ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4440/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4440/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați

sub nr. 119 din 23 noiembrie 2009, reclamanta SC M.B. SA (fostă SC M. SA) a

chemat în judecată pe pârâtul A.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută a Convenției civile încheiate de

părți la data de 26 februarie 1999. Cererea a fost disjunsă din Dosarul nr. 13/2004

aflat pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Galați.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că, între ea și pârât au fost încheiate în anul 1999 și

2000 mai multe convenții civile, având ca obiect asigurarea de către pârât a

asistenței juridice a reclamantei și reprezentarea acesteia în fața instanțelor

în litigiile în care era implicată.

Prin hotărârea

arbitrală (fără număr) din 4 martie 2009 Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera

de Comerț, Industrie și Agricultură, cu opinie majoritară, a respins ca

nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul A.P.;

a respins ca nefondată cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC M.B. SA

Galați (fosta SC M. SA Galați) împotriva pârâtului A.P. și ca parte căzută în

pretenții, în temeiul art. 363 și art. 367 C. proc. civ., reclamanta a fost

obligată să plătească pârâtului suma de 2100 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de Arbitraj a reținut că obiectul cererii de arbitrare cu care a

fost învestită îl reprezintă constatarea nulității absolute a Convenției

încheiate la data de 26 februarie 1999 între SC M.B. SA (fosta SC M. SA) și A.P.

și că față de obiectul cererii, precum și de dispozițiile art. 2 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția extinctivă care prevăd că „nulitatea unui act

juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de

excepție", excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către

pârât este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește

fondul cauzei, Curtea de Arbitraj a reținut că raportat la prevederile

Decretului Lege nr. 143/1995 privind organizarea și funcționarea Oficiilor

juridice, coroborat cu dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 83/1995

privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă,

dispozițiile Convenției încheiate între părți la data de 26 februarie 1999,

referitoare la obiectul acesteia, respectiv prestarea activității de asistență

juridică și reprezentare sunt valide. S-a mai reținut că la data încheierii

convenției între părți, erau în vigoare prevederile Legii nr. 83/1995 și că

textul art. 2 îi era aplicabil Convenției din 26 februarie 1999 încheiată între

reclamantă și pârât, în raport cu voința părților consemnată în cuprinsul

convenției, legea nedistingând, cu privire la diferitele activități posibil de

prestat în baza unei convenții civile, situație în care nici interpretul nu

poate distinge, exercitarea activității de consilier juridic, în temeiul unei

convenții civile, fiind perfect validă față de dispozițiile legale menționate. În

ceea ce privește nulitatea Convenției din 26 februarie 1999, sub aspectul

lipsei voinței exprimată valabil de către reclamantă, Curtea de Arbitraj a

constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât Convenția încheiată este

validă și și-a produs efectele juridice.

Cu referire la al

treilea motiv de nulitate absolută a Convenției încheiate la data de 26

februarie 1999, respectiv al nulității clauzei penale inserată în cuprinsul

convenției la art. 3 Cap. II, Arbitrajul a constatat netemeinicia cererii,

deoarece în cauză, clauza penală este validă, în raport de conținutul acesteia

și dispozițiile legale aplicabile.

Autorul opiniei

separate a reținut ca fiind întemeiată cererea reclamantei privind constatarea

nulității absolute a Convenției încheiate la data de 26 februarie 1999 între

aceasta și pârâtul A.P., pentru lipsa totală a consimțământului la încheierea

actului.

Împotriva menționatei

hotărâri, în termen legal, reclamanta a formulat acțiune în anulare, invocând

încălcarea dispozițiilor: art. 15 din Decretul - Lege nr. 143/1955; art. 35 din

Decretul nr.

317/1954

și art. 70 și

urm.

din

Legea nr.

31/1990

privind societățile comerciale; art.

9 din O.G. nr. 9/2000.

În dezvoltarea

acestor motive reclamanta a susținut că Convenția din 26 februarie 1999

încheiată între SC M. SA Galați și A.P. nu este un contract de muncă, ci o

convenție de drept comun, prin urmare a fost încălcată dispoziția imperativă a art.

15 din Decretul lege nr. 143/1955 și în atare situație contractul este nul

absolut fiind încheiat cu încălcarea unor norme imperative.

Contractul a fost

încheiat în condițiile în care voința societății nu a fost exprimată în mod

legal, nu au fost respectate normele imperative privind capacitatea de

exercițiu a persoanei juridice M.; contractul dintre SC M. SA și A.P. nu a fost

semnat de către administratorul societății, ci pare a fi semnat, până la proba

contrarie de P.V. În aceste condiții nefiind respectate regulile privind

capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, consimțământul nu a fost valabil

exprimat și, prin urmare, se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute a

contractului.

În ce privește art. 2.3

din Convenție, acesta este nul absolut deoarece încalcă dispozițiile art. 9 din

O.G. nr. 9/2000 privind nivelul valorii dobânzii.

Prin întâmpinare și

concluziile scrise pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Curții

de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, considerând că

litigiul este de natură civilă.

Curtea de Apel Galați,

secția comercială, maritimă și fluvială, prin sentința nr. 5 din 28 iunie 2010 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că la data de 26 februarie 1999 între părțile în

litigiu a fost încheiată Convenția (fil. 24 dosar arbitral) având ca obiect

reprezentarea societății în fața instanțelor judecătorești, în procesele

comerciale având ca obiect transformarea contractelor de locație de gestiune în

contracte de leasing imobiliar, ce se află pe rolul Tribunalului Galați, Curții

de Apel Galați și Curții Supreme de Justiție București, în condițiile Legii nr.

2/1991.

Prin această convenție au

fost stabilite obligațiile părților și modalitatea de plată, iar în ceea ce

privește durata convenției în art. III părțile au prevăzut că „Prezenta

convenție va fi valabilă pe toată durata soluționării proceselor convenite mai

sus, până la soluționarea irevocabilă. Convenția poate fi reziliată sau

modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii unui caz

fortuit sau de forță majoră".

Conținutul

menționatei convenții atestă că între părțile litigante au existat raporturi

contractuale de drept civil (formă a contractului de prestări servicii în

reglementarea Legii nr.

2/1991,

în

prezent abrogată, atrage competența materială a secției

civile.

Cum valoarea obiectului acțiunii în anulare este sub

500.000 lei, iar potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. „competența de a

judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești

imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut

loc arbitrajul", în speță, instanța competentă este tribunalul.

Susținerea

reclamantei că prezenta cauză este de natură comercială nu este întemeiată,

deoarece pretențiile sale izvorăsc dintr-o convenție civilă, respectiv

Convenția din 26 februarie 1999 a cărei nulitate se solicită. Convenția încheiată

de părțile în litigiu la data de 26 februarie 1999 (fil. 24 - 25 dosar arbitral)

intră sub incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., conform cărora „convențiile

legal încheiate au putere de lege între părțile contractante". Obligațiile

părților litigante, precum și plata prestațiilor stabilite în art. 1 pct. 1 și

2 și în art. 2 conduc la concluzia că între aceste părți au existat raporturi

contractuale de drept civil din sfera drepturilor și obligațiilor civile,

nicidecum fapte de comerț în înțelesul prevederilor art. 3 C. com.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs în termen și legal timbrat reclamanta SC M.B. SA

criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că s-au

încălcat dispozițiile în materia competenței materiale față de obiectul cauzei

dedus judecății în raport cu dispozițiile art. 365 coroborat cu art. 342 C.

proc. civ.

Recurenta arată că

Convenția din 26 februarie 1999, a cărei nulitate absolută face obiectul

prezentului litigiu, este un act juridic în care parte este SC M. SA, o

societate comercială. Conform C. com. art. 4 (teoria subiectivă a comercialității),

actele juridice ale unui comerciant sunt comerciale atât timp cât nu sunt în

mod expres calificate altfel. Excepțiile de la caracterul comercial sunt

prevăzute de art. 5 și 6 C. com. și în mod vădit nu privesc actul juridic dedus

judecății.

În ce privește

obiectul litigiului trebuie arătat că este vorba de un litigiu neevaluabil în

bani - o cerere privind nulitatea absolută a unui contract fără niciun fel de

pretenții adiționale.

Observând art. 2 C.

proc. civ., competența în primă instanță a litigiilor având caracter comercial,

neevaluabile în bani, sunt de competența Tribunalului.

În concluzie, fiind

un litigiu care privește o convenție cu caracter comercial, având un obiect

neevaluabil în bani, competența pentru soluționarea cererii privind anularea

arbitrajului aparține Curții de Apel Galați.

Intimata a depus întâmpinare

prin care solicită să se verifice dacă recursul a fost depus în termenul de 5

zile de la pronunțare, iar pe fond susține că este un litigiu civil, întrucât

obiectul acestuia îl constituie convenția din 26 februarie 1999 privind

reprezentarea societății în condițiile Legii nr. 2/1991 privind cumulul de

funcții.

Recursul este fondat.

Se reține că față de

data pronunțării sentinței criticate 28 iunie 2010, recursul a fost declarat la

data de 30 iunie 2010, în termenul de 5 zile prevăzut de lege.

Pe fond, în ce

privește prezumția de comercialitate pusă în discuție prin criticile formulate

de recurentă se reține că temeiul încheierii unei convenții totdeauna îl

constituie dispozițiile art. 969 C. civ., însă competența funcțională a secției

nu este dată de textul dispozițiilor art. 969 C. civ.

Curtea de Apel

trebuia să analizeze conținutul convenției și în raport de aceasta să

stabilească care secției este competentă cu soluționarea acțiunii în anularea

hotărârii arbitrale.

Obiectul convenției

l-a constituit „reprezentarea de către intimatul A.P. (consilier juridic), în

fața instanțelor judecătorești în procesele comerciale având ca obiect

transformarea contractelor de locație de gestiune în contracte de leasing

imobiliar, ce se afla pe rolul Tribunalului Galați, Curții de Apel, Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Practic obiectul

convenției, constituindu-l reprezentarea societății în fața instanțelor, putem

vorbi de un contract de mandat.

Pentru reprezentarea

societății, în executarea contractului de mandat, mandatarul primea un onorariu

pentru fiecare cauză comercială.

Toate dosarele au

fost soluționate de secțiile comerciale ale fiecărei instanțe.

Numai în comercial

mandatul este remunerat, în civil mandatul este gratuit.

În situația în care

ar fi reprezentat societatea, fără a pretinde sume de bani, poate atunci putem

vorbi de o eventuală soluționare a cauzei în civil.

Existența clauzei

compromisorii care a reprezentat voința părților de a deduce neînțelegerile

unui tribunal arbitral, este suficientă pentru ca o eventuală acțiune în

anularea hotărârii arbitrale să fie soluționată de secția comercială.

Acțiunile în anulare

sunt soluționate de secția comercială, chiar în situația în care temeiul

încheierii unei convenții îl constituie art. 969 C. civ., pentru că nu aceste

dispoziții atrag incidența secției comerciale sau civile, ci calitatea părților

care încheie contractul.

Așadar caracterul

comercial nu este determinat de natura actului încheiat, ci de calitatea

părților ce formează raportul juridic.

Întrucât litigiul ar

fi fost de competența Tribunalului, secția comercială, potrivit art. 2 alin.

(1) lit. a) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze acțiunea în

anularea hotărârii arbitrale este Curtea de Apel, secția comercială, potrivit art.

365 C. proc. civ. cu art. 342 C. proc. civ.

În aceste condiții

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC M.B. SA Galați.

Casează sentința nr. 5/

F de la 28 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă

și fluvială, și trimite cauza pentru soluționarea judecății aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 16 decembrie 2010.