ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7892/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2004 pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați reclamantul A.P. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Galați, solicitând instanței arbitrale ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 250 dolari S.U.A. la cursul oficial din ziua plății, reprezentând plata pentru prestațiile de reprezentare a pârâtei în fața instanțelor judecătorești, reactualizată cu rata inflației. Prin hotărârea nr. 18 din 19 mai 2004, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați și-a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul arbitral a reținut următoarele: Legea nr. 2/1991, în vigoare la data executării convenției încheiate între reclamant și pârâtă, permitea consilierilor juridici desfășurarea de activități prin cumul de funcții, iar Legea nr. 130/1999 prevedea posibilitatea prestării muncii prin încheierea de convenții civile de prestări servicii. În cauză sunt însă aplicabile dispozițiile Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, iar clauza compromisorie inserată în contractul din 26 ianuarie 1999 este inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1256 din 2 septembrie 2005 Tribunalul Galați și-a declinat la rândul său competența în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, pentru următoarele considerente: Din contractul încheiat între părți reiese intenția acestora de a încheia o convenție civilă, și nu un contract individual de muncă, ceea ce atrage competența instanțelor comune de soluționare a diferendelor apărute în executarea convenției. Voința părților, exprimată în contract, a fost aceea ca eventualele litigii să se soluționeze de către Curtea de Arbitraj, conform art. 340 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4 F din 30 ianuarie 2006, Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență apărut între Tribunalul Galați și Curtea de Arbitraj, a stabilit în favoarea acesteia din urmă competența soluționării cauzei, pentru următoarele considerente: Raporturile dintre părți sunt izvorâte dintr-o convenție civilă, care nu intră sub incidența art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă; nu sunt conflicte de muncă conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât cele de muncă, în care trăsătura fundamentală este raportul de subordonare dintre angajator și angajat.

În speță, înscrisul denumit convenție atestă existența unei varietăți de contract de prestări servicii, cu obiect bine definit, obligații clar stabilite pentru fiecare parte, modalitatea de plată, cuantificarea plăților în funcție de fiecare prestație, cu clauză penalizatoare, convenindu-se și durata acestui contract, iar temeiul de drept al încheierii contractului a fost Legea nr. 2/1991. Convenția conține și clauza compromisorie conform căreia orice litigii dintre părți vor fi soluționate de Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, formulând următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Legea nr. 130/1999, care reglementează unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, prevede că o persoană fizică poate presta muncă fie în baza unui contract individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenții civile de prestări servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă. Raporturile juridice de muncă sunt relațiile sociale care iau naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și o persoană juridică, pe de altă parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o remunereze. Raporturi juridice de muncă sunt cele izvorâte din contractul individual de muncă și, ca excepție, din convenția civilă de prestări servicii.

În situațiile în care între părți s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii prin care se desfășoară anumite activități în schimbul unei renumerații, această convenție este tot o formă a raporturilor juridice de muncă. Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat. Convenția încheiată între părți nr. 277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societății în fața instanțelor judecătorești în procesele civile și comerciale având ca obiect evacuarea din anumite spații comerciale și revendicarea unui imobil. Potrivit art. 3 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă (în vigoare la data încheierii convenției), munca putea fi prestată prin încheierea unor convenții civile de prestări servicii.

Prin H.G. nr. 935/1999, emisă în baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condițiile în care pot fi încheiate convențiile civile de prestări servicii, în care pot presta persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă. Analizând clauzele actului „convenție” încheiat între părțile în litigiu, se constată că acesta are caracterul unei convenții civile de prestări servicii și nu al unui contract individual de muncă. Astfel, din convenție lipsesc clauze obligatorii unui contract de muncă, iar una dintre clauzele existente prevede: „convenția poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră”. Rezilierea unei convenții reprezintă o modalitate de încetare a unei convenții cu caracter civil, pe când încetarea contractului individual de muncă, precum și condițiile în care operează, sunt reglementate de Codul muncii.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese și conflicte de drepturi. Sunt conflicte de drepturi ale salariaților acele conflicte care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5). Ceea ce este esențial pentru conflictele de drepturi este calitatea părților, care nu pot fi decât salariații și unitatea (angajatorul). În cazul convențiilor civile de prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenției civile nu dobândește calitatea de salariat, deci nu are drepturile și obligațiile pe care această calitate le presupune și care sunt specifice unui contract individual de muncă.

Astfel, nu are dreptul la salariu, ci la o remunerație, chiar dacă drepturile sale bănești se plătesc din fondul de salarii (art. al 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de odihnă sau studii; activitatea desfășurată nu constituie vechime în muncă și nici în specialitate; nu răspund material și disciplinar ci, civil; nu beneficiază la încetarea activității de drepturile prevăzute pentru șomeri [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999]. De altfel, chiar prin motivele de recurs se recunoaște faptul că între părți s-a încheiat o convenție civilă de prestări servicii.

Convenția civilă reprezentând, prin urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de muncă, dispozițiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale codului civil și nu cele ale jurisdicției muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor care se nasc în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri sociali, stabilite potrivit Codului muncii. Faptul că și convenția de prestări servicii reprezintă, prin excepție, un temei de prestare a muncii, nu atrage incidența jurisdicției muncii și competența materială absolută stabilită de dispozițiile procedurale speciale referitoare la conflictele de muncă.

Constatând, prin urmare, că actul încheiat între părți are natura unei convenții civile de prestări servicii, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile codului civil și nu cele de dreptul muncii, Curtea apreciază că sentința recurată prin care s-a soluționat conflictul negativ de competență de competență, a fost pronunțată cu respectarea dispozițiile legale incidente. În baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA Galați împotriva sentinței nr. 4 F din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2006.