ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 4367/2006 reclamanții D.I. și M.A.M., au solicitat în contradictoriu cu Primăria orașului Mizil ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată să finalizeze procedura administrativă prealabilă, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea pentru retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil și prin despăgubiri bănești pentru imobilul și acțiunile B.R. SA. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că bunica lor paternă N.L. împreună cu aceștia în calitate de moștenitori ai defunctului D.N.M. au formulat notificarea prin executor judecătoresc conform Legii nr. 10/2001 adresată Primăriei orașului Mizil pentru retrocedarea în natură a terenului din Mizil, pe care a fost construită B.R.

SA, iar pentru imobilul bancă și acțiunile acesteia au solicitat despăgubiri bănești. După analizarea materialului probator administrat în cauză Tribunalul Prahova a pronunțat la 18 aprilie 2007, sentința civilă nr. 626 prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți, reținând în esență că în mod corect prin dispoziția contestată s-a respins notificarea, apreciindu-se că aceasta a fost formulată tardiv. S-a apreciat că petenții în calitate de moștenitori ai autorilor D.N.M. și N.L. au formulat notificarea prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri legate de banca M.B.

fără a preciza elementele de identificare ale imobilului potrivit art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 depunând ca acte doveditoare, acte de stare civilă și acte de înființare a băncii intrate în faliment din anul 1932. Ulterior, prin notificarea din 6 septembrie 2005, aceștia au solicitat retrocedarea prin echivalent a acțiunilor B.R., restituirea în natură a suprafeței de teren pe care a fost edificată banca din Mizil și restituirea în natură a imobilului în care își desfășoară activitatea banca în calitate de moștenitori ai autorului P.R. S-a apreciat de instanța fondului că înscrisurile depuse nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod corect prin dispoziția contestată nr. 177/2006 s-a respins notificarea apreciindu-se că, de altfel, aceasta a fost formulată și tardiv.

Împotriva sentinței au declarat apel contestatorii D.I. și M.A.M., considerând-o nelegală și netemeinică susținând în esență că în mod greșit instanța fondului a constatat tardivitatea notificării formulate la 15 noiembrie 2001, atâta vreme cât precizările cu referire la conținutul notificării în sensul restituirii sediului, terenul aferent și capitalul social sunt făcute în termenul legal de 12 luni. Curtea, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, față de actele și lucrările dosarului și de normele legale incidente în soluționarea cauzei a constatat că apelul este nefondat și l-a respins în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. S-a arătat de către Curtea de Apel Ploiești ca termenul susmenționat este de decădere și nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.

S-a constatat de către Curtea de Apel că, instanța de fond a reținut corect că dispoziția nr. 177/2006 a Primăriei Mizil prin care s-a respins notificarea ca tardivă este legală și în consecință a respins contestația ca nefondată. Împotriva deciziei civile nr. 454 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, contestatorii D.I. și M.A.M. au formulat recurs solicitând modificarea în tot a sentinței civile pronunțata de Tribunalul Prahova și a deciziei pronunțată în apel și admiterea acțiunii în sensul retrocedării în natura a terenului situat în Mizil, totodată solicitând și despăgubiri prin echivalent bănesc pentru imobilul în care se afla sediul B.R. cât și pentru acțiunile acestei bănci.

Prin decizia nr. 8169 pronunțată la 15 decembrie 2008 în dosarul nr. 4367/105/2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanții D.I. și M.A.M. împotriva deciziei nr. 454 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat împotriva sentinței nr. 626 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, s-a desființat aceasta sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că reclamanții au formulat notificarea din 15 noiembrie 2001 în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și, cât timp această primă notificare nu fusese încă soluționată, reclamanții au înțeles să formuleze în anul 2005 o a doua notificare.

Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009 prin care a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că reclamanții D.I. și M.A.M., au solicitat în contradictoriu cu Primăria orașului Mizil ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată să finalizeze procedura administrativă prealabilă, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea pentru retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil, actualmente Nicolae Bălcescu și prin despăgubiri bănești pentru imobilul și acțiunile B.R. SA. Se arată că prin notificarea din 16 august 2001, reclamanții, în calitate de moștenitori ai defuncților P.R. și I.R., prin executor judecătoresc, au solicitat primăriei și la B.M., fără a prezenta elemente de identificare a imobilului solicitat, așa cum prevede art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la situația acționarilor și a patrimoniului băncii, nu au fost depuse la dosar documente din care să se poată constata aspectele invocate în cerere. Ulterior s-a formulat notificarea din 6 septembrie 2005 căreia i s-a anexat o cerere privind înmatricularea B.R. în anul 1932, precum și un act constitutiv al unei societăți anonime pe acțiuni, având ca membrii fondatori pe P.R., I.R., I.R., M.P., I.S., cei doi C. și I., însă, nu s-au depus la dosarul cauzei acte cu privire la patrimoniul societății și nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către statul român. Instanța a apreciat că în mod corect a fost respinsă această notificare deoarece, din arborele genealogic întocmit și depus la dosarul cauzei, D.I.

și M.A.M. nu îi pot moșteni pe R.I, R.E. și R.O., deoarece în linie colaterală sunt chemate la moștenire rudele până la gradul 4 inclusiv. În ceea ce privește notificarea din 6 septembrie 2005, tribunalul a apreciat că, este corectă respingerea acesteia de către Primăria Mizil deoarece la dosarul cauzei nu s-a depus niciun document care să ateste proprietatea asupra imobilului solicitat, imobilul nu a fost identificat, contestatoarele nu au fost de acord cu administrarea unei expertize topo, iar expertiza contabilă dispusă a se efectua în cauză a concluzionat că este imposibil de efectuat această expertiză din lipsă de documente justificative. Împotriva sentinței civile nr. 1903/2009 a Tribunalului Prahova au declarat apel D.I.

și M.A.M., prin procurator D.E., pentru următoarele motive: Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale incidente, Curtea a reținut următoarele: Referitor la critica că instanța de fond nu a respectat problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit să se rejudece cauza, Curtea a reținut că aceasta este nefondată, întrucât urmare a casării a fost înregistrat dosarul la Tribunalul Prahova nr. 4367/105/2006, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009. În hotărârea pronunțată după casare, respectiv sentința civilă nr. 1903/2009 a Tribunalului Prahova, s-a arătat că obiectul litigiului îl constituie notificarea, că prin notificarea reclamanții - apelanți au solicitat Primăriei Orașului Mizil restituirea în natură sau despăgubiri cu privire la B.M., fără a prezenta elemente de identificare a imobilului, iar prin notificare au solicitat retrocedarea prin echivalent a acțiunilor B.R., precum și restituirea în natură a suprafeței de teren și restituirea în natură a imobilului în care își desfășoară banca activitatea.

Ca atare, instanța de fond s-a pronunțat pe notificare, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând și celelalte acte depuse la dosar. Așa cum s-a mai arătat, obiectul litigiului în cauza de față îl constituie notificarea, asupra căreia s-a pronunțat deja Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 219/2009. Susținerea apelanților că, instanța de fond a refuzat de fapt să soluționeze pe fond notificarea cu privire la bănci, este nefondată, întrucât pe de o parte, după casare, s-au arătat argumentele pentru care nu li se pot acorda apelanților măsuri reparatorii pentru imobilul și acțiunile B.R. și retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 219/2009, Curtea de Apel Ploiești s-a pronunțat cu privire la notificarea formulată de apelanți.

În ceea ce privește susținerea apelanților că instanța de fond a respins în mod eronat acțiunea pe motiv că nu a fost identificat imobilul, deși s-a depus la dosar autorizația de demolare din anul 1981, în care s-a stabilit că valoarea totală a construcțiilor este de 180.790 lei, la nivelul acelui an, mai ales că Primăria Mizil nu le-a eliberat fișa imobilului, planul de situație și releveul construcției, se va reține că privitor la notificare, s-a pronunțat Curtea de Apel Ploiești prin decizia sus-menționată. Față de toate aceste considerente, Curtea de apel prin decizia nr. 218/2010 în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanți. Împotriva deciziei nr. 218 din 25 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanții D.I.

și M.A.M. care au susținut următoarele motive de nelegalitate. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9, și art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor procedurale și încălcarea obligativității deciziei de casare pentru instanța de fond, în sensul că, nu s-a conformat dispozițiilor instanței de recurs, respectiv decizia nr. 8169 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Se susține că, s-a făcut dovada că imobilul care a fost sediul B.R. a reprezentat și locuința autorilor și că instanța de fond, avea obligația să soluționeze notificarea pe fond și să stabilească, în raport de probele administrate în cauză, cuantumul despăgubirilor.

Cum însă, instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor instanței superioare, această neconformare atrage casarea hotărârii, fiind pronunțată cu încălcarea legii. Se conchide că soluția pronunțată este lipsită de temei legal, nu s-a conformat dezlegării date problemelor de drept de către instanța de recurs și nu a administrat probele solicitate ca fiind obligatorii, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate pronunțată în asemenea condiții pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel șic ea de fond au interpretat în mod just dispozițiile art. 315 C. proc. civ. conform cărora, „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecători fondului”. Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Instanța de fond și cea de apel s-a conformat deciziei de casare care a statuat ca instanțele să analizeze prima notificare formulată în termenul legal și nesoluționată, deoarece prin respingerea ca tardivă a notificării, instanțele nu au cercetat fondul cauzei. Astfel, asupra notificării formulată de reclamanți s-a pronunțat pe fond Tribunalul care a respins acțiunea formulată, și Curtea de Apel care a respins apelul împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunal, respectând îndrumările deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 8169/2008. Instanțele de fond au analizat notificarea ce face obiectul prezentului dosar și au apreciat în mod just că aceasta a fost respinsă în mod corect de Primăria Mizil, ea fiind formulată de persoane ce nu justifică calitatea de persoană îndreptățită la restituire, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Nu se pot reține astfel criticile recurenților reclamanți în sensul că ar fi trebuit admisă contestația formulată și că instanța era obligată să soluționeze notificarea în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor deoarece prin decizia de casare s-a stabilit doar obligativitatea analizării notificării pe fondul acesteia (ea nefiind tardivă), notificare asupra căreia instanța de judecată s-a pronunțat prin decizia recurată. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține sentința civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.I. și M.A.M. împotriva deciziei civile nr. 218 din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.