ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5779/2006

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 3 februarie 2004 pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, petentul A.P. a chemat în judecată SC M. Galați pentru a fi obligată să-i plătească suma de 250 dolari SUA, la cursul oficial din ziua plății, reprezentând plata pentru prestațiile de reprezentare în fața instanțelor judecătorești și actualizată conform ratei inflației. Cererea s-a întemeiat pe Convenția din 26 februarie 1999, depusă în anexă la dosar. Această Convenție a fost încheiată în baza Legii nr. 2/1991 și este structurată pe 4 articole. La art. IV intitulat litigii este prevăzută o clauză compromisorie, care stabilește prin acordul celor două părți (SC M. SA Galați și A.P.), că orice litigii care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă vor fi soluționate de către Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați.

Prin hotărârea nr. 17 din 19 mai 2004, pronunțată de Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț Industrie și Agricultură Galați în dosar nr. 17/2004, s-a admis excepția de necompetența materială și drept urmare, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați. Curtea de Arbitraj a reținut că Legea nr. 2/1991, în vigoare la data executării convenției permitea consilierilor juridici desfășurarea de activități, prin cumul de funcții, iar Legea nr. 130/1999, prevedea la art. 3 posibilitatea de a presta muncă prin încheierea unor convenții civile de prestări servicii. În aceste condiții a reținut incidența art. 67 și art. 70 din Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999, privind soluționarea conflictelor de muncă și ca atare competența de soluționare a litigiului ce ar aparține instanțelor judecătorești, respectiv Tribunalului Galați.

În virtutea acestui raționament, Curtea de Arbitraj a constatat și inadmisibilitatea clauzei compromisorii înserată în Convenția civilă și care îi stabilește competența de soluționare, fără alte argumente. Tribunalul Galați prin sentința civilă nr. 1231 din 30 august 2005, pronunțată în dosar nr. 1857/2005, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și agricultură Galați, și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Galați în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut în esență următoarele: În cauză, raporturile dintre părți sunt izvorâte dintr-o convenție civilă, care excede disp.

art. 69 din Legea nr. 169/1999, privind conflictele de muncă ce statuează că nu sunt conflicte de muncă, conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul de muncă. Trăsătura proprie, fundamentală raportului de muncă este relația de subordonare dintre angajator și angajat. Ori, în cazul convenției în litigiu, la cap. I, pct. 1 se lase deplină libertate petentului cu privire la problemele de drept ce pot fi ridicate într-o cauză litigioasă. S-a mai reținut că în conținutul Convenției se relevă clar intenția părților de a încheia o convenție civilă căreia, îi este aplicabilă legea părților contractante și care atrage incidența normelor de drept civil.

Prin sentința civilă nr. 8/F din 20 februarie 2006, Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, industrie și Agricultură Galați. A avut în vedere că înscrisul denumit de părți „Convenție”, atestă existența între acestea a unei varietăți de contract de prestări de servicii, cu obiect bine definit, obligații clar stabilite pentru fiecare parte, stabilindu-se modalitatea de plată, cuantificare a plăților în funcție de prestație cu clauză penalizatoare și convenindu-se asupra duratei contractului, temeiul de drept prevăzut în preambulul convenției fiind Legea 2/1991.

Convenția s-a reținut că are și o cauză compromisorie fără echivoc și anume, aceea că orice litigiu dintre părți va fi soluționat de Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați. Astfel, s-a stabilit că tribunalul în mod corect a reținut competența Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, pentru soluționarea litigiului, analizând caracteristicile contractului de muncă în raport de cele ale convenției civile reglementată de Legea 2/1991 și Legea 130/1999, stabilind valabilitatea clauzei compromisorii, înserată în convenție.

Excepția de inadmisibilitate a clauzei compromisorii ridicată de pârâta SC M. SA Galați, și admisă de Curtea de Arbitraj, a pornit de la premisa greșită că un act administrat cum este Regulamentul Arbitrajului, ar fi cel care stabilește exclusiv competența acestuia și de la premisa greșită că ar fi vorba despre un litigiu de muncă sub reglementarea Codului muncii cea ce duce la nevalabilitatea clauzei compromisorii. Constatându-se că între părți există raporturi contractuale de drept civil din sfera obligațiilor civile, sancționate de Legea nr. 2/1991 și Legea 130/1999, care se deosebesc de raporturile de muncă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei astfel cum s-a arătat anterior. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen SC M. SA Galați, care invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arată că hotărârea este lipsită de temei legal. În acest sens susține că prin Legea 130/1999, sunt reglementate unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă și că potrivit acestui act normativ o persoană fizică putea presta munca fie în baza unui contract individual de muncă, fie în baza unei convenții civile de prestări servicii. Ori, SC M. SA Galați a încheiat cu reclamantul o convenție civilă de prestări servicii prin care s-a angajat să desfășoară anumite activități în schimbul unei remunerări. Se susține că, apreciind munca desfășurată în baza unor convenții civile de prestări civile o formă a raporturilor juridice de muncă, în mod firesc, soluționarea conflictelor determinate de executarea acestora intră tot sub jurisdicția muncii.

De aici, și concluzia că și clauza compromisorie din convenție este nelegală, deoarece, în competența materială a arbitrajelor nu pot intra litigii derivate din raporturile juridice de muncă. Recursul urmează să fie respins pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 67 și art. 68 din Legea nr. 168/1999, privind soluționarea litigiilor de muncă, constituie litigii de muncă și sunt de competența instanțelor de jurisdicția muncii numai acele litigii întemeiate pe contractul individual de muncă. În art. 69 din aceeași lege se arată că nu sunt conflicte de drepturi, acelea întemeiate pe alte contracte decât acele întemeiate pe contractul individual de muncă.

Corect s-a stabilit prin hotărârea recurată că înscrisul intitulat de către părți convenție evidențiază că între acestea a intervenit o forma a contractului de prestări servicii dar prin care s-a stabilit clar obiectul și obligațiile părților, modalitatea de plată, valoarea plăților în raport de prestație, durata contractului, toate în raport de Legea nr. 2/1991. În aceeași convenție părțile au prevăzut o clauză compromisorie, prin care părțile au stabilit cine soluționează litigiile ce pot interveni între ele, în speță Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați. Deoarece, prin convenția intervenită între părți nu s-a încălcat nici o normă de drept, nu există nici un motiv care să ducă la ignorarea clauzei compromisorii astfel că, este neîntemeiată critica formulată împotriva hotărârii recurate.

Pentru considerentele arătate recursul urmează să fie respins, constatându-se că hotărârea atacată este legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA Galați, împotriva sentinței civile nr. 8F din 20 februarie 2006, a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 12 iunie 2006.