ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1211/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea au fost respinse

excepțiile de prematuritate a acțiunii și cea privind lipsa plângerii

prealabile și pe fond, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului B.I.J.

în contradictoriu cu pârâții Baroul Satu Mare și Uniunea Națională a Barourilor

din România.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că reclamantul B.I.J. a formulat, la data de 27 octombrie 2008,

cereri de primire în profesia de avocat definitiv, cu scutire de examen, în

temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Instanța a constatat că, prin decizia nr.

75/2008 emisă de Consiliul Baroului Satu Mare, a fost respinsă cererea

reclamantului, motivat de faptul că reclamantul nu a făcut dovada vechimii

prevăzută de lege pentru primirea în profesia de avocat.

Totodată, Consiliul Baroului Satu Mare a

reținut, prin decizia atacată, că reclamantul nu poate face parte din corpul

profesional al avocaților și pentru că acesta a manifestat o conduită care a

lezat profund interesele profesiei în care dorește să intre printr-o atitudine

denigratoare ostentativă adoptată în fața instanțelor de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamantul a

formulat contestație la Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România,

care prin decizia nr. 511 din 21 februarie 2009 a respins contestația

formulată.

Pentru acest motiv, instanța de fond a

constatat că excepția de prematuritate și excepția lipsei plângerii prealabile

sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută

de Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a analizat îndeplinirea

condiției de vechime a reclamantului în funcția de consilier juridic și a

constatat că pârâtele au reținut în mod greșit faptul că reclamantul nu îndeplinește

condiția vechimii de 10 ani în funcția cerută de art. 16 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 51/1995. Instanța de fond a constatat că pârâtele au interpretat

eronat dispozițiile sentinței nr. 2388/c din 16 mai 2007 pronunțată de

Tribunalul Brașov, întrucât au apreciat greșit faptul că de la data pronunțării

sentinței arătate i-ar fi încetat calitatea de consilier juridic reclamantului

întrucât din actele dosarului a rezultat că SC L.L. SRL nu a fost radiată, ci

se află în faza de lichidare, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie

de încetare a contractului de muncă nr. 307683 din 1 mai 2006 până la data de

21 aprilie 2009.

Instanța de fond a constatat că dreptul

reclamantului prevăzut de lege pentru primirea în profesia de avocat este

reglementat de o normă supletivă și nu imperativă, motiv pentru care a procedat

la analizarea refuzului exprimat prin deciziile atacate, obiect al dosarului de

față.

Analizând actele dosarului, instanța de fond

a reținut că aprecierea exercitată de pârâte nu a încălcat drepturile

reclamantului prevăzute de lege, iar decizia de neprimire în profesia de avocat

cu scutire de examen a fost justificată legal de autoritățile pârâte.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamantul, criticând sentința pronunțată de instanța de fond ca nelegală și

netemeinică.

Astfel, recurentul a invocat prevederile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea motivelor de recurs, arătând că

hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, că

este rezultatul unei interpretări greșite a actelor deduse judecății și că

hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Recurentul a dezvoltat pe larg motivele de

recurs precizate în drept, argumentând faptul că refuzul pârâtului Baroul Satu

Mare de soluționare pozitivă a cererii de primire în profesia de avocat

cuprinde motive nereale, subiective și care exced prevederilor imperative și

limitative prevăzute de art. 11, 13, 15 și 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

51/1995.

Recurentul a arătat că motivarea instanței de

fond, privind refuzul exprimat de pârâte de primire în profesie, ca fiind unul

justificat, este de natură a crea o discriminare a acestuia în raport cu

celelalte persoane care ar fi primite în profesia de avocat cu scutire de

examen, constituind o îngrădire a dreptului prevăzut de art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 51/1995.

S-a susținut că motivele reținute de instanța

de fond în soluționarea cauzei reprezintă motive care sunt străine de natura

pricinii, respectiv invocarea litigiului dintre două persoane juridice (dintre

care una era reprezentată de reclamant), litigiu care avea de soluționat o

problemă de drept cu privire la imperfecțiunile legislative în organizarea

celor două profesii juridice, de avocat și de consilier juridic.

De asemenea, recurentul a precizat că art. 16

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 statuează dreptul unei anumite

categorii de juriști, care au o vechime în profesiile indicate expres, de cel

puțin 10 ani, ca la cererea acestora, să fie primiți în profesia de avocat cu

scutire de examen, apreciind că sintagma conținută de lege „la cerere, poate fi

primită în profesie” se referă la titularul acestui drept, care atunci când

formulează cerere să fie primit în profesia de avocat, cu scutire de examen,

dacă îndeplinește toate condițiile generale și speciale prevăzute de art. 11,

13 și 15 din Legea nr. 51/1995.

Recurentul a invocat, în sprijinul

susținerilor sale, cauza Ștefan și Ștef vs. România pronunțată de C.E.D.O. la

27 ianuarie 2009, precum și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în materie.

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea

recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu

sentința pronunțată, materialul probator existent la dosar și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Înalta Curte a constatat că dispozițiile art.

16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 reglementează primirea în profesia de avocat

cu scutire de examen, un beneficiu acordat de lege în cazul îndeplinirii

condițiilor de studii și vechime în profesia de jurist, fără însă ca această

facilitate legală să fie transformată într-o obligație de a primi în profesie

orice persoană, care are studiile și vechimea cerută de lege, dar care nu

întrunește celelalte criterii rezultate din lege și din statutul profesiei

pentru a fi înscris în tabloul avocaților.

Analizând actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a îndeplinit cerințele

statutare pentru acordarea scutirii de examen solicitată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a

constatat că instanța de fond a pronunțat o soluție legală, întrucât deciziile

emise de autoritățile pârâte sunt legale și temeinice.

Din actele dosarului a rezultat faptul că

cererea de primire în profesia de avocat nu întrunește cerințele de

admisibilitate prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, conduita petentului

afișată în fața instanțelor de judecată, prin care a contestat vehement profesia

de avocat și organizarea acesteia, este o atitudine ce lezează profund

interesele profesiei de avocat, iar pe de altă parte, recurentul nu

îndeplinește condiția de vechime în profesia de consilier juridic ori

jurisconsult de 10 ani.

Înalta Curte a constatat că refuzul exprimat

de recurentele-pârâte de primire în profesia de avocat este justificat și se

încadrează în prevederile art. 2 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr.

51/1995 au consacrat regula potrivit căreia primirea în profesia de avocat se

obține pe baza unui examen organizat de barou, în conformitate cu prevederile

legii și ale statutului profesiei, iar în alin. (2) s-a reglementat excepția de

la regulă.

Conform acestui ultim text, poate fi primit

în profesie la cerere, cu scutire de examen, titularul diplomei de doctor în

drept, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit

funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau

jurisconsult timp de 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive

disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.

Întrucât în calea de atac a recursului părții

vătămate, nu i se poate crea o situație mai grea, văzând faptul că motiv al

recursului nu îl reprezintă și perioada de 10 vechime în funcțiile juridice

reținută de instanță ca fiind îndeplinită în cauză, Înalta Curte reține că

această constatare a intrat în puterea lucrului judecat.

Însă statutul profesiei de avocat prevede la

art. 12 obligația organelor profesiei de avocat de a asigura organizarea în mod

corespunzător a primirii în profesia de avocat, a pregătirii profesionale

inițiale și continue a avocaților, precum și obligația de a asigura respectarea

strictă a deontologiei și disciplinei profesionale.

Dispozițiile alin. (3) din art. 12 prevăzute

de Statutul profesiei de avocat cuprind expres obligația Barourilor și a U.N.B.R.,

din oficiu sau la cerere, să acționeze prin toate mijloacele legale pentru

protecția profesiei, a demnității și onoarei corpului de avocați.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

legale, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenței unei conduite, din partea

recurentului-reclamant, care lezează demnitatea și onoarea profesiei de avocat.

Astfel, au fost depuse înscrisuri din care a

rezultat cert faptul că recurentul-reclamant a avut o conduită de constatare

vehementă a corpului avocaților și a legalității organizării acestei profesii,

iar această atitudine este de natură a leza profund interesele profesiei de

avocat.

Înalta Curte nu poate primii critica

formulată de recurent și constată că instanța de fond nu a aplicat greșit

dispozițiile incidente în cauză și reține că motivele instanței nu sunt străine

de natura pricinii.

Înalta Curte a constatat că

recurentul-reclamant nu a fost discriminat în niciun mod prin pronunțarea

hotărârii atacate, iar invocarea acesteia în raport cu o persoană sau o

situație, care nu se află într-o postură comparabilă nu poate fi primită de

Înalta Curte, având în vedere de altfel, practica constată a acestei instanțe,

dar și practica Curții Constituționale care a reținut constant faptul că:

principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin

reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de

drept aflate în situații juridice similare.

Având în vedere toate aceste considerente, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.I.J.

împotriva sentinței civile nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

martie 2010.