ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5139/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin dispoziția nr. 37581 din 7

decembrie 2006, Primarul Municipiului Roman a admis în parte notificarea

formulată de M.E. în baza Legii nr. 10/2001, căreia i-a restituit în natură

suprafață de 90 mp, teren situat în Roman, condiționat de achitarea sumei de

122,64 lei, reprezentând contravaloarea reactualizată a despăgubirilor primite

la data exproprierii.

S-au propus totodată măsuri

reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul de

259,375 mp, din suprafața totală de 1000 mp, în legătură cu care s-a formulat

cererea de restituire.

La 20 decembrie 2006, persoana

îndreptățită a contestat această dispoziție solicitând instanței - în

contradictoriu cu Primarul Municipiului Roman - să oblige pârâtul la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pentru întreaga suprafață de teren ce

a făcut obiectul notificării.

Sesizat în primă instanță,

Tribunalul Neamț, secția civilă, prin sentința nr. 143/C din 28 februarie 2008,

a admis contestația și anulând în parte dispoziția a constatat îndreptățirea

celei în cauză la acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafața de 777 mp,

în loc de 359,375 mp cât s-a stabilit.

A dispus totodată restituirea în

natură a terenului de 163 mp, conform schiței anexă la raportul de expertiză V.V.,

efectuat în cauză.

A modificat art. 5 al dispoziției

contestate, în sensul că suprafața pentru care se propune acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor va fi de 614 mp, în loc de

259,375 mp.

A menținut celelalte dispoziții ale

actului atacat.

A obligat Primarul Municipiului

Roman să plătească 500 lei cheltuieli de judecată contestatoarei.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că terenul solicitat pe calea notificării - și în

legătură cu care reclamanta a făcut dovada îndreptățirii sale la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de lege - este în suprafață de 777 mp, astfel

cum, de altfel, este menționat și în Decretul nr. 396/1978, care a operat

exproprierea.

Ca atare, se arată, modificarea

ulterioară a suprafeței solicitată spre retrocedare, făcută peste termenul

limită prevăzut de lege, respectiv 14 februarie 2002, nu mai poate avea nici un

efect.

Cât privește modalitatea de

soluționare a cererii vizând măsurile reparatorii prima instanță a reținut că

pe lângă terenul de 90 mp, restituiți în natură prin dispoziția atacată, poate

fi retrocedat și terenul de sport aflat în imediata vecinătate a acestei

suprafețe restul terenului în litigiu fiind afectat de amenajări de utilitate

publică.

Apelurile formulate de reclamantă și

pârât împotriva acestei hotărâri, au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secția

civilă, pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și asigurări

sociale, care, prin decizia nr. 64 din 3 iunie 2009, a schimbat în parte

sentința, a admis în parte contestația și a modificat art. 5 din dispoziția

contestată în sensul că suprafața pentru care se propune acordarea

despăgubirilor este de 602,62 mp în loc de 614 mp.

A menținut din sentința apelată doar

mențiunile cu privire la: anularea în parte a dispoziției contestate și

menținerii celorlalte prevederi ale acesteia.

A înlăturat celelalte mențiuni din

sentința apelată.

A obligat apelantul pârât să

plătească apelantei reclamante suma de 950 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată efectuate în apel, reprezentând onorariul expertului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, referitor la întinderea suprafeței de

teren pe care au avut-o în proprietate autorii contestatoarei, că aceștia au

dobândit în concret, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 233 din 9 august 1951,

suprafața de 844 mp astfel cum a fost determinată de expertul tehnic, prin

raportul de expertiză efectuat în apel, care s-a raportat la planul cadastral

din anul 1974 și la dimensiunile aproximative înscrise în actul de

vânzare-cumpărare din 23noiembrie 1939, iar nu suprafața de 1000 mp așa cum a

solicitat contestatoarea sau 777 mp cât a reținut prima instanță.

Împotriva deciziei dată în apel, au

declarat recurs, atât reclamanta M.E. cât și pârâtul Primarul Municipiului

Roman.

De menționat că, în ceea ce o

privește pe reclamantă, doar declarația de recurs formulată de aceasta poartă

viza Curții de Apel Bacău și o dată certă, respectiv 18 iunie 2009, în vreme ce

motivele de recurs, depuse ulterior, nu poartă nicio viză, ci doar data

întocmirii lor, nerelevantă sub aspectul îndeplinirii exigențelor art. 303 alin.

(1) și (2) C. proc. civ.

Astfel, potrivit textelor mai sus

invocate, recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul

termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor socotindu-se de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

În speță, față de data comunicării

deciziei din apel, către reclamantă – 15 iulie 2009 – ultima zi pentru

depunerea în termen a motivelor de recurs (chiar în condițiile în care

declarația de recurs s-a făcut la 18 iunie 2009) era 31 iulie 2009.

Or, deși recurentei-reclamante i s-a

pus în vedere, la termenul din 18 mai 2010, să facă dovada – sub sancțiunea

nulității – depunerii în termenul defipt prin lege a motivelor de recurs,

aflate la dosarul cauzei – f. 10 – dos. Î.C.C.J. – aceasta nu a înțeles să

depună înscrisuri, în sensul celor solicitate de instanță.

Așa fiind, recursul declarat de

aceasta urmează a se constata, ca fiind nul.

În recursul său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Primarul Municipiului

Roman, critică hotărârea dată în apel pe considerentul greșitei sale obligări

la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care, se arată, nu se poate

reține culpa sa procesuală.

Astfel, susține recurentul, apelul a

fost admis doar în parte cu consecința schimbării în parte a sentinței și

admiterii în parte a contestației în sensul modificării doar a art. 5 din

dispoziția atacată.

Recursul pârâtului se privește ca

fondat, în considerarea celor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Dispozițiile art. 275 – 276 C. proc.

civ., fac de asemenea o aplicare a principiului potrivit căruia acordarea

cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții ce a pierdut

litigiul.

Doctrina a reținut și rolul acestor

sume de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de

declanșarea activității judiciare.

Or, în speță, nu se poate

într-adevăr reține culpa procesuală singulară a pârâtului, referitor la

stabilirea suprafeței exacte în legătură cu care reclamanta era îndreptățită

pentru acordarea măsurilor reparatorii în condițiile în care aceasta nu a depus

în faza administrativă toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate ce

a aparținut autorilor săi iar schița eliberată de E.P. și adeverința Biroului

de Carte funciară, ce atestă dimensiunea terenul expropriat, au fost de asemenea

depuse în etapa contencioasă, în fața primei instanțe.

Așa fiind, cum de altfel pretențiile

reclamantei au fost încuviințate doar în parte, instanța va face aplicațiunea

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. și va dispune compensarea cheltuielilor de

judecată suportate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanta M.E. împotriva deciziei civile nr. 64 din 03 iunie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori familie, conflicte de muncă, asigurări

sociale.

Admite recursul declarat de pârâtul

Primarul municipiului Roman împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în

parte, în sensul că dispune compensarea cheltuielilor de judecată suportate de

apelanți.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică , astăzi 12 octombrie 2010.