ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3119/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3119/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie

2006 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii M.T. și M.D. au chemat în

judecată Primarul orașului Mizil și au solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției de respingere a

notificării din 9 august 2001 emisă de Primăria orașului Mizil.

Prin Sentința civilă

nr. 1508 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată

contestația formulată.

Tribunalul a reținut

că, prin dispoziția din 9 august 2001, Primarul orașului Mizil a respins notificarea

privind restituirea în natură a imobilului situat în Mizil str. M.B. cu

motivarea că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului

solicitat și nici calitatea lor de moștenitori ai defuncților C.D. și E.D.

Deși în anexa la Decretul

nr. 92/1950 figurează defunctul M.G. cu un apartament situat în Mizil, str.

M.B., din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că pe str. M.B.,

exista un imobil construit în ultimii ani, în baza autorizației din 30

septembrie 2006, pe fundație din beton, zidărie de cărămidă, învelitoare din

tablă și că la aceeași adresă a fost efectuată demolarea unui imobil, în baza

autorizației de desființare din 20 martie 1997.

De altfel, din cele

două adrese înaintate de Primăria orașului Mizil reiese că pentru imobilul din

Mizil, str. M.B., figurează atât în registrul fiscal, cât și în registrul

agricol, familia G.I. și G.I., imobilul fiind dobândit de aceștia în baza a

două contracte de vânzare-cumpărare (din 13 aprilie 1995 și 25 aprilie 1996),

vânzătorii dobândind, la rândul lor imobilul prin contractul de donație nr.

x/1973.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 22

1

din Legea nr.

10/2001, contestatorii nefăcând dovada dreptului de proprietate al testatorului

E.D. asupra imobilului solicitat de pe urma defunctului M.G., înscris în

pretinsul act de preluare abuzivă, respectiv, Decretul nr. 92/1950.

A concluzionat

tribunalul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului

notificat, precum și a persoanei din patrimoniul căreia a fost preluat

imobilul, neexistând identitate între imobilul înscris în Decretul nr. 92/1950

ca fiind preluat de la M.G. imobilul notificat și imobilul testat de E.D.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel contestatorii M.T. și M.D., iar prin Decizia civilă

nr. 141 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul ca

nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 5092 din 10 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de contestatorii M.T. și M.D., a casat Decizia civilă nr. 141

din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a

apreciat că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ în lămurirea tuturor

împrejurărilor cauzei, pentru înlăturarea inadvertențelor rezultând din actele

cauzei, cu privire la numerotarea imobilului în litigiu, iar pe de altă parte,

a respins reclamanților probe pertinente solicitate spre această finalitate,

prin încheierea din 30 octombrie 2008 (istoric de număr poștal pentru adresa

din Mizil, str. M.B. din 1927 la zi, situație juridică la zi, etc.).

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 615 din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul M.T., în nume

propriu și în calitate de moștenitor al defunctei M.D., decedată pe parcursul

soluționării cauzei, împotriva Sentinței civile nr. 1508 din 26 noiembrie 2007

pronunțată de Tribunalul Prahova.

Instanța de apel avut

în vedere următoarele considerente:

Contestatorii au

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în orașul Mizil, str. M.B.

județul Prahova.

Conform contractului

de vânzare-cumpărare nr. x/1927 (invocat de contestatori drept titlu de

proprietate al autorilor lor) în anul 1927, proprietarii imobilului situat la

str. M.B., Mizil, erau E. și C.D.

În fișa anexă la

Decretul de naționalizare nr. 92/1950 (invocat de contestatori drept act de

preluare de către stat a imobilului proprietatea autorilor lor) la poziția nr.

105, figurează ca proprietar, în anul 1956 (conform procesului-verbal din 12

aprilie 1956) al apartamentului situat pe str. M.B., Mizil, numitul M.G.

Raportul de expertiză

topografică (efectuat în faza apelului, în primul ciclu procesual)

concluzionează că nu se poate identifica imobilul situat în Mizil, str. M.B.,

ce a aparținut în anul 1927 autorilor contestatorului, în lipsa planurilor

cadastrale din perioada respectivă, cele prezentate din anii 1970 - 1980

necorespunzând configurației din anii 1920 - 1930. În aceste condiții, expertul

nu a putut preciza dacă imobilul situat la str. M.B., Mizil, în anul 1927, este

același cu cel situat la str. M.B., Mizil, în anul 1956 (data preluării de

către stat).

Conform adreselor nr.

11653/2012 și 3078/2012 emise de Primăria Orașului Mizil (la solicitarea Curții

de Apel Ploiești, pe linia deciziei de casare) istoricul de nr. poștal,

respectiv, de rol fiscal pentru imobilele situate în Mizil, str. M.B. se

prezintă astfel: proprietar M.N. din anul 1952 până în anul 1985, iar din anul

1985 până în prezent, I.A.; proprietar C.C. din anul 1952 până în anul 1996,

iar din anul 1996 până în prezent, G.I.; proprietar C.A. din anul 1952 până în

anul 1964, iar din anul 1965 până în prezent, R.C.N.; proprietar F.T.E. din

anul 1952 până în anul 1953, din anul 1953 până în anul 1971, O.G.; din anul

1971 până la data de 28 martie 1995, proprietar S.P., care, în anul 1995,

înstrăinează imobilul către SC P.P. SRL.

De asemenea, în

adresele respective, se arată că înscrisurile solicitate pentru perioada 1924 -

1952 nu se află în posesia Primăriei orașului Mizil, ci a Arhivelor Naționale -

Direcția Județeană Prahova.

Deși

apelantul-contestator a fost abilitat, prin încheierea de ședință din data de

21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, să obțină planurile cadastrale ale

orașului Mizil, str. M.B. de la nivelul anilor 1927 și 1950, precum și

documentația ce a stat la baza naționalizării imobilului identificat la poziția

nr. 105 din fișa anexă la Decretul nr. 92/1950, acesta nu a prezentat înscrisurile

solicitate pe linia deciziei de casare.

În acest context,

curtea de apel a apreciat că în cauza dedusă judecății contestatorul nu a făcut

dovada deținerii proprietății asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării

din 9 august 2001, de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul

acesteia la data preluării abuzive, îndatorire stipulată expres de dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, neputând, deci,

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de menționata lege (în natură sau

prin echivalent).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul M.T.

Prin motivele de

recurs, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în

drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod nelegal

instanța de apel motivează respingerea apelului ca fiind determinată de

nedepunerea înscrisurilor la care a apelantul a fost obligat prin încheierea

din data de 21 noiembrie 2011, adică planurile cadastrale și dosarul de naționalizare,

reținând culpa procesuală a reclamantului, atâta vreme cât nu există un text de

lege care să-l oblige la depunerea unor documentele ce se află în posesia

părții adverse.

Mai mult, în această

materie sarcina probei este răsturnată, statul având obligația de a demonstra

regimul juridic al imobilului de la preluare până în prezent.

Recurentul arată că,

în mod nelegal instanța de apel reține că nu a făcut diligențe în cauză pentru

obținerea tuturor documentelor indicate prin decizia de casare, deși a depus la

dosarul cauzei adrese originale de la Arhivele Naționale - Direcțiile Județene

Buzău și Prahova prin care comunică că nu dețin planuri cadastrale pentru str.

M.B., nu dețin istoric de rol poștal și fiscal și nu dețin dosar de

naționalizare.

În plus, chiar

Arhivele Naționale - Direcția Județeană Prahova susțin că nu a existat imobil

naționalizat pe numele M.G. (în pofida listei anexă a Decretului nr. 92/1950

unde figurează M.G. cu 2 imobile în Buzău și unul în Mizil, str. M.B.), deși la

dosar au fost depuse hotărâri judecătorești irevocabile cu privire la imobile

din Buzău.

Instanța de apel a

avut în vedere numai adresele Primăriei Mizil prin care acestea au arătat în

instanță că nu dețin niciun fel de act din cele solicitate și că, din anul 1924

și până în prezent, nu s-au schimbat numerele poștale pe str. M.B. Aceste

informații sunt infirmate de actul de naționalizare, de actele de proprietate

ale reclamanților.

Interpretarea dată de

instanța de apel art. 22

1

din Legea nr. 247/2005 este greșită. Legea

nr. 247/2005, prin art. 22

1

a prevăzut expres că dreptul de

proprietate poate fi dovedit cu anexele la Decretul nr. 92/1950 sau cu orice

alt înscris.

În cauza de față,

reclamanții am depus actul de proprietate și anexa la Decretul nr. 92/1950

unde, la poziția nr. 105, figurează autorul reclamanților. Conform art. 1 din

Decretul nr. 92/1950, listele anexe fac parte din decret, au caracter de lege

și dovedesc proprietatea, fără a fi necesară o altă probă.

Această susținere

este întărită și de hotărârile judecătorești prin care, pentru imobilele din

Buzău, prevăzute la aceeași poziție 105 din anexele la Decretul nr. 92/1950,

chiar dacă construcțiile au fost demolate, s-au acordat despăgubiri conform

Legii nr. 10/2001.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Recurentul susține că

hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a bazat în mod exclusiv pe

o pretinsă culpă procesuală a reclamantului care nu a depus la dosar

înscrisurile menționate în încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2011.

Or, susține recurentul, o astfel de culpă nu există deoarece nu există un text

de lege care să-l oblige la depunerea unor documentele ce se află în posesia

părții adverse și, în plus, în această materie sarcina probei este răsturnată,

statul având obligația de a demonstra regimul juridic al imobilului de la

preluare până în prezent.

Înalta Curte constată

că susținerile formulate sub aceste aspecte nu pot fi primite.

Este indiscutabil

faptul că numai imobilele preluate abuziv se stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane în perioada de referință a Legii nr.

10/2001 - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - pot face obiectul măsurilor

reparatorii reglementate de acest act normativ.

În aplicarea

regulilor generale în materie probatorie, sarcina de a dovedi că regimul

juridic al imobilul a cărui restituire se cere intră în sfera de reglementare a

Legii nr. 10/2001 cade în sarcina persoanei care se consideră îndreptățită să

solicite acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea menționată.

Nici Legea nr.

10/2001 și nici Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, nu cuprind norme derogatorii în ceea ce privește sarcina probei

sub aceste aspecte.

Astfel, art. 1.e) din

Normele metodologice prevede că: "Sarcina probei proprietății, a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită

la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu

prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege. În cazul în care

pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către

stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv

se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării

bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element -

faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă".

Împrejurarea că prin

art. 1.3.a) din Normele metodologice se prevede că: "incidența preluării

abuzive nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea

obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația

respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din

lege", nu poate fi interpretată ca o răsturnare a sarcinii probei în

privința faptului preluării imobilului de către stat.

Norma citată are

numai rolul de a sublinia obligația entității învestite cu soluționarea

notificării de a verifica îndeplinirea acestei condiții - a preluării abuzive a

bunurilor de către stat -, verificare care însă se va face pe baza dovezilor

administrate de persoana îndreptățită, iar nu de entitatea notificată.

Prin urmare,

reclamantul avea obligația de a proba în cauză că imobilul a cărui restituire a

solicitat-o în baza Legii nr. 10/2001 a aparținut patrimoniului autorilor săi

și a fost preluat de către stat din acest patrimoniu în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001.

Recurentul, pe de o

parte, a solicitat prin notificare restituirea imobilului situat în orașul

Mizil, str. M.B. județul Prahova. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare

nr. x/1927, pe care reclamantul îl invocă drept titlu de proprietate al

autorilor lui, în anul 1927, imobilul situat pe str. M.B., Mizil aparținea lui

E. și C.D. Obiectul legatului cu titlu particular lăsat de defunctul E.D.

soției sale, C.D., l-a constituit imobilul situat în Mizil, str. M.B., potrivit

testamentului redactat în anul 1945, pentru ca în legatul cu titlu particular

instituit în anul 1947 de C.D. în favoarea lui M.G. și M.A., să fie menționat

un imobil în str. M.B. În anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950

(invocat de contestatori drept act de preluare de către stat a imobilului

proprietatea autorilor lor) la poziția nr. 105, M.G. figurează ca proprietar al

apartamentului situat în str. M.B., Mizil.

Or, revenea

reclamantului obligația de a proba identitatea dintre imobilul ce a aparținut

autorilor săi și cel ce a fost preluat de stat și a cărui restituire o solicită

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este eronată

susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi făcut o greșită interpretare

a art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece listele anexe la Decretul nr. 92/1950

ar dovedi proprietatea, fără a fi necesară o altă probă.

Potrivit art. 24 din

Legea 10/2001:"În absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

Or, în cauză, astfel

de probe contrare există. Ele sunt reprezentate de contractul de

vânzare-cumpărare nr. x/1927, de legatul cu titlu particular lăsat de defunctul

E.D. soției sale, C.D., de legatul cu titlu particular instituit în anul 1947

de C.D. în favoarea lui M.G. și M.A., unde apar fie un imobil situate la numere

diferite în str. M.B., Mizil. Aceasta în condițiile în care în anexa la

Decretul de naționalizare nr. 92/1950, M.G. figurează ca proprietar al

apartamentului situat în str. M.B., Mizil.

Pe de altă parte,

chiar raportat numai la anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950,

pretențiile reclamantului nu se justifică de vreme ce în această anexă, M.G.

figurează ca proprietar al apartamentului situat în str. M.B., Mizil, iar prin

notificarea formulată s-a solicitat restituirea imobilului situat în orașul Mizil,

str. M.B.

Nu pot fi primite

nici criticile prin care recurentul susține că, în mod nelegal, instanța de

apel a reținut că nu a făcut diligențe în cauză pentru obținerea tuturor

documentelor indicate prin decizia de casare (în condițiile în care, arată recurentul,

Arhivele Naționale - Direcția Județeană Prahova arată că nu a existat imobil

naționalizat pe numele M.G.), și a avut în vedere numai adresele comunicate de

Primăria Mizil.

Înalta Curte

apreciază că nu este legal învestită cu analizarea acestor susțineri întrucât

ele vizează modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt prin

interpretarea probelor administrate în cauză. Față de împrejurarea că

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs

să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de

fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost

abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu

exercitarea controlului judiciar în temeiul acestor critici.

Tot astfel,

susținerea formulată prin motivele de recurs în sensul că hotărârea recurată

este nelegală deoarece pentru imobile din Buzău, prevăzute la aceiași poziție

105 din anexele la Decretul nr. 92/1950, chiar dacă construcțiile au fost

demolate, s-au acordat despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, nu poate fi

primită. Ea reprezintă o simplă afirmație neîncadrată în vreunul din cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu poate, prin urmare, determina

cenzurarea deciziei recurate.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva Deciziei civile nr. 615 din 3

iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS