ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7892/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2004 pe rolul Curții de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați

reclamantul A.P. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Galați, solicitând

instanței arbitrale ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă

la plata sumei de 250 dolari S.U.A. la cursul oficial din ziua plății,

reprezentând plata pentru prestațiile de reprezentare a pârâtei în fața

instanțelor judecătorești, reactualizată cu rata inflației.

Prin hotărârea nr. 18 din 19 mai 2004, Curtea de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați și-a declinat competența

judecării cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul arbitral a reținut

următoarele:

Legea nr. 2/1991, în vigoare la data executării convenției încheiate

între reclamant și pârâtă, permitea consilierilor juridici desfășurarea de

activități prin cumul de funcții, iar Legea nr. 130/1999 prevedea posibilitatea

prestării muncii prin încheierea de convenții civile de prestări servicii.

În cauză sunt însă aplicabile dispozițiile Legii nr. 168/1999 privind

soluționarea conflictelor de muncă, iar clauza compromisorie inserată în

contractul din 26 ianuarie 1999 este inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1256 din 2 septembrie 2005 Tribunalul Galați

și-a declinat la rândul său competența în favoarea Curții de Arbitraj de pe

lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, pentru următoarele

considerente:

Din contractul încheiat între părți reiese intenția acestora de a

încheia o convenție civilă, și nu un contract individual de muncă, ceea ce

atrage competența instanțelor comune de soluționare a diferendelor apărute în

executarea convenției.

Voința părților, exprimată în contract, a fost aceea ca eventualele

litigii să se soluționeze de către Curtea de Arbitraj, conform art. 340 C.

proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4 F din 30 ianuarie 2006, Curtea de Apel

Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sesizată cu soluționarea

conflictului negativ de competență apărut între Tribunalul Galați și Curtea de

Arbitraj, a stabilit în favoarea acesteia din urmă competența soluționării

cauzei, pentru următoarele considerente:

Raporturile dintre părți sunt izvorâte dintr-o convenție civilă, care nu

intră sub incidența art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă; nu sunt conflicte de muncă conflictele dintre unitățile

și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor

contracte decât cele de muncă, în care trăsătura fundamentală este raportul de

subordonare dintre angajator și angajat.

În speță, înscrisul denumit convenție atestă existența unei varietăți de

contract de prestări servicii, cu obiect bine definit, obligații clar stabilite

pentru fiecare parte, modalitatea de plată, cuantificarea plăților în funcție

de fiecare prestație, cu clauză penalizatoare, convenindu-se și durata acestui

contract, iar temeiul de drept al încheierii contractului a fost Legea nr.

2/1991.

Convenția conține și clauza compromisorie conform căreia orice litigii

dintre părți vor fi soluționate de Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Galați.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, formulând următoarele

critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Legea nr. 130/1999, care reglementează unele măsuri de protecție a

persoanelor încadrate în muncă, prevede că o persoană fizică poate presta muncă

fie în baza unui contract individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenții

civile de prestări servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă.

Raporturile juridice de muncă sunt relațiile sociale care iau naștere

între o persoană fizică, pe de o parte, și o persoană juridică, pe de altă

parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în

folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o remunereze.

Raporturi juridice de muncă sunt cele izvorâte din contractul individual

de muncă și, ca excepție, din convenția civilă de prestări servicii.

În situațiile în care între părți

s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii prin care se desfășoară

anumite activități în schimbul unei renumerații, această convenție este tot o

formă a raporturilor juridice de muncă.

Analizând sentința recurată în

raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.

Convenția încheiată între părți nr.

277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societății în fața

instanțelor judecătorești în procesele civile și comerciale având ca obiect

evacuarea din anumite spații comerciale și revendicarea unui imobil.

Potrivit art. 3 din Legea nr.

130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă (în

vigoare la data încheierii convenției), munca putea fi prestată prin încheierea

unor convenții civile de prestări servicii.

Prin H.G. nr. 935/1999, emisă în

baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condițiile în care pot fi

încheiate convențiile civile de prestări servicii, în care pot presta

persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă.

Analizând clauzele actului

„convenție” încheiat între părțile în litigiu, se constată că acesta are

caracterul unei convenții civile de prestări servicii și nu al unui contract

individual de muncă.

Astfel, din convenție lipsesc clauze

obligatorii unui contract de muncă, iar una dintre clauzele existente prevede: „convenția

poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii

unui caz fortuit sau de forță majoră”.

Rezilierea unei convenții reprezintă

o modalitate de încetare a unei convenții cu caracter civil, pe când încetarea

contractului individual de muncă, precum și condițiile în care operează, sunt

reglementate de Codul muncii.

Pe de altă parte, prin Legea nr.

168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese și

conflicte de drepturi.

Sunt conflicte de drepturi ale

salariaților acele conflicte care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau

îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau alte acte normative, precum

și din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5).

Ceea ce este esențial pentru

conflictele de drepturi este calitatea părților, care nu pot fi decât

salariații și unitatea (angajatorul).

În cazul convențiilor civile de

prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenției civile nu

dobândește calitatea de salariat, deci nu are drepturile și obligațiile pe care

această calitate le presupune și care sunt specifice unui contract individual

de muncă.

Astfel, nu are dreptul la salariu,

ci la o remunerație, chiar dacă drepturile sale bănești se plătesc din fondul

de salarii (art. al 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de

odihnă sau studii; activitatea desfășurată nu constituie vechime în muncă și

nici în specialitate; nu răspund material și disciplinar ci, civil; nu

beneficiază la încetarea activității de drepturile prevăzute pentru șomeri [art.

6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999].

De altfel, chiar prin motivele de

recurs se recunoaște faptul că între părți s-a încheiat o convenție civilă de

prestări servicii.

Convenția civilă reprezentând, prin

urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de

muncă, dispozițiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale codului civil

și nu cele ale jurisdicției muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor

care se nasc în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de

muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri

sociali, stabilite potrivit Codului muncii.

Faptul că și convenția de prestări

servicii reprezintă, prin excepție, un temei de prestare a muncii, nu atrage

incidența jurisdicției muncii și competența materială absolută stabilită de

dispozițiile procedurale speciale referitoare la conflictele de muncă.

Constatând, prin urmare, că actul

încheiat între părți are natura unei convenții civile de prestări servicii,

căruia îi sunt aplicabile dispozițiile codului civil și nu cele de dreptul

muncii, Curtea apreciază că sentința recurată prin care s-a soluționat

conflictul negativ de competență de competență, a fost pronunțată cu

respectarea dispozițiile legale incidente.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC M. SA Galați împotriva sentinței nr. 4 F din 30 ianuarie 2006

a Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie

2006.