ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2773/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2773/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Prin

hotărârea arbitrală din 2 mai 2009, pronunțată de Curtea de

Arbitraj

Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură

Galați, în dosarul nr. 12/2009, s-a respins excepția de

necompetență

materială pe calea arbitrajului și cea a autorității de

lucru judecat și a fost admisă, cu majoritate de voturi, cererea

reclamantei,

constatându-se nulitatea

absolută a convenției nr. 277 din 22 ianuarie 2000, pentru lipsa obiectului.

Hotărârea a fost dată cu opinia separată a unui

arbitru, în sensul admiterii excepției de necompetență materială a

arbitrajului și respingerii cererii de

constatarea a nulității absolute a

convenției nr. 277/2000.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de Arbitraj a reținut că excepția

de necompetență materială a instanței arbitrale este neîntemeiată,

întrucât

litigiul este unul patrimonial, iar art.

IV

din convenția nr. 277/2000,

conține o clauză compromisorie, care prevede că orice litigiu se va rezolva de

către Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați.

De

asemenea, instanța de arbitraj a reținut că și excepția de lucru

judecat

este neîntemeiată, nefiind îndeplinită condiția triplei

identități,

întrucât, în prezenta cauză, se invocă o altă cauză de

nulitate.

În ce privește fondul

cauzei, tribunalul arbitral a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 962

și art. 964 C. civ., întrucât clauza cuprinsă în art. 1 cap.

II

intitulat „Plata

prestațiilor” din convenția părților nr. 277/2000, nu cuprinde elemente care să

facă posibilă determinarea precisă a obligației de plată, ce-i incumbă pârâtei

SC M.B. SA GALAȚI, pentru prestarea serviciilor de asistență juridică de către

reclamantul A.P., sancțiunea neîndepliniri acestei obligații, fiind nulitatea

absolută a contractului.

De asemenea, Curtea

de arbitraj a constatat nulitatea absolută a clauzei penale, întrucât

penalitatea de 3%, prevăzută în convenția nr. 277/2000, încalcă dispozițiile

art. 5 alin. (1) și art. 9 din O.G. nr. 1/2000.

Împotriva hotărârii

tribunalului arbitral, A.P. a formulat acțiune în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 364 lit. a), b), f), g), h), i) C. proc. civ.

La data de 8

octombrie 2009, SC M.B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

acțiunii în anularea motivat de faptul că litigiul este susceptibil de

soluționare pe calea arbitrajului, întrucât decizia nr. 4484/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, produce efecte numai cu privire la litigiul în

care s-a pronunțat, și nu poate lega tribunalul arbitral în stabilirea propriei

competențe, iar pe de altă parte, printr-o altă decizie pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție nr. 10800 din 16 decembrie 2005, s-a statuat că litigiul

privind convenția

n

r.

277/2000, este susceptibil de a fi soluționat de către Curtea de Arbitraj Galați.

Prin încheierea de

ședință din data de 2 octombrie 2010, Curtea de Apel Galați, a scos cauza de pe

rolul instanței și a înaintat-o spre competentă soluționare Curții de Apel

Craiova, secția comercială, întrucât prin încheierea nr. 39 din 12 ianuarie 1010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis cererea de

strămutare formulată de SC M.B. SA Galați, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 414/54/2010.

La data de 25

februarie 2010, A.P. a invocat excepția necompetenței materiale a secției

comerciale a Curții de Apel Craiova, în soluționarea acțiunii în anulare a

hotărârii arbitrate, competența aparținând, potrivit susținerilor sale, Curții

de Apel Craiova, însă ca instanță civilă, având în vedere natura civilă a

litigiului.

Prin încheierea de

ședință din data de 8 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția comercială,

a respins excepția necompetenței materiale a instanței comerciale în

soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, întrucât, a considerat

că obiectul controlului judiciar îl constituie hotărârea arbitrală pronunțată

la data de 2 mai 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, în dosarul nr. 12/2009, iar

potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ., competența revine curții de apel.

La data de 27 mai

2010, petentul a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii din data

de 6 mai 2010, prin care a fost stabilită în sarcina sa o taxă judiciară de

timbru, în sumă de 23.550,85 lei și un timbru judiciar în valoare de 5 lei,

având în vedere cuantumul pretențiilor contestate în sumă de 4.299.069,77 lei,

iar prin încheierea nr. 10 de la 31 mai 2010, i-a fost respinsă cererea de

reexaminare.

Tot la aceeași dată, A.P.

a formulat și cerere de ajutor public judiciar, în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G.

nr. 51/2008, ce a fost admisă de către instanță prin încheierea nr. 11 din data

de 2 iunie 2010, în sensul ca i-a fost acordată facilitatea de plată a taxei

judiciare de timbru în cuantum de 23550,85 lei, eșalonată în 48 de rate lunare,

în sumă de 490,64 lei fiecare, achitată pe data de 25 ale fiecărei luni.

Prin hotărârea nr. 42

din 15 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, s-a respins, ca

nefondată, acțiunea în anulare formulată de petent și fost obligat acesta la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei către intimata-pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție curtea de apel a reținut că

hotărârile

judecătorești invocate de petent nu prezintă nicio

relevantă în raport

de motivul invocat de către acesta, prevăzut de dispozițiile art. 364 lit. h)

care reglementează o alta situație.

Pentru aceleași

considerente s-au înlăturat, ca nefondate, susținerile apelantului în ceea ce

privește efectul puterii lucrului judecat a hotărârilor menționate, din

perspectiva analizării motivului formulat de acesta, respectiv cel reglementat

de art. 364 lit. i) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea arbitrală încalcă

ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

S-a constatat că în

speță nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., potrivit

căruia pentru a opera puterea de lucru judecat trebuie să existe identitate de

părți, obiect și cauză, ceea ce nu este cazul de față, întrucât

litigiile

soluționate prin hotărârile

judecătorești invocate (dec. 38/R /2004, pronunțată de Tribunalul Galați,

decizia 47/R/2008 a Curții de Apel Galați) au avut o altă cauză și un alt obiect,

iar textul de lege al art. 364 lit. i) C. proc. civ. invocat de petent

reglementează cu totul altă situație juridică și anume, încălcarea principiilor

cardinale ale procedurii arbitrale, consacrate de art. 398 C. proc. civ.,

respectiv: egalitatea de tratament, respectarea dreptului la apărare și

principiul contradictorialității.

Totodată, s-a constat

că argumentele invocate de petentul A.P. referitoare la dispozițiile art. 6 din

CEDO, sub aspectul violării dreptului la o un proces echitabil prin

soluționarea litigiului de o instanța necompetentă material, litigiu care era

de competența exclusivă a instanțelor speciale de jurisdicția muncii,

inexistenta unei convenții arbitrale sau a unei convenții arbitrale declarată

nulă, precum și nesocotirea puterii lucrului judecat, sunt aspecte care nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. S-a apreciat că

motivele invocate în susținerea textului de lege mai sus enunțat, nu arată în

concret considerentele CEDO prin care acesta face referiri la soluții similare

celei de față, în special cu referire la natura juridică a convenției de

reprezentare legală încheiată între părți și a valabilității clauzei

compromisorii și nici cauzele de nulitate ale acesteia.

Argumentele privind

soluționarea greșită a litigiului de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe

lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, întrucât litigiul era

de competența exclusivă a instanțelor speciale de jurisdicția muncii și în

temeiul inexistenței unei convenții arbitrale sau a unei convenții arbitrale

nule, au fost folosite drept motive și pentru invocarea dispozițiilor art. 364

lit. a) și b) C. proc. civ.

S-a reținut că

decizia nr. 4484 din 27 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

pronunțat în recursul formulat împotriva sentinței nr. 22 din 14 septembrie 2004 a Curții de Apel Galați dându-se un regulator de competență prin soluționarea conflictului

negativ de competență, în sensul stabilirii competenței de soluționare a

litigiului în favoarea Tribunalului Galați.

Or, această hotărâre

judecătorească, pronunțată în regulatorul de competență, are putere de lucru

judecat, limitat la conflictul negativ de competență astfel soluționat, care nu

poate fi extins la alte litigii cum este cel din speță, care se întemeiază pe

alte temeiuri juridice.

Convenția nr. 277

încheiată între părți la data de 22 ianuarie 2000, având ca obiect

reprezentarea SC M.B. SA de A.P. în fața instanțelor judecătorești în procesele

civile și comerciale, vizau evacuarea din spații comerciale și revendicarea

unui imobil, instanța învestită cu acțiunea în anulare apreciind-o ca fiind o

convenție civilă de prestării servicii supuse dispozițiilor codului civil și comercial,

iar nu un contract individual de muncă reglementat de dispozițiile legale în

materie.

Analizând convenția

nr. 277 încheiată între părți la data de 22 ianuarie 2000, curtea de apel a

constatat că, una dintre clauze viza faptul că această convenție poate fi

reziliată sau modificată, numai prin acordul pârtilor sau ca urmare a

intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră, iar instituția rezilierii ca

modalitate de încetarea a unei convenției este specifică dreptului civil și nu

contractelor de muncă a căror încetare poate opera numai în condițiile expres

reglementate de Codul muncii.

Din examinarea

clauzei penale înserată în cuprinsul convenției s-a apreciat că este un

criteriu determinant pentru clarificarea caracterului civil al acestei convenții,

o astfel de clauză neregăsindu-se în cadrul unui raport de dreptul muncii.

În aceste condiții,

stabilirea naturii juridice a convenției nr. 277 din 22 ianuarie 2000 s-a făcut

conform dispozițiilor art. 977 C. civ., în sensul că s-a constatat că intenția

reală a pârâților a fost aceea de a încheia o convenție civilă, potrivit căreia

petentul A.P. s-a obligat să reprezinte SC M.B. SA în fața instanțelor de

judecată în schimbul unei prestații bănești stabilită în cotă procentuală și nu

a unei renumerații, indemnizații, salariu, specifice raporturilor juridice de

muncă.

Potrivit aceleași

convenții s-a constatat că părțile au convenit la art.

IV

o clauză

compromisorie, care prevede că orice neînțelegere sau diferende privind

înțelesul,executarea, modificarea sau încetarea prezentei convenții, se vor

rezolva pe cale amiabilă, iar în caz contrar competența de soluționare al

litigiului va aparține arbitrilor de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Galați.

În conformitate cu

dispozițiile art.1 din Regulile de procedură ale Arbitrajului de pe lângă

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, valabile la momentul

încheierii convenției, arbitrajul este competent să soluționeze litigiile patrimoniale,

comerciale și civile, dacă părțile au prevăzut în contract „clauza de arbitraj”

sau au încheiat în acest sens o convenție scrisă.

S-a reținut sub acest

aspect, într-o motivare amplă a curții de apel, existența unei convenții de

reprezentare legală, ce cuprinde o clauză compromisorie valabilă, așa încât în

mod corect litigiul a fost soluționat de Curtea de Arbitraj Comercial de pe

lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, criticile invocate

privind încălcarea dispozițiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., fiind respinse

ca nefondate.

S-a constatat că

litigiul are un caracter patrimonial, întrucât obiectul convenției nr. 277 din 22

ianuarie 2000, îl constituie obligația petentului A.P. de a reprezenta SC M.B.

SA în fața instanțelor judecătorești, cu dreptul corelativ al acestuia de a

încasa contravaloarea acestei prestații, fiind un drept de creanță, deci cu un

caracter patrimonial.

În soluționarea

acestei probleme de drept, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile

deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) sunt obligatorii pentru instanțe; potrivit

dispozițiilor nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

interesul legii, acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic,

în timp ce cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective, indisolubil

legate de persoana titularului lor, tară conținut economic. Dreptul subiectiv

ce se cere a fi protejat în justiție, transferă caracterul său patrimonial sau

nepatrimonial litigiului însuși și astfel procesul va putea fi evaluabil în

bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial dedus

judecății intră un drept patrimonial, real sau de creanță.

Față de această

decizie dată în interesul legii, vizând acțiunile cu caracter patrimonial, s-a

apreciat că ori de câte ori este nevoie de a se proteja un drept patrimonial,

evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară. În considerentele

aceleiași decizii este enumerată și constatarea nulității unei convenții,

prevăzând cu caracter imperativ obligativitatea instanțelor de a stabilii

natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu. Astfel încât, în

cauză, constatarea nulității unei convenții de reprezentare legală are, un

caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept de creanță, fără legătură

cu drepturile legale indisolubil legate de persoana titularului.

Faptul că în

conținutul clauzei compromisorii nu a fost prevăzută, în mod expres, și

instituția nulității, nu are nicio relevanță, în condițiile în care enumerarea

prevăzută în convenția nr. 277 din 22 ianuarie 2000, se referă la „înțelesul,

executarea, modificarea sau încetarea convenției”, a reținut în considerente prima

instanță, precum și faptul că nulitatea este o sancțiune de drept civil ce

lipsește de efecte actul juridic încheiat cu încălcarea condițiilor sale de

validitate, dar și un mod de încetare a unui act juridic.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că nu era necesară menționarea expresă a acestei sancțiuni,

în condițiile în care, este înscris termenul „încetarea convenției”, care

trebuie privit într-un sens mai larg (nulitate, reziliere, rezoluțiune, acordul

de voință al ambelor părți), astfel că acțiunea în anulare a hotărârii

arbitrale este nefondată, iar în temeiul art. 366 alin. (2) C. proc. civ., a

respins-o ca nefondată.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ. petentul A.P. a fost obligat la plata sumei de 10.000

lei reprezentând cheltuielile de judecată către intimata SC M.B. SA Galați.

Împotriva hotărârii

date în acțiunea în anulare și încheierii din 6 mai 2010 dată de aceeași

instanță în același dosar, petentul A.P. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 985

din 8 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. 414

/54/2010

al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială, au fost respinse recursurile declarate

împotriva sentinței nr. 42 din 15 iulie 2010 și a încheierii din 6 mai 2010 ale

Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 146/1997, republicată,

împotriva încheierii pronunțate asupra cererii de acordare a facilităților la

plata taxelor judiciare de timbru, părțile interesate pot formula cerere de

reexaminare, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, a cărei

soluționare se face în regim de cameră de consiliu în competența unui alt

complet de judecată legal constituit, în concordanță cu Regulamentul de ordine

interioară a instanțelor judecătorești, instanța învestită pronunțând o

încheiere irevocabilă.

Cum, în cauză,

recurentului i s-a soluționat cererea de reexaminare formulată în temeiul

textului de lege evocat, acesta nu mai are nici o posibilitate de a ataca

cererea de reexaminare, întrucât încheierea este irevocabilă, nemaifiind supusă

nici unei alte căi de atac sau mijloace procedurale legale.

Prin urmare,

legiuitorul în materia taxei judiciare de timbru a prevăzut cererea de

reexaminare împotriva modului de calcul al taxei judiciare de timbru datorată

de partea care promovează acțiunea și/sau calea de atac, scopul fiind

soluționarea cu celeritate a cererilor formulate de părțile interesate privind

facilitățile acordate beneficiarilor - părțile din proces - în temeiul Legii

nr. 146/1997, republicată și O.U.G. nr. 51/2008 asigurând părților liberul

acces la justiție.

Referitor la cererea

recurentului de a-i fi restituite sumele achitate, cu titlul de taxă judiciară

de timbru, taxele poștale efectuate pentru depunerea unor înscrisuri necesare

și impuse de instanță și onorariul de avocat, instanța de recurs a respins-o,

întrucât potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată și cum recurentului

i-au fost respinse ambele recursuri, acesta nu poate beneficia de acordarea

cheltuielilor de judecată; referitor la restituirea taxelor judiciare de

timbru, această problemă necesită distincția după modul de reglementare al

acestora, fie formulate în temeiul Legii nr. 146/1997, republicată, fie în

temeiul actului normativ privind ajutorul public judiciar, prevăzut în O.U.G.

nr. 51/2008, prima reglementare conținând prevederi exprese pentru procedura

restituirii taxei judiciare de timbru respectiv în art. 23 alin. (1) lit. a) -

f), iar ajutorul public judiciar acordându-se în condițiile enumerate în actul

normativ menționat la art. 18 și art. 19.

Recurentul a formulat

în soluționarea acțiunii în anulare o cerere de ajutor public judiciar, asupra

căreia s-a pronunțat prima instanță și care nu poate fi restituită, în raport

de dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 potrivit cărora: „Dacă

partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții,

cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia„.

De asemenea, cererea de

restituire a taxelor poștale și a taxei judiciare de timbru - de numai 1000 lei

ca urmare admiterii cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru

stabilită pentru soluționarea recursului - aferentă recursului nu poate fi

restituită atâta timp cât partea a căzut în pretenții.

Pe de altă parte,

taxele poștale având în vedere același text legal, urmează regimul taxelor

judiciare de timbru, în cazul de față, partea care a căzut în pretenții fiind recurentul,

deci nu au putut fi restituite.

Critica subsumată

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este

nefondată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 366 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000, acțiunea în anulare

formulată în temeiul art. 364 C. proc. civ., se judecă în completul prevăzut

pentru judecata în primă instanță, iar recursul se judecă în completul prevăzut

pentru această cale de atac. În actuala reglementare acest text de lege prevede

în mod expres că acțiunea în anulare se judecă în completul prevăzut de

judecata în primă instanță, așa încât acest text de lege a fost introdus de

legiuitor pentru a elimina controversele ivite în doctrină, dar și în practică,

privitor la compunerea completului de judecată în cazul soluționării acțiunii

în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale. Prin introducerea lui, și-a

pierdut valabilitatea și statuarea Secțiilor Unite ale fostei Curți Supreme de

Justiție - după revizuirea Constituției României - în prezent Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. V/2001, în sensul că acțiunea în anulare

se judecă în complet constituit din numărul de judecători prevăzut pentru

judecarea recursurilor.

Criticile vizând

excepția necompetenței materială a instanței comerciale, subsumate motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 365

alin. (l)

C. proc. civ., au fost

respinse ca nefondate, având în vedere următoarele:

Recurentul a susținut,

într-o primă ipoteză, competența materială a Curții de Apel Craiova, secția conflicte

de muncă, în soluționarea acțiunii în anulare, iar în ipoteza a doua a arătat

că, în raport de criteriul valoric și natura civilă, competența materială a

soluționării litigiului ar fi revenit instanței imediat superioară celei care a

pronunțat hotărârea arbitrală, în speță tribunalul secția civilă.

Având în vedere că

recurentul nu a atacat odată cu recursul încheierea de ședință din 8 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, potrivit căreia

s-a respins excepția de necompetență materială a secției comerciale în

soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale invocată de reclamant

prin precizările depuse la data de 25 februarie 2010, aceste critici nu mai pot

constitui analiza controlului judecătoresc în calea de atac a recursului prin

prisma dispozițiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., recurentul în motivarea

excepției a arătat că litigiul este reglementat de norme de dreptul muncii.

Cum reclamantul nu a

declarat recurs împotriva acestei încheieri, problema competenței materiale a

Secției Comerciale a Curții de Apel Craiova a fost tranșată și a dobândit

autoritate de lucru judecat.

Referitor la a doua

ipoteză susținută de recurent de natura civilă și valoarea litigiului,

competența de soluționare a acțiunii în constatarea nulității convenției ar fi

judecătoria, însă raportat la art. 365 alin. (1) C. proc. civ., care prevede

competența de a judeca acțiunea în primă instanță revine instanței

judecătorești superioare, în cauză tribunalului - secția civilă, de asemenea, Înalta

Curte a respins-o ca nefondată, deoarece pe calea arbitrajului nu pot fi

soluționate litigiile de muncă, nefiind supuse acestei căi, această procedură a

arbitrajului vizează numai litigiile comerciale izvorâte din convenții, contracte,

tranzacții etc, în care părțile contractante sau semnatare au prevăzut o clauză

compromisorie, în lipsa unei clauze compromisorii, potrivit textului de lege

mai sus enunțat, competența de a soluționa o acțiune în anularea unei hotărârii

arbitrale revine instanței imediat superioare celei care ar fi fost competentă

să judece fondul litigiului în primă instanță.

În cazul unui litigiu

comercial, cum este cazul de față, cu un obiect având o valoare mai mare de

zece milioane lei, dacă părțile nu ar fi încheiat convenția arbitrală,

competența de primă instanță ar fi aparținut tribunalului, astfel încât

acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este de competența curții de apel, așa

cum corect a reținut Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

În susținerea criticii

că acțiunea în anulare care privește o hotărâre pronunțată de curtea de

arbitraj comercial, nu atrage comercialitatea litigiului, recurentul invocând

hotărâri judecătorești date în alte cauze, respectiv decizia nr. 47/R din 23

ianuarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

a statuat că, convenția nr. 277/2000 încheiată de părțile semnatare este de

natură civilă, făcându-se trimitere și la sentința comercială nr. 22 din 14

septembrie 2004 a Curții de Apel Galați, menținută prin decizia nr. 4484 din 27

mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin care s-a pronunțat un regulator de competență în sensul că

litigiul întemeiat pe convenția nr. 277/2000 nu atrage jurisdicția muncii și

competența de soluționare revine Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț Galați.

Cu privire la decizia nr. 47/R din 23 ianuarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a avut ca obiect

soluționarea unui conflict pe competența materială în legătură cu aceeași

convenție, prin urmare, soluțiile pronunțate în ambele regulatoare de

competență nu au efect decât în cauzele respective.

Așa fiind, competența

de soluționare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat

desființarea convenției aparține jurisdicției comerciale, iar în raport de

dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., acțiunea în anulare a fost

soluționată de instanța competentă material.

În privința motivului

de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a

respins, ca nefondat, întrucât recurentul nu a făcut decât să susțină, fără să

motiveze și să argumenteze în drept, în ce constă nemulțumirea sa din

perspectiva motivului evocat, că instanța anterioară nu a analizat dispozițiile

art. 365 lit. a) – i) C. proc. civ., iar cu referire la ipoteza unor motive

străine cauzei, recurentul nu le-a menționat și nici combătut în drept. Simpla

nemulțumire a recurentului nu poate constitui un motiv de nelegalitate în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce privește

criticile formulate de recurent subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

vizând soluționarea greșita a cauzelor de nulitate a hotărârii arbitrale, Înalta

Curte le-a respins ca nefondate, după cum urmează:

Prima critică nu este

dezvoltată, recurentul menționându-le fără să le motiveze în drept, or, simpla

nemulțumire a recurentului nu poate fi supusă controlului judiciar al

recursului în limitele impuse de motivele de nelegalitate; cu privire la

soluționarea greșită a cauzei de nulitate, ceea ce vizează fondul cauzei și excede

cauzelor prevăzute de art. 364 C. proc. civ., pentru anularea unei hotărâri

arbitrale. De asemenea încheierea interlocutorie prin care instanța s-a

pronunțat asupra excepției nu este supusă comunicării [art. 158 alin. (2) C.

proc. civ.]. În privința încălcării principiului contradictorialității și a

dreptului la apărare nu s-a arătat care sunt cererile care au fost formulate și

nu au fost analizate în fapt, recurentul nejustificând nicio vătămare, iar

încheierea prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru a fost atacata cu

cerere de reexaminare, care a fost admisă în sensul reducerii de la 11.775 lei

la 1000 lei. În privința accesului liber la justiție, recurentul

a reiterat de fapt

criticile care privesc stabilirea taxei judiciare de timbru, taxa judiciară de

timbru calculându-se la valoarea pretențiilor contestate, fiind vorba despre o

acțiune patrimonială, iar pe de altă parte recurentul a beneficiat și de dispozițiile

art. 34 din O.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar, cu condiția ca

în cazul în care pierde procesul, sumele date cu titlu de ajutor public

judiciar să fie restituite. În privința încălcării dreptului la un proces

echitabil și securitatea deținerii unui titlu executoriu, referirile se fac la

hotărârea arbitrală și nu la cea recurată, iar în privința titlului executoriu

obiectul litigiului privește desființarea convenției și nu executarea acesteia

pentru cauze de nulitate absolută, nicio lege neinterzicând părții interesate

valorificarea unui astfel de drept, în condițiile în care convenția, deși a

încetat, continuă să-și producă efectele juridice.

În privința criticii

referitoare la motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., s-a reținut

că prima instanță a dat o rezolvare corecta, deoarece analiza s-a făcut în

limita textului de lege, criticile aduse nevizând ipotezele prevăzute de acesta,

ci aspecte de fond privind raportul juridic al părților.

Hotărârea arbitrală

s-a pronunțat în majoritate, astfel încât afirmațiile recurentului sunt lipsite

de suport, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 361 C. proc. civ.

În privința soluționării

motivului prevăzut de art. 364 lit. h) C. proc. civ. s-a invocat de fapt

excepția autorității de lucru judecat, excepție rezolvată corect, nefiind

întrunită condiția art. 1201 C. proc. civ.

În ceea ce privește

regimul nulității, instanța nu s-a pronunțat pe fond, față de limitele

judecații acțiunii în anulare, iar în ceea ce privește caracterul evaluabil al

acestei acțiuni, cu raportare la competenta materiala a arbitrajului s-a avut

în vedere corect decizia nr. 32/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație si Justiție.

Critica recurentului

potrivit căreia hotărârea s-a pronunțat cu nerespectarea publicității, a fost

găsită nefondată, întrucât prima instanța a amânat pronunțarea, dezbaterile

având loc în ședința publică, potrivit încheierii de dezbateri aflate la dosar,

care face parte integrantă din hotărâre, respectându-se art. 260 C. proc. civ.

Prin ultimul motiv de

recurs, prevăzut de art. 304 C. proc. civ., s-a invocat și netemeinicia

hotărârii în ceea ce privește cheltuielile de judecată, motiv nefondat,

deoarece recurentul a beneficiat de toate facilitățile, iar cu referire la dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea sunt lăsate la aprecierea instanței

în raport de circumstanțele cauzei.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A.P., aducându-i

următoarele critici.

de recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competența, motiv ce se încadrează în dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ.

Astfel, contestatorul

artă că obiectul litigiului l-a constituit nulitatea convenției nr. 277/2000,

privind asistența și reprezentarea juridică a SC M.B. SA Galați, or, această

convenție are natură juridică civilă, fapt ce trebuia să atragă competența

instanțelor civile, această situație fiind reținută prin sentința nr. 22 din 14

septembrie 2004 a Curții de Apel Galați, soluție menținută prin decizia civilă

nr. 4484 din 27 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

De asemenea,

contestatorul mai susține că natura juridică a convenției a fost stabilită, în

mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 47/R/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, astfel că sub aceste aspecte trebuia să se dea eficiență autorității

de lucru judecat, în temeiul art. 1201 C. civ.

Prin urmare,

contestatorul consideră că litigiul era de competența instanțelor de

jurisdicție a muncii, însă chiar și din punct de vedere valoric, competența de

soluționare a căi de atac împotriva hotărârii arbitrale ar fi aparținut

tribunalului, dacă s-ar fi acceptat natura juridică de litigiu de muncă.

Se apreciază că

decizia contestată este nulă absolut, competența materială fiind de ordine

publică, instanța fiind obligată să o analizeze din oficiu, chiar și dacă

această problemă nu ar fi fost ridicată de către contestator.

a omis să cerceteze motivul de recurs invocat de contestator, cu privire la

încheierea din 8 aprilie 2010 prin care i s-a respins excepția de necompetență,

această situație încadrându-se în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatorul susține

că încheierea din 8 aprilie 2010 nu i s-a comunicat decât după ce a declarat

recursul, prin adresa nr. 2788/63/2009 din 25 august 2010 și numai ca urmare a

solicitărilor sale exprese.

Datorită acestei

situații a fost în imposibilitate de a cunoaște motivarea încheierii prin care

s-a respins excepția de necompetență, fiind pus astfel în imposibilitatea de a

ataca cu recurs și această încheiere, deși recunoaște că o astfel de încheiere

nu se comunică și poate fi atacată odată cu fondul.

La termenul de 22

septembrie 2009 contestatorul a depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând

precizări ale contestației în anulare, prin care reiterează, în principiu

criticile formulate în cererea introductivă cu accent pe principiul securității

raporturilor juridice susținând că o soluție definitivă dată de o instanță cu

privire la un litigiu nu mai poate fi repusă în discuție, afirmând că prin

decizia nr. 4484 din 27 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se

făcea referire la toate litigiile născute din executarea convenției nr. 277/2000

și nicidecum la competența de soluționare a litigiului privind pretențiile

sale.

Drept urmare, se

susține că litigiul era de competența instanțelor de dreptul muncii, iar

raportat la competența după valoare competența revenea tribunalului.

Analizând decizia

instanței de recurs, prin raportare la criticile formulate în contestația în

anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele

considerente.

dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi

atacate cu contestație în anulare, numai dacă motivele prevăzute la pct. 1 și 2

din acest alineat nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Contestatorul și-a

întemeiat unul dintre motivele contestației în anulare pe prevederile art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susținând că soluționarea cauzei a fost făcută

cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Din cuprinsul

motivelor de recurs, dar și din motivarea deciziei pronunțate în recurs rezultă

că această problemă a fost invocată în fața instanței de recurs, iar această

instanță a analizat, pe larg, criticile formulate în legătură cu competența de

soluționare a litigiului dedus judecății, respectiv între pg. 15 și 21 ale

deciziei nr. 985 din 8 martie 2011.

De asemenea, nu ne

aflăm nici în ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 317 C. proc. civ., respectivul

motiv fiind invocat prin cererea de recurs, iar instanța de recurs a respins

recursul, însă analizându-l pe fond, neavând nevoie de verificări de fapt.

întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a nu poate fi reținută.

Instanța de recurs a

analizat situația încheierii din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, reținând că aceasta nu a fost atacată cu recurs odată cu fondul, însă

nu numai că a reținut această situație, dar a analizat pe larg problema

necompetenței materiale a instanței arbitrale, cât și problema autorității de

lucru judecat, invocată de contestator în precizările la contestația în

anulare.

Prin urmare, nici una

dintre criticile formulate de către contestator nu este susținută în fapt,

contestatorul urmărind doar să obțină rejudecarea recursului formulat de el,

într-o cale extraordinară de atac, dar de retractare și nu de reformare,

situație nepermisă de lege, cererea formulată de către contestator reprezentând

mai degrabă un recurs la recurs, cerere mascată într-o contestație în anulare.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 319 C. proc. civ., va respinge

contestația în anulare.

În baza art. 274 C.

proc. civ. contestatorul va fi obligat la 5100 lei cheltuieli de judecată către

intimata SC M.B. SA Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul A.P. împotriva deciziei nr. 985 din 8

martie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

în dosarul nr. 414/54/2010.

Obligă contestatorul A.P.

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.100 lei către intimata SC M.B.

SA Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 22 septembrie 2011.