ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4440/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați sub nr. 119 din 23 noiembrie 2009, reclamanta SC M.B. SA (fostă SC M. SA) a chemat în judecată pe pârâtul A.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Convenției civile încheiate de părți la data de 26 februarie 1999. Cererea a fost disjunsă din Dosarul nr. 13/2004 aflat pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați. În motivarea cererii reclamanta a arătat că, între ea și pârât au fost încheiate în anul 1999 și 2000 mai multe convenții civile, având ca obiect asigurarea de către pârât a asistenței juridice a reclamantei și reprezentarea acesteia în fața instanțelor în litigiile în care era implicată.

Prin hotărârea arbitrală (fără număr) din 4 martie 2009 Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură, cu opinie majoritară, a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul A.P.; a respins ca nefondată cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC M.B. SA Galați (fosta SC M. SA Galați) împotriva pârâtului A.P. și ca parte căzută în pretenții, în temeiul art. 363 și art. 367 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 2100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj a reținut că obiectul cererii de arbitrare cu care a fost învestită îl reprezintă constatarea nulității absolute a Convenției încheiate la data de 26 februarie 1999 între SC M.B.

SA (fosta SC M. SA) și A.P. și că față de obiectul cererii, precum și de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care prevăd că „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție", excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea de Arbitraj a reținut că raportat la prevederile Decretului Lege nr. 143/1995 privind organizarea și funcționarea Oficiilor juridice, coroborat cu dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 83/1995 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, dispozițiile Convenției încheiate între părți la data de 26 februarie 1999, referitoare la obiectul acesteia, respectiv prestarea activității de asistență juridică și reprezentare sunt valide.

S-a mai reținut că la data încheierii convenției între părți, erau în vigoare prevederile Legii nr. 83/1995 și că textul art. 2 îi era aplicabil Convenției din 26 februarie 1999 încheiată între reclamantă și pârât, în raport cu voința părților consemnată în cuprinsul convenției, legea nedistingând, cu privire la diferitele activități posibil de prestat în baza unei convenții civile, situație în care nici interpretul nu poate distinge, exercitarea activității de consilier juridic, în temeiul unei convenții civile, fiind perfect validă față de dispozițiile legale menționate. În ceea ce privește nulitatea Convenției din 26 februarie 1999, sub aspectul lipsei voinței exprimată valabil de către reclamantă, Curtea de Arbitraj a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât Convenția încheiată este validă și și-a produs efectele juridice.

Cu referire la al treilea motiv de nulitate absolută a Convenției încheiate la data de 26 februarie 1999, respectiv al nulității clauzei penale inserată în cuprinsul convenției la art. 3 Cap. II, Arbitrajul a constatat netemeinicia cererii, deoarece în cauză, clauza penală este validă, în raport de conținutul acesteia și dispozițiile legale aplicabile. Autorul opiniei separate a reținut ca fiind întemeiată cererea reclamantei privind constatarea nulității absolute a Convenției încheiate la data de 26 februarie 1999 între aceasta și pârâtul A.P., pentru lipsa totală a consimțământului la încheierea actului. Împotriva menționatei hotărâri, în termen legal, reclamanta a formulat acțiune în anulare, invocând încălcarea dispozițiilor: art. 15 din Decretul - Lege nr. 143/1955; art. 35 din Decretul nr. 317/1954 și art. 70 și urm. din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; art. 9 din O.G.

nr. 9/2000. În dezvoltarea acestor motive reclamanta a susținut că Convenția din 26 februarie 1999 încheiată între SC M. SA Galați și A.P. nu este un contract de muncă, ci o convenție de drept comun, prin urmare a fost încălcată dispoziția imperativă a art. 15 din Decretul lege nr. 143/1955 și în atare situație contractul este nul absolut fiind încheiat cu încălcarea unor norme imperative. Contractul a fost încheiat în condițiile în care voința societății nu a fost exprimată în mod legal, nu au fost respectate normele imperative privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice M.; contractul dintre SC M. SA și A.P. nu a fost semnat de către administratorul societății, ci pare a fi semnat, până la proba contrarie de P.V.

În aceste condiții nefiind respectate regulile privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, consimțământul nu a fost valabil exprimat și, prin urmare, se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractului. În ce privește art. 2.3 din Convenție, acesta este nul absolut deoarece încalcă dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul valorii dobânzii. Prin întâmpinare și concluziile scrise pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, considerând că litigiul este de natură civilă. Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, prin sentința nr. 5 din 28 iunie 2010 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că la data de 26 februarie 1999 între părțile în litigiu a fost încheiată Convenția (fil. 24 dosar arbitral) având ca obiect reprezentarea societății în fața instanțelor judecătorești, în procesele comerciale având ca obiect transformarea contractelor de locație de gestiune în contracte de leasing imobiliar, ce se află pe rolul Tribunalului Galați, Curții de Apel Galați și Curții Supreme de Justiție București, în condițiile Legii nr. 2/1991. Prin această convenție au fost stabilite obligațiile părților și modalitatea de plată, iar în ceea ce privește durata convenției în art. III părțile au prevăzut că „Prezenta convenție va fi valabilă pe toată durata soluționării proceselor convenite mai sus, până la soluționarea irevocabilă.

Convenția poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră". Conținutul menționatei convenții atestă că între părțile litigante au existat raporturi contractuale de drept civil (formă a contractului de prestări servicii în reglementarea Legii nr. 2/1991, în prezent abrogată, atrage competența materială a secției civile. Cum valoarea obiectului acțiunii în anulare este sub 500.000 lei, iar potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. „competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul", în speță, instanța competentă este tribunalul.

Susținerea reclamantei că prezenta cauză este de natură comercială nu este întemeiată, deoarece pretențiile sale izvorăsc dintr-o convenție civilă, respectiv Convenția din 26 februarie 1999 a cărei nulitate se solicită. Convenția încheiată de părțile în litigiu la data de 26 februarie 1999 (fil. 24 - 25 dosar arbitral) intră sub incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., conform cărora „convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante". Obligațiile părților litigante, precum și plata prestațiilor stabilite în art. 1 pct. 1 și 2 și în art. 2 conduc la concluzia că între aceste părți au existat raporturi contractuale de drept civil din sfera drepturilor și obligațiilor civile, nicidecum fapte de comerț în înțelesul prevederilor art. 3 C. com.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs în termen și legal timbrat reclamanta SC M.B. SA criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că s-au încălcat dispozițiile în materia competenței materiale față de obiectul cauzei dedus judecății în raport cu dispozițiile art. 365 coroborat cu art. 342 C. proc. civ. Recurenta arată că Convenția din 26 februarie 1999, a cărei nulitate absolută face obiectul prezentului litigiu, este un act juridic în care parte este SC M. SA, o societate comercială. Conform C. com. art. 4 (teoria subiectivă a comercialității), actele juridice ale unui comerciant sunt comerciale atât timp cât nu sunt în mod expres calificate altfel.

Excepțiile de la caracterul comercial sunt prevăzute de art. 5 și 6 C. com. și în mod vădit nu privesc actul juridic dedus judecății. În ce privește obiectul litigiului trebuie arătat că este vorba de un litigiu neevaluabil în bani - o cerere privind nulitatea absolută a unui contract fără niciun fel de pretenții adiționale. Observând art. 2 C. proc. civ., competența în primă instanță a litigiilor având caracter comercial, neevaluabile în bani, sunt de competența Tribunalului. În concluzie, fiind un litigiu care privește o convenție cu caracter comercial, având un obiect neevaluabil în bani, competența pentru soluționarea cererii privind anularea arbitrajului aparține Curții de Apel Galați.

Intimata a depus întâmpinare prin care solicită să se verifice dacă recursul a fost depus în termenul de 5 zile de la pronunțare, iar pe fond susține că este un litigiu civil, întrucât obiectul acestuia îl constituie convenția din 26 februarie 1999 privind reprezentarea societății în condițiile Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcții. Recursul este fondat. Se reține că față de data pronunțării sentinței criticate 28 iunie 2010, recursul a fost declarat la data de 30 iunie 2010, în termenul de 5 zile prevăzut de lege. Pe fond, în ce privește prezumția de comercialitate pusă în discuție prin criticile formulate de recurentă se reține că temeiul încheierii unei convenții totdeauna îl constituie dispozițiile art. 969 C. civ., însă competența funcțională a secției nu este dată de textul dispozițiilor art. 969 C. civ.

Curtea de Apel trebuia să analizeze conținutul convenției și în raport de aceasta să stabilească care secției este competentă cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale. Obiectul convenției l-a constituit „reprezentarea de către intimatul A.P. (consilier juridic), în fața instanțelor judecătorești în procesele comerciale având ca obiect transformarea contractelor de locație de gestiune în contracte de leasing imobiliar, ce se afla pe rolul Tribunalului Galați, Curții de Apel, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Practic obiectul convenției, constituindu-l reprezentarea societății în fața instanțelor, putem vorbi de un contract de mandat. Pentru reprezentarea societății, în executarea contractului de mandat, mandatarul primea un onorariu pentru fiecare cauză comercială.

Toate dosarele au fost soluționate de secțiile comerciale ale fiecărei instanțe. Numai în comercial mandatul este remunerat, în civil mandatul este gratuit. În situația în care ar fi reprezentat societatea, fără a pretinde sume de bani, poate atunci putem vorbi de o eventuală soluționare a cauzei în civil. Existența clauzei compromisorii care a reprezentat voința părților de a deduce neînțelegerile unui tribunal arbitral, este suficientă pentru ca o eventuală acțiune în anularea hotărârii arbitrale să fie soluționată de secția comercială. Acțiunile în anulare sunt soluționate de secția comercială, chiar în situația în care temeiul încheierii unei convenții îl constituie art. 969 C. civ., pentru că nu aceste dispoziții atrag incidența secției comerciale sau civile, ci calitatea părților care încheie contractul.

Așadar caracterul comercial nu este determinat de natura actului încheiat, ci de calitatea părților ce formează raportul juridic. Întrucât litigiul ar fi fost de competența Tribunalului, secția comercială, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este Curtea de Apel, secția comercială, potrivit art. 365 C. proc. civ. cu art. 342 C. proc. civ. În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC M.B. SA Galați. Casează sentința nr. 5/ F de la 28 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, și trimite cauza pentru soluționarea judecății aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 16 decembrie 2010.