ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1211/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea au fost respinse excepțiile de prematuritate a acțiunii și cea privind lipsa plângerii prealabile și pe fond, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului B.I.J. în contradictoriu cu pârâții Baroul Satu Mare și Uniunea Națională a Barourilor din România. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul B.I.J. a formulat, la data de 27 octombrie 2008, cereri de primire în profesia de avocat definitiv, cu scutire de examen, în temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995. Instanța a constatat că, prin decizia nr. 75/2008 emisă de Consiliul Baroului Satu Mare, a fost respinsă cererea reclamantului, motivat de faptul că reclamantul nu a făcut dovada vechimii prevăzută de lege pentru primirea în profesia de avocat.

Totodată, Consiliul Baroului Satu Mare a reținut, prin decizia atacată, că reclamantul nu poate face parte din corpul profesional al avocaților și pentru că acesta a manifestat o conduită care a lezat profund interesele profesiei în care dorește să intre printr-o atitudine denigratoare ostentativă adoptată în fața instanțelor de judecată. Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestație la Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, care prin decizia nr. 511 din 21 februarie 2009 a respins contestația formulată. Pentru acest motiv, instanța de fond a constatat că excepția de prematuritate și excepția lipsei plângerii prealabile sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a analizat îndeplinirea condiției de vechime a reclamantului în funcția de consilier juridic și a constatat că pârâtele au reținut în mod greșit faptul că reclamantul nu îndeplinește condiția vechimii de 10 ani în funcția cerută de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995. Instanța de fond a constatat că pârâtele au interpretat eronat dispozițiile sentinței nr. 2388/c din 16 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, întrucât au apreciat greșit faptul că de la data pronunțării sentinței arătate i-ar fi încetat calitatea de consilier juridic reclamantului întrucât din actele dosarului a rezultat că SC L.L.

SRL nu a fost radiată, ci se află în faza de lichidare, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie de încetare a contractului de muncă nr. 307683 din 1 mai 2006 până la data de 21 aprilie 2009. Instanța de fond a constatat că dreptul reclamantului prevăzut de lege pentru primirea în profesia de avocat este reglementat de o normă supletivă și nu imperativă, motiv pentru care a procedat la analizarea refuzului exprimat prin deciziile atacate, obiect al dosarului de față. Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut că aprecierea exercitată de pârâte nu a încălcat drepturile reclamantului prevăzute de lege, iar decizia de neprimire în profesia de avocat cu scutire de examen a fost justificată legal de autoritățile pârâte.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată de instanța de fond ca nelegală și netemeinică. Astfel, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea motivelor de recurs, arătând că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, că este rezultatul unei interpretări greșite a actelor deduse judecății și că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii. Recurentul a dezvoltat pe larg motivele de recurs precizate în drept, argumentând faptul că refuzul pârâtului Baroul Satu Mare de soluționare pozitivă a cererii de primire în profesia de avocat cuprinde motive nereale, subiective și care exced prevederilor imperative și limitative prevăzute de art. 11, 13, 15 și 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Recurentul a arătat că motivarea instanței de fond, privind refuzul exprimat de pârâte de primire în profesie, ca fiind unul justificat, este de natură a crea o discriminare a acestuia în raport cu celelalte persoane care ar fi primite în profesia de avocat cu scutire de examen, constituind o îngrădire a dreptului prevăzut de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. S-a susținut că motivele reținute de instanța de fond în soluționarea cauzei reprezintă motive care sunt străine de natura pricinii, respectiv invocarea litigiului dintre două persoane juridice (dintre care una era reprezentată de reclamant), litigiu care avea de soluționat o problemă de drept cu privire la imperfecțiunile legislative în organizarea celor două profesii juridice, de avocat și de consilier juridic.

De asemenea, recurentul a precizat că art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 statuează dreptul unei anumite categorii de juriști, care au o vechime în profesiile indicate expres, de cel puțin 10 ani, ca la cererea acestora, să fie primiți în profesia de avocat cu scutire de examen, apreciind că sintagma conținută de lege „la cerere, poate fi primită în profesie” se referă la titularul acestui drept, care atunci când formulează cerere să fie primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, dacă îndeplinește toate condițiile generale și speciale prevăzute de art. 11, 13 și 15 din Legea nr. 51/1995. Recurentul a invocat, în sprijinul susținerilor sale, cauza Ștefan și Ștef vs. România pronunțată de C.E.D.O.

la 27 ianuarie 2009, precum și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie. Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința pronunțată, materialul probator existent la dosar și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte a constatat că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 reglementează primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, un beneficiu acordat de lege în cazul îndeplinirii condițiilor de studii și vechime în profesia de jurist, fără însă ca această facilitate legală să fie transformată într-o obligație de a primi în profesie orice persoană, care are studiile și vechimea cerută de lege, dar care nu întrunește celelalte criterii rezultate din lege și din statutul profesiei pentru a fi înscris în tabloul avocaților.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a îndeplinit cerințele statutare pentru acordarea scutirii de examen solicitată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a pronunțat o soluție legală, întrucât deciziile emise de autoritățile pârâte sunt legale și temeinice. Din actele dosarului a rezultat faptul că cererea de primire în profesia de avocat nu întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, conduita petentului afișată în fața instanțelor de judecată, prin care a contestat vehement profesia de avocat și organizarea acesteia, este o atitudine ce lezează profund interesele profesiei de avocat, iar pe de altă parte, recurentul nu îndeplinește condiția de vechime în profesia de consilier juridic ori jurisconsult de 10 ani.

Înalta Curte a constatat că refuzul exprimat de recurentele-pârâte de primire în profesia de avocat este justificat și se încadrează în prevederile art. 2 din Legea contenciosului administrativ. Dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 au consacrat regula potrivit căreia primirea în profesia de avocat se obține pe baza unui examen organizat de barou, în conformitate cu prevederile legii și ale statutului profesiei, iar în alin. (2) s-a reglementat excepția de la regulă. Conform acestui ultim text, poate fi primit în profesie la cerere, cu scutire de examen, titularul diplomei de doctor în drept, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.

Întrucât în calea de atac a recursului părții vătămate, nu i se poate crea o situație mai grea, văzând faptul că motiv al recursului nu îl reprezintă și perioada de 10 vechime în funcțiile juridice reținută de instanță ca fiind îndeplinită în cauză, Înalta Curte reține că această constatare a intrat în puterea lucrului judecat. Însă statutul profesiei de avocat prevede la art. 12 obligația organelor profesiei de avocat de a asigura organizarea în mod corespunzător a primirii în profesia de avocat, a pregătirii profesionale inițiale și continue a avocaților, precum și obligația de a asigura respectarea strictă a deontologiei și disciplinei profesionale. Dispozițiile alin. (3) din art. 12 prevăzute de Statutul profesiei de avocat cuprind expres obligația Barourilor și a U.N.B.R., din oficiu sau la cerere, să acționeze prin toate mijloacele legale pentru protecția profesiei, a demnității și onoarei corpului de avocați.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenței unei conduite, din partea recurentului-reclamant, care lezează demnitatea și onoarea profesiei de avocat. Astfel, au fost depuse înscrisuri din care a rezultat cert faptul că recurentul-reclamant a avut o conduită de constatare vehementă a corpului avocaților și a legalității organizării acestei profesii, iar această atitudine este de natură a leza profund interesele profesiei de avocat. Înalta Curte nu poate primii critica formulată de recurent și constată că instanța de fond nu a aplicat greșit dispozițiile incidente în cauză și reține că motivele instanței nu sunt străine de natura pricinii.

Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a fost discriminat în niciun mod prin pronunțarea hotărârii atacate, iar invocarea acesteia în raport cu o persoană sau o situație, care nu se află într-o postură comparabilă nu poate fi primită de Înalta Curte, având în vedere de altfel, practica constată a acestei instanțe, dar și practica Curții Constituționale care a reținut constant faptul că: principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare. Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I.J. împotriva sentinței civile nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.