ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10800/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 31/F din 26 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului dintre reclamantul A.P. și pârâta SC M. SA Galați având ca obiect pretenții, în favoarea Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Galați.

La stabilirea competenței de soluționare a cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente: Prin acțiunea formulată de către reclamant s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10 milioane lei reprezentând valoarea provizorie a prestației de reprezentare a pârâtei în fața instanțelor judecătorești, cu penalități de întârziere, potrivit convenției nr. 277 din 22 ianuarie 2000. Pârâta, prin cerere reconvențională, a solicitat să se constate nulitatea absolută a convenției civile nr. 277 din 22 ianuarie 2000 și obligarea reclamantului la acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin neîndeplinirea în mod corespunzător a obligațiilor asumate de a acorda asistență juridică.

Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, sesizată cu acțiunea, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Galați prin Hotărârea nr. 9 din data de 29 aprilie 2004; s-a apreciat că izvorul de drept l-a constituit convenția civilă de prestări servicii încheiată între părți, pe baza căreia s-au realizat raporturi de muncă. Prin sentința civilă nr. 608 din 9 iulie 2004, Tribunalul Galați, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, constatându-se astfel conflict negativ de competență.

La soluționarea conflictului de competență s-a analizat natura raporturilor dintre părți, care sunt reglementate prin convenția nr. 277 din 22 ianuarie 2000. Din conținutul convenției rezultă că orice neînțelegere sau diferende intervenite se vor rezolva pe cale amiabilă iar în caz contrar, competența de soluționare revine Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerț și Industrie. Față de această clauză inserată în convenție, care are pentru părți putere de lege, soluționarea oricăror neînțelegeri apărute în executarea acesteia, sunt de competența Arbitrajului. Împotriva sentinței de soluționare a conflictului de competență a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Legea nr. 130/1999, care reglementează unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, prevede că o persoană fizică poate presta muncă fie în baza unui contract individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenții civile de prestări servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă. Raporturile juridice de muncă sunt relațiile sociale care iau naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și o persoană juridică, pe de altă parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o renumereze. Raporturi juridice de muncă sunt cele izvorâte din contractul individual de muncă și, ca excepție, din convenția civilă de prestări servicii.

În situațiile în care între părți s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii prin care se desfășoară anumite activități în schimbul unei renumerații, această convenție este tot o formă a raporturilor juridice de muncă. Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat. Convenția încheiată între părți nr. 277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societății în fața instanțelor judecătorești în procesele civile și comerciale având ca obiect evacuarea din anumite spații comerciale și revendicarea unui imobil. Potrivit art. 3 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă (în vigoare la data încheierii convenției), munca putea fi prestată prin încheierea unor convenții civile de prestări servicii.

Prin H.G. nr. 935/1999, emisă în baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condițiile în care pot fi încheiate convențiile civile de prestări servicii, în care pot presta persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă. Din dispozițiile cuprinse în legislația menționată rezultă caracterul de excepție al convenției civile ca modalitate juridică distinctă de prestare a muncii, față de contractul individual de muncă. Caracterul distinctiv al celor două categorii de acte trebuie căutat nu având în vedere doar cazurile în care se puteau încheia convenții civile de prestări servicii (care nu exclud utilitatea contractului individual de muncă), nici în denumirea prețului muncii (renumerații, indemnizații, salariu), ci în intenția părților.

Într-adevăr, părțile ele însele, cu respectarea cadrului legal, decid care este natura contractului (convenției) lor. Analizând clauzele actului „convenție” încheiat între părți se constată că acesta are caracterul unei convenții civile de prestări servicii și nu a unui contract individual de muncă. Astfel, pe lângă lipsa clauzelor obligatorii unui contract de muncă, una dintre clauzele contractului vizează faptul că „convenția poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră”. Rezilierea unei convenții reprezintă o modalitate de încetare a unei convenții cu caracter civil pe când încetarea contractului individuale de muncă, precum și condițiile în care operează, sunt reglementate de Codul muncii.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese și conflicte de drepturi. În art. 3 din lege se arată că, conflictele dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile, sunt conflicte de muncă. Sunt conflicte de interese acele conflicte ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă (art. 4). Sunt conflicte de drepturi ale salariaților acele conflicte ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5). Ceea ce este esențial pentru conflictele de drepturi este calitatea părților, care nu pot fi decât salariații și unitatea (angajatorul).

În cazul convențiilor civile de prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenției civile nu dobândește calitatea de salariat, deci nu are drepturile și obligațiile pe care această calitate le presupune și care sunt specifice unui contract individual de muncă. Astfel, nu are dreptul la salariu (ci la o renumerație) chiar dacă drepturile sale bănești se plătesc din fondul de salarii (art. 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de odihnă sau studii; activitatea desfășurată nu constituie vechime în muncă (și în specialitate); nu răspund material și disciplinar (ci, civil); nu beneficiază la încetarea activității de drepturi prevăzute pentru șomeri (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999).

De altfel, chiar prin motivele de recurs se recunoaște faptul că între părți s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii. Convenția civilă reprezentând, prin urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de muncă, dispozițiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale codului civil și nu cele ale jurisdicției muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor care se nasc în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri sociali, stabilite potrivit Codului muncii. Faptul că, convenția de prestări servicii reprezintă, prin excepție, o formă de prestare a muncii, nu atrage incidența jurisdicției muncii și competența materială absolută stabilită de dispozițiile procedurale speciale relativ la conflictele de muncă.

Constatând, prin urmare, că actul încheiat între părți are natura unei convenții civile de prestări servicii căruia îi sunt aplicabile dispozițiile codului civil și nu jurisdicția specială a muncii, Curtea apreciază că sentința recurată prin care s-a soluționat conflictul negativ de competență de competență, a fost pronunțată cu respectarea dispozițiile legale incidente. În consecință, făcând aplicarea art. 316 și art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 31/F din 26 noiembrie 2004 a Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2005.