului Roman, județul Neamț.

De asemenea, a mai precizat reclamantul, în baza

Dispoziției nr. 3757 din 7 decembrie 2006, i s-a admis în parte notificarea nr.

321/2001 numai cu privire la imobilul situat în Roman, str. C. nr. 12,

respectiv pentru teren în suprafață de 3500 mp și o construcție.

S-a mai arătat, că la data de 6 iulie 2009,

reclamantul a solicitat A.N.R.P. să i se comunice în ce stadiu de soluționare

se găsește dosarul său.

Prin adresa nr. 815716/9159/L10 din 31 iulie 2009, i

s-a răspuns de către A.N.R.P., că dosarul înregistrat în baza de date a acestei

autorități nu a fost repartizat vreunui consilier în vederea analizării

acestuia.

Prin sentința nr. 1044 din 26 februarie 2010; Curtea

de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul S.V.D.S. ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre s-aii reținut

următoarele:

Legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare a

dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, stabilind că ordinea de soluționare a dosarelor va fi

decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, în aplicarea prevederilor pct. 17.1 din

Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, Comisia Centrală a emis Decizia nr. 2 din 28

februarie 2006 care prevedea selectarea aleatorie atât a dosarului de

despăgubire cât și a evaluatorului/ societății de evaluare, cu mențiunea că

această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Reclamantul S.V.S. a declarat recurs împotriva sentinței

nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii

acțiunii.

In conținutul cererii de recurs, care cuprinde o

expunere detaliată a situației de fapt, pot fi identificate următoarele

critici:

- instanța de fond și-a întemeiat greșit soluția pe

aspecte legate de aplicarea criteriului aleatoriu în stabilirea ordinii de

soluționare a dosarelor;

- instanța a reținut greșit că în speță nu există un

refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, împrejurare care este de natură

a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un; termen rezonabil a cererii

sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și justiție sesizată cu

soluționarea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 299 coroborate

cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu

sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză

va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă

obligarea pârâtului la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire, având

în vedere Dispoziția nr. 3757 din 7 decembrie 2006, emisă de Primăria

Municipiului Roman, județul Neamț.

Instanța de control judiciar apreciază că în mod

greșit instanța de fond nu a reținut existența unui refuz nejustificat al

pârâtului-intimat de a soluționa cererea reclamantului, respectiv de a emite

decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Roman,

str. C. nr. 12, respectiv pentru teren în suprafață de 3500 mp și o construcție.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se

înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o

cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2

lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea dreptului de apreciere,

aparținând administrației publice prin încălcarea dreptului și libertăților

fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, prin notificarea nr. 321/ 2001,

reclamantul-recurent a solicitat restituirea terenului în suprafață de 3.500 mp

situat în str. C. nr. 12, suprafață preluată de stat prin Decretul nr. 111/1951,

împreună cu imobilul-casă, precum și terenul în suprafață de 1498 mp, împreună

cu o construcție cu suprafața de 80 mp, teren situat în Roman str. C. nr. 14.

În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind

acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și

anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, etapa analizării

dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în

natură a imobilului ce face obiectul notificării, etapa evaluării, etapă în

care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau

societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de câtre Comisia Centrală a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în

condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Cap. V, Secțiunea

I

intitulată

„Valorificarea titlurilor de despăgubire".

În aceste condiții, verificând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului de rezolvare a cererii

reclamantului se privește ca fiind nejustificat.

Reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și

stăruința în soluționarea cererii sale, însă aceasta a rămas fără soluționare

efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în

soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile

art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără

drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de

aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele

interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus

dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și

Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României).

Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că

nesoluționarea cererii formulate de reclamant, indiferent de motivația

autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul

consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor

din legislația trecută.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate,

existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile,

or în cauza de față Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata

rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei,

așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza

Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți, litigiul născut între

reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar

nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o

vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege drept la care

reclamantul privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de

intimat, în sensul că există o cauză exoneratoare de; răspundere, întrucât

reclamantul a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii sale, întrucât

respingerea cererii de restituire în natură a imobilul notificat s-a datorat

lipsei înscrisurilor privind descrierea construcției demolate.

Prin soluția adoptată, instanța de fond nu a avut în

vedere și considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724

din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea

drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă

a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul

național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația

națională".

Înalta Curte a reținut că apărarea intimatului nu are

temei legal, orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna

depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen

pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în

tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza

I

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de S.V.D., va modifica sentința atacată și va obliga autoritatea

pârâtă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul

ce face obiectul Dispoziției nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primarul

Municipiului Roman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.V.D.S. împotriva

sentinței nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că admite

acțiunea reclamantului S.V.D.S.

Obligă autoritatea pârâtă Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Dispoziției nr. 3757 din

7 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Roman.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2010.