ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 985/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 985/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față constată

următoarele:

Tribunalul Prahova

prin sentința civilă nr. 3184 din 12 decembrie 2008 a admis contestația formulată de reclamanții H.I., H.I., H.T. și H.V., toți prin mandatar H.T.L.,

așa cum a fost precizată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

Ploiești.

A fost anulată

dispoziția nr. 11976 din 14 septembrie 2002 și s-a constatat dreptul petenților

de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2010, pentru

imobilul – teren în suprafață de 480 m

2

imposibil de restituit în

natură, situat în Ploiești, (fostă suburbie Pantelimon) și s-a atribuit

reclamanților în compensare terenul de 2618,23 m

2

în situat în intravilanul orașului Ploiești, contur ABCDEFGA identificat prin

raportul de expertiză de ing. N.M.

Pentru a motiva

această soluție Tribunalul a reținut următoarele:

Contestatorii au

atacat dispoziția nr. 1976/2007 prin care s-a respins cererea lor formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 și au solicitat obligarea pârâtei să prezinte

amplasamentele de teren disponibile pentru a se solicita teren în compensare

pentru terenul de 480 m

2

revendicat și imposibil de restituit în

natură.

S-a luat act de

faptul că pe parcursul procesului unul din reclamanți, H.I.T., a decedat,

ceilalți reclamanți fiind succesorii acestuia.

La 2 mai 2008

contestatorii și-au precizat acțiunea în sensul că optează pentru terenul din

tarlaua 35 parcela 493 și au solicitat efectuarea unei expertize privind

evaluarea terenurilor din cele două zone și atribuirea în compensare a unei

suprafețe mai mari de teren față de cea revendicată.

S-a constatat că prin

dispoziția nr. 11976 din 14 septembrie 2007 primarul Municipiului Ploiești a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul – teren în suprafață de 480 m

2

situat în str. Lupeni imposibil de restituit în natură.

Dispoziția nr. 11976

din 14 septembrie 2007 a fost emisă în temeiul deciziei nr. 86 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri pentru 480 m

2

teren.

Instanța de fond a

apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantului, față de dispozitivul

deciziei nr. 86/2006 a Curții de Apel Ploiești în care s-a menționat doar

dreptul la despăgubiri fără alte precizări cu privire la modalitatea de

realizare a acestor despăgubiri (prin echivalent bănesc).

S-a mai constatat că

în anexa 1 la această hotărâre care face parte componentă din aceasta, s-a

stabilit lista terenurilor disponibile proprietatea Municipiului Ploiești, care

vor putea fi acordate persoanelor îndreptățite, ca măsură reparatorie prin

echivalent.

S-a observat că nu

sunt impedimente la acordarea acestei modalități de reparație și s-a dispus ca

reclamanților să li se atribuie în compensare terenul de 2618,23 m

2

situat în intravilanul Municipiului Ploiești, tarlaua 35 identificat prin

punctele de conținut de expertul ing. N.M.

Împotriva sentinței

tribunalului, pârâta a declarat apel invocând faptul că nu are calitate

procesuală pasivă, nefiind nici cea care a emis actul contestat și nici unitate

deținătoare, iar Legea administrației nr. 215/2001 o definește ca fiind

structură funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică și

fără capacitate juridică deplină.

Curtea de Apel

Ploiești prin decizia nr. 128 din 22 iunie 2009 a admis apelul declarat de Primăria Municipiului Ploiești, a schimbat în tot sentința civilă nr.

3184 din 12 decembrie 2008 și a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a intimatei pârâte. Ca urmare acțiunea a fost respinsă ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea acestei

soluții Curtea de Apel a constatat că instanța trebuie să verifice calitatea

procesuală activă și pasivă a pârâților și să observe că în aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 raportul de drept procesual nu se poate lega

valabil decât între entitatea investită cu soluționarea notificării și persoana

îndreptățită.

Condiția impusă de

legea specială unității care are obligația de a primi și soluționa notificarea

nu este doar aceea de a fi persoană de drept public ci și aceea ca ea să dețină

bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii conform

acestui act normativ special.

Curtea a observat că

până în 2005 Primăria era entitatea obligată la restituire, în calitate de

unitate deținătoare notificată, iar după apariția Legii nr. 247/2005 care a

modificat Legea nr. 10/2001, s-a conferit calitatea de entitate obligată la

restituire, unității administrative, în patrimoniul căreia se află bunul în

litigiu (conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), modificarea

prevederilor legale fiind justificată de ideea de a se realiza o corelare între

dispozițiile acestei legi de reparație și cele ale Legii nr. 215/2001 care

stabilește că Primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la

îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului,

în timp ce art. 19 din acest act normativ, coroborat cu art. 5 din O.U.G. nr. 53/2002

privind statutul cadru al unităților administrativ – teritoriale statuează că

unitatea administrativ teritorială este persoana juridică de drept public cu

patrimoniul propriu și capacitate juridică deplină.

Ca urmare, având în

vedere obiectul dedus judecății, s-a reținut că Primăriei nu-i poate fi

justificată legitimarea procesuală pasivă în cauză.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 776 din 10 februarie 2010 a admis recursul declarat de reclamanți, casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel.

Instanța de recurs a

reținut faptul că legitimarea procesuală a Primăriei fusese deja recunoscută în

cadrul judecății anterioare, ceea ce făcea imposibilă sancțiunea demersului

judiciar ulterior al reclamanților în sensul că nu ar fi fost bine determinată

partea față de care să-și valorifice pretențiile.

Dispoziția atacată a fost

emisă ca urmare a deciziei nr. 86/2006 a Curții de Apel Ploiești care a tranșat

irevocabil calitatea procesuală a pârâtei, calitate care nu mai poate fi

amendată ulterior.

Instanța de recurs a

constatat că în cauză s-a produs efectul pozitiv al autorității de lucru

judecat care presupune că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim proces

nu mai poate fi contrazis sau nesocotit ulterior.

În consecință s-a

trimis cauza spre cercetarea pe fond a apelului, la aceeași instanță.

Curtea de Apel

Ploiești prin decizia nr. 90 din 3 mai 2010, a admis apelul și a schimbat în

tot sentința civilă nr. 3184/2008 a Tribunalului Prahova în sensul că a respins

ca neîntemeiată contestația.

În motivarea acestei

soluții Curtea de Apel a reținut că dispoziția contestată a avut ca temei

decizia nr. 86/2008 a Curții de Apel Ploiești care a hotărât în mod definitiv

și irevocabil că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii

în forma despăgubirilor și ca urmare prin prezenta acțiune nu mai pot pretinde

ca aceste măsuri reparatorii să le fie acordate printr-o altă modalitate și

anume, aceea a compensării cu alte terenuri, în caz contrar încălcându-se puterea

de lucru judecat a hotărârii nr. 86/2008 a Curții de Apel Ploiești.

S-a constatat că

instanța de fond a făcut un raționament greșit atunci când a apreciat că faptul

că în dispozitivul deciziei nr. 86/2008 este menționat doar dreptul la despăgubiri

fără o altă precizare, ar îndreptăți acordarea de teren în compensare în raport

de dispozițiile legale aplicabile în cauză, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

față de imposibilitatea ca imobilul revendicat să mai poată fi restituit care reprezintă

una din formele măsurilor reparatorii în echivalent, cea de a doua constând în

compensarea cu bunuri ori servicii.

Ca urmare, acordarea

de despăgubiri reprezintă ea însăși o formă concretă a măsurilor reparatorii și

nu o noțiune mai amplă care să o subsumeze și pe aceea a compensării cu alte

bunuri.

Împotriva deciziei nr.

90/2010 a Curții de Apel Ploiești reclamanții au declarat recurs.

Recursul a fost

motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat

decizia Curții de Apel pentru nelegala constituire a completului de judecată,

același care a pronunțat și decizia nr. 128 din 22 iunie 2009 și ulterior și

decizia nr. 90 din 3 mai 2010. Ca urmare a rejudecării apelului, s-a arătat că

la prima judecată a apelului s-au pus concluzii atât pe excepție cât și pe fondu

pricinii ceea ce a condus la formarea unui punct de vedere al instanței și

asupra problemelor de fond. S-a arătat că trebuiau admise cererile de abținere

ale membrilor completului pentru a nu exista suspiciuni în soluționarea cauzei.

A doua critică s-a

referit la greșita aplicare a dispozițiilor legal incidente.

Recurenții au

susținut că deși aparent dispoziția nr. 11976/2007 se circumscrie deciziei nr. 86

din 16 mai 2006 a Curții de Apel Ploiești, aceasta s-a emis cu încălcarea art. 26

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

În cadrul deciziei nr.

86/2006 Curtea de Apel Ploiești nu a consemnat însă nicio valoare pentru

despăgubirile ce li se cuvin reclamanților ci a menționat numai că se constată

dreptul contestatorilor la despăgubiri.

La data pronunțării

deciziei 86 pârâta nu aprobase lista terenurilor disponibile ce puteau fi

acordate persoanelor îndreptățite ca măsuri reparatorii, lista fiind aprobată

abia în luna august 2006 prin H.C.L. nr. 196/2006.

Ca urmare, recurenții

au susținut că în acel proces nu au putut solicita acordarea de despăgubiri

bănești în echivalent deoarece nu li se recunoștea nici măcar dreptul de a

beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și o asemenea măsură nu se baza pe

niciun document administrativ, iar modalitatea de stabilire a despăgubirilor,

prin echivalent a fost impusă tocmai de faptul că autoritatea emitentă nu își

aprobase lista cu bunurile în compensare.

Această situație – au

susținut recurenții – nu împiedica obținerea de către persoanele îndreptățite,

în cadrul procedurilor administrative, a unor alte forme de soluționare a

contestației.

Critica a vizat în

mod punctual faptul că în cadrul procedurii administrative Primăria trebuia să

își expună variantele de măsuri reparatorii, prevăzute de legea specială,

nefăcând nici o distincție raportată la procedura administrativă a soluționării

notificărilor.

S-a susținut că în

mod eronat instanța de apel a făcut aprecierea că prin contestația formulată

reclamanții ar urmări încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

Reclamanții au

susținut că pârâta trebuia să le aducă la cunoștință și posibilitatea de a li

se oferi în compensare un alt imobil teren, ca măsură de despăgubire, prin lege

entitățile sesizate fiind obligate să acorde în compensare bunuri sau servicii

potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse.

S-a criticat

interpretarea instanței în sensul că dispozițiile art. 26 au un caracter

dispozitiv, în opinia lor recurenții susținând caracterul imperativ al acestor

dispoziții, în redactarea cărora se oferă posibilitatea de a opta pentru aceste

măsuri numai persoanele interesate.

Sub acest aspect s-a

apreciat că elaborarea cu întârziere a tabelului în discuție evidențiază faptul

că intimata deși nu a respectat normele imperative ale legii speciale a

susținut neîntemeiat că soluționarea administrativă a notificării s-a făcut în

condiții legale.

S-a apreciat drept

șicanatorie poziția pârâtei care nu a formulat la instanța de fond întâmpinare

și nici observații la raportul de expertiză dar care ulterior, în căile de atac,

a adoptat o poziție vădit contrară și a susținut puncte de vedere care nu se

regăsesc în normele legale aplicabile.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și actelor dosarului se constată că

aceasta este legală și temeinică astfel că recursul a fost respins pentru

considerentele ce urmează.

Critica privind

nelegala compunere a completului – același care a judecat și prima oară apelul,

este nefondată.

În cauză nu sunt

întrunite condițiile privind incompatibilitatea prevăzută de art. 24 alin. (1) C.

proc. civ. întrucât completul de judecată nu a analizat cauza pe fondul său ci

a soluționat cauza pe excepție respingând acțiunea pentru lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei.

Împrejurarea că la

prima judecată a apelului sau prin concluzii și pe fondul acestuia nu schimbă

datele problemei, textul fiind clar atunci când impune condiția ca judecătorul

să fi pronunțat o hotărâre în acea pricină.

Câtă vreme instanța

nu a analizat cauza sub aspectul fondului, indiferent că a ascultat și

concluziile părților pe acest aspect nu se poate vorbi de starea de

incompatibilitate prevăzută de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. și, ca urmare,

completul nu a încălcat nicio formă procedurală când a analizat și s-a

pronunțat – pentru prima dată – pe fondul apelului – prin decizia nr. 90 din 3

mai 2010.

Nici critica

referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză nu poate fi primită – ea fiind infirmată de probele

administrate care au determinat instanța să respingă acțiunea ca nefondată.

Dispoziția nr. 11976/2001

a pus în aplicare o hotărâre judecătorească (nr. 86/2006 a Curții de Apel

Ploiești) prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților de a fi beneficiarii

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru bunul de care au

fost chiar deposedați.

Modalitatea de

despăgubire a fost stabilită prin decizia nr. 86/2006 în mod definitiv și

irevocabil astfel încât orice nemulțumire a reclamanților legată de modalitatea

în care s-au stabilit despăgubirile nu puteau fi exprimate decât prin căile de

atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești prin care acestea au

fost stabilite.

În acel proces, care

a verificat legalitatea rezolvării notificării formulate de reclamanți se

puteau discuta aspectele legate de modalitatea de reparație pentru ipoteza

imposibilității restituirii în natură a bunului, indiferent că măsura acordării

unui alt teren în compensare era propusă de pârâtă sau solicitată de petenți.

Împrejurarea că la momentul rezolvării notificării (chiar și în calea de atac

prevăzută de lege) pârâta nu întocmise încă lista cu bunurile disponibile care

pot fi oferite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu excludea

posibilitatea luării în discuție a unei asemenea ipoteze de rezolvare a

notificării, câtă vreme ea era prevăzută de lege iar instanțele erau abilitate

să cenzureze orice atitudine abuzivă din partea pârâtei menită să

obstrucționeze drepturile persoanelor îndreptățite să beneficieze de soluțiile

propuse de legea specială.

Ca urmare în mod

corect instanța de apel a constatat că dispoziția nr. 11976/2007 a Primăriei

Municipiului Ploiești este legală și temeinică fiind emisă în limitele dispuse printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, cenzura asupra acesteia

putând opera numai cât privește respectarea limitelor în care a fost dispusă

emiterea ei.

Orice modificare referitoare

la soluția de fond a contestației formulată inițial de reclamanți împotriva

modului de soluționare a notificării lor și rezolvată printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, ar conduce la o ingerință nepermisă

într-un act de justiție legal emis și încheiat prin decizia nr. 86/2006.

Pe cale de consecință

și pentru motivele arătate în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins

recursul ca nefondat cu consecința menținerii soluției Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții H.T., H.V., H.I. și H.I. împotriva deciziei nr.

90 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești – secția

civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2011.