ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 4367/2006 reclamanții D.I. și
M.A.M., au solicitat în contradictoriu cu Primăria orașului Mizil ca prin
sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată să finalizeze procedura
administrativă prealabilă, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind
notificarea pentru retrocedarea în natură a terenului situat în Mizil și prin
despăgubiri bănești pentru imobilul și acțiunile B.R. SA.
În motivarea acțiunii
reclamanții au susținut că bunica lor paternă N.L. împreună cu aceștia în
calitate de moștenitori ai defunctului D.N.M. au formulat notificarea prin
executor judecătoresc conform Legii nr. 10/2001 adresată Primăriei orașului
Mizil pentru retrocedarea în natură a terenului din Mizil, pe care a fost
construită B.R. SA, iar pentru imobilul bancă și acțiunile acesteia au
solicitat despăgubiri bănești.
După analizarea
materialului probator administrat în cauză Tribunalul Prahova a pronunțat la 18
aprilie 2007, sentința civilă nr. 626 prin care a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamanți, reținând în esență că în mod corect prin
dispoziția contestată s-a respins notificarea, apreciindu-se că aceasta a fost
formulată tardiv.
S-a apreciat că
petenții în calitate de moștenitori ai autorilor D.N.M. și N.L. au formulat
notificarea prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri legate
de banca M.B. fără a preciza elementele de identificare ale imobilului potrivit
art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 depunând ca acte doveditoare,
acte de stare civilă și acte de înființare a băncii intrate în faliment din
anul 1932.
Ulterior, prin
notificarea din 6 septembrie 2005, aceștia au solicitat retrocedarea prin
echivalent a acțiunilor B.R., restituirea în natură a suprafeței de teren pe
care a fost edificată banca din Mizil și restituirea în natură a imobilului în
care își desfășoară activitatea banca în calitate de moștenitori ai autorului P.R.
S-a apreciat de
instanța fondului că înscrisurile depuse nu au făcut dovada preluării abuzive
de către stat a imobilului nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1
din Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod corect prin dispoziția contestată
nr. 177/2006 s-a respins notificarea apreciindu-se că, de altfel, aceasta a
fost formulată și tardiv.
Împotriva sentinței
au declarat apel contestatorii D.I. și M.A.M., considerând-o nelegală și
netemeinică susținând în esență că în mod greșit instanța fondului a constatat
tardivitatea notificării formulate la 15 noiembrie 2001, atâta vreme cât
precizările cu referire la conținutul notificării în sensul restituirii
sediului, terenul aferent și capitalul social sunt făcute în termenul legal de
12 luni.
Curtea, analizând
sentința atacată în raport cu criticile formulate, față de actele și lucrările
dosarului și de normele legale incidente în soluționarea cauzei a constatat că
apelul este nefondat și l-a respins în baza dispozițiilor art. 296 C. proc.
civ.
S-a arătat de către
Curtea de Apel Ploiești ca termenul susmenționat este de decădere și nu este
susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
S-a constatat de
către Curtea de Apel că, instanța de fond a reținut corect că dispoziția nr.
177/2006 a Primăriei Mizil prin care s-a respins notificarea ca tardivă este
legală și în consecință a respins contestația ca nefondată.
Împotriva deciziei civile
nr. 454 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,
contestatorii D.I. și M.A.M. au formulat recurs solicitând modificarea în tot a
sentinței civile pronunțata de Tribunalul Prahova și a deciziei pronunțată în
apel și admiterea acțiunii în sensul retrocedării în natura a terenului situat
în Mizil, totodată solicitând și despăgubiri prin echivalent bănesc pentru
imobilul în care se afla sediul B.R. cât și pentru acțiunile acestei bănci.
Prin decizia nr. 8169
pronunțată la 15 decembrie 2008 în dosarul nr. 4367/105/2006 de către Înalta
Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanții D.I. și
M.A.M. împotriva deciziei nr. 454 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel
Ploiești, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat împotriva sentinței nr.
626 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, s-a desființat aceasta sentința
și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Pentru a pronunța
această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că reclamanții au
formulat notificarea din 15 noiembrie 2001 în termenul prevăzut de art. 22 din
Legea nr. 10/2001 și, cât timp această primă notificare nu fusese încă
soluționată, reclamanții au înțeles să formuleze în anul 2005 o a doua
notificare.
Tribunalul Prahova a
pronunțat sentința civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009 prin care a respins
acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această sentință s-a reținut că reclamanții D.I. și M.A.M., au solicitat în
contradictoriu cu Primăria orașului Mizil ca prin sentința ce se va pronunța
pârâta să fie obligată să finalizeze procedura administrativă prealabilă,
potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea pentru retrocedarea
în natură a terenului situat în Mizil, actualmente Nicolae Bălcescu și prin
despăgubiri bănești pentru imobilul și acțiunile B.R. SA.
Se arată că prin
notificarea din 16 august 2001, reclamanții, în calitate de moștenitori ai
defuncților P.R. și I.R., prin executor judecătoresc, au solicitat primăriei și
la B.M., fără a prezenta elemente de identificare a imobilului solicitat, așa
cum prevede art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la
situația acționarilor și a patrimoniului băncii, nu au fost depuse la dosar
documente din care să se poată constata aspectele invocate în cerere.
Ulterior s-a formulat
notificarea din 6 septembrie 2005 căreia i s-a anexat o cerere privind
înmatricularea B.R. în anul 1932, precum și un act constitutiv al unei
societăți anonime pe acțiuni, având ca membrii fondatori pe P.R., I.R., I.R., M.P.,
I.S., cei doi C. și I., însă, nu s-au depus la dosarul cauzei acte cu privire
la patrimoniul societății și nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive de
către statul român.
Instanța a apreciat
că în mod corect a fost respinsă această notificare deoarece, din arborele
genealogic întocmit și depus la dosarul cauzei, D.I. și M.A.M. nu îi pot
moșteni pe R.I, R.E. și R.O., deoarece în linie colaterală sunt chemate la
moștenire rudele până la gradul 4 inclusiv.
În ceea ce privește
notificarea din 6 septembrie 2005, tribunalul a apreciat că, este corectă
respingerea acesteia de către Primăria Mizil deoarece la dosarul cauzei nu s-a
depus niciun document care să ateste proprietatea asupra imobilului solicitat,
imobilul nu a fost identificat, contestatoarele nu au fost de acord cu
administrarea unei expertize topo, iar expertiza contabilă dispusă a se efectua
în cauză a concluzionat că este imposibil de efectuat această expertiză din
lipsă de documente justificative.
Împotriva sentinței
civile nr. 1903/2009 a Tribunalului Prahova au declarat apel D.I. și M.A.M., prin
procurator D.E., pentru următoarele motive:
Examinând sentința
apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a
dispozițiilor legale incidente, Curtea a reținut următoarele:
Referitor la critica
că instanța de fond nu a respectat problemele de drept dezlegate de Înalta
Curte de Casație și Justiție, care a stabilit să se rejudece cauza, Curtea a
reținut că aceasta este nefondată, întrucât urmare a casării a fost înregistrat
dosarul la Tribunalul Prahova nr. 4367/105/2006, când s-a pronunțat sentința
civilă nr. 1903 din 6 noiembrie 2009.
În hotărârea
pronunțată după casare, respectiv sentința civilă nr. 1903/2009 a Tribunalului
Prahova, s-a arătat că obiectul litigiului îl constituie notificarea, că prin
notificarea reclamanții - apelanți au solicitat Primăriei Orașului Mizil
restituirea în natură sau despăgubiri cu privire la B.M., fără a prezenta
elemente de identificare a imobilului, iar prin notificare au solicitat retrocedarea
prin echivalent a acțiunilor B.R., precum și restituirea în natură a suprafeței
de teren și restituirea în natură a imobilului în care își desfășoară banca
activitatea.
Ca atare, instanța de
fond s-a pronunțat pe notificare, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și
Justiție, analizând și celelalte acte depuse la dosar.
Așa cum s-a mai
arătat, obiectul litigiului în cauza de față îl constituie notificarea, asupra
căreia s-a pronunțat deja Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 219/2009.
Susținerea
apelanților că, instanța de fond a refuzat de fapt să soluționeze pe fond
notificarea cu privire la bănci, este nefondată, întrucât pe de o parte, după
casare, s-au arătat argumentele pentru care nu li se pot acorda apelanților
măsuri reparatorii pentru imobilul și acțiunile B.R. și retrocedarea în natură
a terenului situat în Mizil, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 219/2009,
Curtea de Apel Ploiești s-a pronunțat cu privire la notificarea formulată de
apelanți.
În ceea ce privește
susținerea apelanților că instanța de fond a respins în mod eronat acțiunea pe
motiv că nu a fost identificat imobilul, deși s-a depus la dosar autorizația de
demolare din anul 1981, în care s-a stabilit că valoarea totală a
construcțiilor este de 180.790 lei, la nivelul acelui an, mai ales că Primăria
Mizil nu le-a eliberat fișa imobilului, planul de situație și releveul
construcției, se va reține că privitor la notificare, s-a pronunțat Curtea de
Apel Ploiești prin decizia sus-menționată.
Față de toate aceste
considerente, Curtea de apel prin decizia nr. 218/2010 în baza dispozițiilor art.
296 C. proc. civ. a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanți.
Împotriva deciziei
nr. 218 din 25 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanții D.I. și M.A.M. care
au susținut următoarele motive de nelegalitate.
Instanța de apel a
pronunțat o hotărâre nelegală, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9,
și art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispozițiilor procedurale și
încălcarea obligativității deciziei de casare pentru instanța de fond, în
sensul că, nu s-a conformat dispozițiilor instanței de recurs, respectiv
decizia nr. 8169 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se susține că, s-a
făcut dovada că imobilul care a fost sediul B.R. a reprezentat și locuința
autorilor și că instanța de fond, avea obligația să soluționeze notificarea pe
fond și să stabilească, în raport de probele administrate în cauză, cuantumul
despăgubirilor. Cum însă, instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor
instanței superioare, această neconformare atrage casarea hotărârii, fiind
pronunțată cu încălcarea legii.
Se conchide că
soluția pronunțată este lipsită de temei legal, nu s-a conformat dezlegării
date problemelor de drept de către instanța de recurs și nu a administrat probele
solicitate ca fiind obligatorii, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate
pronunțată în asemenea condiții pentru încălcarea prevederilor art. 315 C.
proc. civ.
Analizând decizia
recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Pentru a fi incident
motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este
necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită
a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanța de
apel șic ea de fond au interpretat în mod just dispozițiile art. 315 C. proc.
civ. conform cărora, „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecători fondului”.
Soluția consacrată de
art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din
însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă
obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate
și la necesitatea administrării unor probe.
Instanța de fond și
cea de apel s-a conformat deciziei de casare care a statuat ca instanțele să
analizeze prima notificare formulată în termenul legal și nesoluționată,
deoarece prin respingerea ca tardivă a notificării, instanțele nu au cercetat
fondul cauzei.
Astfel, asupra
notificării formulată de reclamanți s-a pronunțat pe fond Tribunalul care a
respins acțiunea formulată, și Curtea de Apel care a respins apelul împotriva
sentinței civile pronunțată de Tribunal, respectând îndrumările deciziei
Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 8169/2008. Instanțele de fond au
analizat notificarea ce face obiectul prezentului dosar și au apreciat în mod
just că aceasta a fost respinsă în mod corect de Primăria Mizil, ea fiind
formulată de persoane ce nu justifică calitatea de persoană îndreptățită la
restituire, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Nu se pot reține
astfel criticile recurenților reclamanți în sensul că ar fi trebuit admisă
contestația formulată și că instanța era obligată să soluționeze notificarea în
sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor deoarece prin decizia de casare
s-a stabilit doar obligativitatea analizării notificării pe fondul acesteia (ea
nefiind tardivă), notificare asupra căreia instanța de judecată s-a pronunțat
prin decizia recurată.
Pentru aceste
considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.
civ., se va menține sentința civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanții D.I. și M.A.M. împotriva deciziei civile nr. 218 din 25
octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 februarie 2012.