ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4484/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele;

Prin

acțiunea formulată pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Galați, reclamantul A.P. a chemat în judecată pe

pârâta SC M. SA Galați, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

10.000.000 lei prestații de reprezentare și penalități.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că, prin convenția nr. 277 din 22 ianuarie 2000,

încheiată cu pârâta, s-a convenit, ca reclamantul să o reprezinte în procese,

pentru prestația efectuată urmând să fie plătit cu o sumă egală cu 5% din

valoarea imobilului ce forma obiectul litigiului, iar în cazul obținerii unei

hotărâri definitive și irevocabile favorabilă, să-i mai plătească încă un

procent de 5% net pentru fiecare dosar. S-a mai arătat că, înțelegerile legate

de convenția încheiată, urmau a fi soluționate de Arbitrajul de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie Galați.

Prin

hotărârea nr. 10 din 29 aprilie 2004, Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Galați și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului Galați, reținând că între părți a existat o convenție civilă de

prestări servicii, raporturile stabilite fiind raporturi de muncă, astfel că

devin aplicabile dispozițiile art. 67 și art. 70 din Legea nr. 168/1999.

Tribunalul

Galați, prin sentința civilă nr. 609 din 9 iulie 2004, a admis excepția

invocată de reclamantul A.P. și, în consecință, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Galați.

S-a reținut că potrivit convenției nr.

277 din 22 ianuarie 2000, neînțelegerile legate de aceasta care nu sunt

rezolvate pe cale amiabilă, sunt de competența Arbitrajului de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie Galați.

Investită cu soluționarea

conflictului negativ de competență astfel ivit, Curtea de Apel Galați, prin

sentința civilă nr. 22 din 14 septembrie 2004 a stabilit competența de

soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că:

Potrivit Legii nr. 130/1999 care

reglementează unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, art. 3,

și pornind de la definiția raporturilor juridice de muncă, ca fiind relații

sociale reglementate prin lege, în cadrul cărora o persoană se obligă să

presteze o muncă, în folosul alteia, în schimbul unei remunerații, pot fi

considerate drept forme ale raporturilor juridice de muncă, raporturile

izvorâte din contractul de muncă și, ca excepție, din convenția civilă de

prestări servicii.

Deci,

logic, și soluționarea conflictelor determinate de executarea acestora, în

cauză remunerația cuvenită pentru munca prestată, trebuie să intre tot sub

jurisdicția muncii.

În

atare condiții, Curtea de Arbitraj a reținut corect că, clauza compensatorie

din convenție, este nelegală, întrucât în competența materială a acestor

arbitraje nu pot intra litigii derivate din raporturile juridice de muncă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.P., susținând, în esență, că,

întrucât izvorul pretențiilor îl reprezintă convenția civilă respectivă,

litigiul nu poate fi încadrat în categoria litigiilor de muncă, care se atragă

competența instanței.

Recursul

nu este întemeiat.

Așa

cum în mod corect, s-a apreciat prin hotărârea atacată, în temeiul Legii nr. 180/1999,

art. 1 și art. 3, potrivit căruia o persoană poate presta munca, fie în baza

unui contract individual de muncă, fie în baza unei convenții civile de

prestări servicii, și pornind de la faptul că raporturile juridice de muncă se

definesc a fi relații sociale reglementate prin lege, în cadrul cărora o

persoană se obligă să presteze o muncă în folosul alteia, care se obligă, la

rândul său, să o remunereze și raportul izvorât în speță din convenția civilă

de prestări servicii, se consideră a fi o formă a raportului juridic de muncă.

Ca

atare și soluționarea conflictelor determinate de executarea acestora, trebuie

să intre tot sub jurisdicția muncii, clauza compensatorie din convenția nr. 27/2000

fiind deci nelegală.

Față

de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.P. împotriva sentinței nr. 22

din 14 septembrie 2004 a Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 27 mai 2005.