ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10800/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10800/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului civil de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 31/F din 26
noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, s-a stabilit
competența de soluționare a litigiului dintre reclamantul A.P. și pârâta SC M.
SA Galați având ca obiect pretenții, în favoarea Curții de Arbitraj a Camerei
de Comerț, Industrie și Agricultură Galați.
La stabilirea competenței de
soluționare a cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente:
Prin acțiunea formulată de către
reclamant s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10 milioane lei
reprezentând valoarea provizorie a prestației de reprezentare a pârâtei în fața
instanțelor judecătorești, cu penalități de întârziere, potrivit convenției nr.
277 din 22 ianuarie 2000.
Pârâta, prin cerere reconvențională,
a solicitat să se constate nulitatea absolută a convenției civile nr. 277 din
22 ianuarie 2000 și obligarea reclamantului la acoperirea prejudiciului cauzat
acesteia prin neîndeplinirea în mod corespunzător a obligațiilor asumate de a
acorda asistență juridică.
Curtea de Arbitraj a Camerei de
Comerț, Industrie și Agricultură Galați, sesizată cu acțiunea, a declinat
competența de soluționare în favoarea Tribunalului Galați prin Hotărârea nr. 9
din data de 29 aprilie 2004; s-a apreciat că izvorul de drept l-a constituit
convenția civilă de prestări servicii încheiată între părți, pe baza căreia
s-au realizat raporturi de muncă.
Prin sentința civilă nr. 608 din 9
iulie 2004, Tribunalul Galați, secția civilă, a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț,
Industrie și Agricultură Galați, constatându-se astfel conflict negativ de
competență.
La soluționarea conflictului de
competență s-a analizat natura raporturilor dintre părți, care sunt
reglementate prin convenția nr. 277 din 22 ianuarie 2000.
Din conținutul convenției rezultă că
orice neînțelegere sau diferende intervenite se vor rezolva pe cale amiabilă
iar în caz contrar, competența de soluționare revine Arbitrajului de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie.
Față de această clauză inserată în
convenție, care are pentru părți putere de lege, soluționarea oricăror
neînțelegeri apărute în executarea acesteia, sunt de competența Arbitrajului.
Împotriva sentinței de soluționare a
conflictului de competență a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru
următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legea nr. 130/1999, care
reglementează unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă,
prevede că o persoană fizică poate presta muncă fie în baza unui contract
individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenții civile de prestări
servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă.
Raporturile juridice de muncă sunt
relațiile sociale care iau naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și o
persoană juridică, pe de altă parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă
să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se
obligă să o renumereze.
Raporturi juridice de muncă sunt
cele izvorâte din contractul individual de muncă și, ca excepție, din convenția
civilă de prestări servicii.
În situațiile în care între părți
s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii prin care se desfășoară
anumite activități în schimbul unei renumerații, această convenție este tot o
formă a raporturilor juridice de muncă.
Analizând sentința recurată în
raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Convenția încheiată între părți nr.
277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societății în fața
instanțelor judecătorești în procesele civile și comerciale având ca obiect
evacuarea din anumite spații comerciale și revendicarea unui imobil.
Potrivit art. 3 din Legea nr.
130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă (în
vigoare la data încheierii convenției), munca putea fi prestată prin încheierea
unor convenții civile de prestări servicii.
Prin H.G. nr. 935/1999, emisă în
baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condițiile în care pot fi
încheiate convențiile civile de prestări servicii, în care pot presta
persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă.
Din dispozițiile cuprinse în
legislația menționată rezultă caracterul de excepție al convenției civile ca
modalitate juridică distinctă de prestare a muncii, față de contractul
individual de muncă.
Caracterul distinctiv al celor două
categorii de acte trebuie căutat nu având în vedere doar cazurile în care se
puteau încheia convenții civile de prestări servicii (care nu exclud utilitatea
contractului individual de muncă), nici în denumirea prețului muncii
(renumerații, indemnizații, salariu), ci în intenția părților. Într-adevăr,
părțile ele însele, cu respectarea cadrului legal, decid care este natura
contractului (convenției) lor.
Analizând clauzele actului
„convenție” încheiat între părți se constată că acesta are caracterul unei
convenții civile de prestări servicii și nu a unui contract individual de
muncă.
Astfel, pe lângă lipsa clauzelor
obligatorii unui contract de muncă, una dintre clauzele contractului vizează
faptul că „convenția poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul
părților sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră”.
Rezilierea unei convenții reprezintă
o modalitate de încetare a unei convenții cu caracter civil pe când încetarea
contractului individuale de muncă, precum și condițiile în care operează, sunt
reglementate de Codul muncii.
Pe de altă parte, prin Legea nr.
168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese și conflicte
de drepturi. În art. 3 din lege se arată că, conflictele dintre salariați și
unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter
profesional, social sau economic ori la drepturile, sunt conflicte de muncă.
Sunt conflicte de interese acele
conflicte ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii
contractelor colective de muncă (art. 4).
Sunt conflicte de drepturi ale
salariaților acele conflicte ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau
îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau alte acte normative, precum
și din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5).
Ceea ce este esențial pentru
conflictele de drepturi este calitatea părților, care nu pot fi decât
salariații și unitatea (angajatorul).
În cazul convențiilor civile de
prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenției civile nu
dobândește calitatea de salariat, deci nu are drepturile și obligațiile pe care
această calitate le presupune și care sunt specifice unui contract individual
de muncă.
Astfel, nu are dreptul la salariu
(ci la o renumerație) chiar dacă drepturile sale bănești se plătesc din fondul
de salarii (art. 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de
odihnă sau studii; activitatea desfășurată nu constituie vechime în muncă (și
în specialitate); nu răspund material și disciplinar (ci, civil); nu
beneficiază la încetarea activității de drepturi prevăzute pentru șomeri (art.
6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999).
De altfel, chiar prin motivele de recurs
se recunoaște faptul că între părți s-a încheiat o convenție civilă de prestări
servicii.
Convenția civilă reprezentând, prin
urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de
muncă, dispozițiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale codului civil
și nu cele ale jurisdicției muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor
care se nasc în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de
muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri
sociali, stabilite potrivit Codului muncii.
Faptul că, convenția de prestări
servicii reprezintă, prin excepție, o formă de prestare a muncii, nu atrage
incidența jurisdicției muncii și competența materială absolută stabilită de
dispozițiile procedurale speciale relativ la conflictele de muncă.
Constatând, prin urmare, că actul
încheiat între părți are natura unei convenții civile de prestări servicii
căruia îi sunt aplicabile dispozițiile codului civil și nu jurisdicția specială
a muncii, Curtea apreciază că sentința recurată prin care s-a soluționat
conflictul negativ de competență de competență, a fost pronunțată cu
respectarea dispozițiile legale incidente.
În consecință, făcând aplicarea art.
316 și art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 31/F din 26 noiembrie 2004 a
Curții de Apel Galați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 16 decembrie 2005.