ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 219/2009

Examinând recursul de față, constată: Prin sentința penală nr. 433 din 24 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția penală, s-a hotărât condamnarea inculpatului N.M.O., la 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 39 alin. (2) s-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de 54 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioadă de 4 ani.

S-a menținut starea de arest și s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive începând cu data de 9 aprilie 2008 la zi. S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. și art. 64 lit. a) și b) C. pen. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 euro cu titlu de daune morale către partea civilă D.P.R. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. În fapt, s-au reținut următoarele: Înainte de data de 20 octombrie 2005, când a rămas definitivă sentința penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 9 luni închisoare, inculpatul N.M.O. a fugit în Italia, astfel încât mandatul de executare a pedepsei nu a putut fi pus în executare decât la 21 octombrie 2007. În timp ce se afla în Italia, inculpatul a contactat-o telefonic, prin intermediul martorei G.C.

pe partea vătămată D.P.R., și profitând de faptul că aceasta nu avea venituri, i-a propus să vină să lucreze în Italia promițându-i că îi va asigura cazarea și transportul. Inculpatul i-a trimis părții vătămate 30 de euro și, la data de 29 iulie 2006, aceasta a plecat din România la Roma, unde a fost așteptată de inculpat și de fratele acestuia. Cu această ocazie inculpatul a plăti șoferului autocarului suma de 80 de euro reprezentând diferența pentru biletul de călătorie. În continuare, partea vătămată a fost condusă de inculpat și de fratele acestuia în localitatea C.M. unde a fost cazată într-un imobil, situat la marginea localității, în care locuiau și cei doi frați. Inculpatul i-a luat părții vătămate pașaportul spunându-i că o să i-l restituie când își va achita datoriile față de el și i-a adus la cunoștință că va trebui să întrețină relații sexuale cu diferite persoane aduse de cei doi.

Partea vătămată a refuzat să facă ce i se cerea, motiv pentru care a fost bătută în mai multe rânduri și obligată să întrețină relații sexuale. S-a reținut că, după aproximativ 2 luni, cu ajutorul unui cetățean italian, care a plătit inculpatului suma de 350 euro, pretins a fi datorată de partea vătămată, acesteia i-a fost restituit pașaportul și a reușit să plece din imobil și, în final, să se întoarcă în România. Instanța a mai reținut că inculpatul a încercat în cursul urmăririi penale, prin rudele sale, să o determine pe partea vătămată să își schimbe declarațiile. S-a concluzionat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, faptă ce a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere, conform art. 72 C. pen., gradul concret de pericol social, relațiile sociale lezate, stăruința inculpatului în săvârșirea unor fapte antisociale, conduita pe parcursul procesului și încercarea de a îngreuna aflarea adevărului prin diverse mijloace. Referitor la cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată instanța a reținut că aceasta nu a făcut nici o dovadă cu privire la daunele materiale de 500 euro solicitate, iar daunele morale, în cuantum de 4.900 euro sunt exagerate. S-a apreciat că cererea de obligare a inculpatului la plata daunelor morale este întemeiată în limita sumei de 500 euro. De asemenea, s-a reținut că partea vătămată nu a dovedit că a efectuat cheltuieli judiciare.

Prin decizia penală nr. 131 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, s-a admis apelul declarat de inculpat și s-a desființat în parte sentința în ceea ce privește latura penală. Rejudecând, instanța de apel a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente și a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 de la 7 ani la 5 ani închisoare menținând interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani. S-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de 54 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 62/2005 a Judecătoriei Bârlad și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a menținut starea de arest și s-a dedus la zi detenția preventivă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă D.P.R. care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. În motivarea deciziei s-a reținut că pedeapsa a fost greșit individualizată întrucât nu s-a avut în vedere ușurința cu care partea vătămată a acceptat propunerea inculpatului. S-a mai reținut că este nefondată critica formulată de inculpat în sensul că a fost condamnat pentru altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată și că nu s-a pus în discuție schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (2) lit. a) în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 fiind evident că nu este vorba nici de altă faptă și nici de altă încadrare juridică.

De asemenea, s-a reținut că probele administrate dovedesc existența faptei și vinovăția inculpatului, fiind astfel nefondată susținerea că nu există probe de vinovăție și că sumele de bani date de partea vătămată reprezentau cheltuieli de întreținere. Referitor la apelul părții civile s-a reținut că nu există motive de fapt sau de drept care să poată duce la desființarea sentinței. Inculpatul a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9, 10, 12 și 14 C. pen. S-a arătat în motivarea recursului că inculpatul a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată, astfel încât se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a susținut, de asemenea, că în textul legal la care se face trimitere prin hotărârea de condamnare se face referire la săvârșirea infracțiunii de două sau mai multe persoane împreună, iar din probatorii nu rezultă că săvârșirea infracțiunii a fost comisă de două sau mai multe persoane împreună, care să fie trimise în judecată pentru faptele care i se impută, astfel că, în mod greșit s-a reținut în sarcina sa o astfel de infracțiune, fiind lipsit de relevanță că s-a disjuns cauza cu privire la alte persoane. S-a mai susținut că probele au fost apreciate trunchiat și că nu au fost examinate susținerile inculpatului. În subsidiar, s-a susținut că individualizarea pedepsei este greșită întrucât aceasta trebuia redusă până la minimul special prevăzut de lege.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate, dar și din oficiu, în condițiile art. 385 9 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat. Astfel este nefondat motivul întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., întrucât hotărârile pronunțate cuprind motivele pe care se întemeiază soluția, iar motivarea nu contrazice dispozitivul acestora, care este explicit. Se constată, de asemenea, că nu există niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanțele nu au omis să se pronunțe asupra vreunei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la probele administrate ori asupra vreunei cereri esențiale pentru părți.

Susținerea din motivarea recursului în sensul că instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată își găsește temeiul în dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dar nu este fondată. Existența acestui motiv de casare presupune să se fi dispus condamnarea pentru o faptă care în materialitatea ei să nu fi făcut obiectul trimiterii în judecată. În speță, inculpatul N.M.O. a fost condamnat pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată constând în aceea că a recrutat, transportat, cazat în Italia și a exploatat sexual, împreună cu fratele său, pe partea vătămată D.P.R.

Este evident că nu constituie o condamnare pentru o altă faptă menționarea ca temei al condamnării și a dispozițiilor alin. (1) al art. 12 din Legea nr. 678/2001, care definesc forma tip a infracțiunii de trafic de persoane, pe lângă alin. (2) lit. a) al aceluiași articol, care incriminează ca formă agravată a aceleiași infracțiuni săvârșirea acesteia de două sau mai multe persoane împreună. Tot astfel, se reține că atâta timp cât alin. (2) al art. 12 din Legea nr. 678/2001 face referire la infracțiunea de trafic de persoane în forma tip, menționarea alin. (1) al aceluiași articol, care o descrie, nu constituie o schimbare a încadrării juridice. Curtea mai reține că este nefondată și critica vizând aplicarea art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, critică ce se referă la greșita încadrare juridică a faptei și poate fi valorificată în recurs conform art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen. Cele susținute în motivarea recursului sunt nefondate întrucât săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane constituie o circumstanță reală a cărei existență nu este condiționată de trimiterea concomitentă în judecată a tuturor făptuitorilor. Cum din probe rezultă că fapta a fost comisă de inculpat împreună cu fratele său, N.R.G. față de care s-a disjuns cauza întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale, corect s-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile alin. (2) lit. a) al art. 12 din Legea nr. 678/2001. Din analiza materialului probator aflat la dosar, Curtea reține că situația de fapt a fost corect stabilită, iar împrejurarea că inculpatul nu s-a aflat în permanență în imobilul în care a fost cazată partea vătămată este lipsită de relevanță și nu infirmă ceea ce rezultă din declarațiile acesteia coroborate cu cele ale martorilor D.D., G.C.

și P.C. Nu în ultimul rând este de reținut că din declarațiile părții vătămate coroborate cu cele ale martorelor D.D. și F.T. rezultă că inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată ca, în schimbul unei sume de bani, să își schimbe declarațiile în sensul de a retrage acuzațiile pe care i le-a adus. Față de cele ce preced se reține că fiind dovedită existența infracțiunii și săvârșirea acesteia de către inculpat, în mod corect s-a dispus condamnarea acestuia. Curtea apreciază că nu este fondat nici ultimul motiv de recurs invocat de inculpat, întrucât la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea comisă au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și din actele dosarului nu rezultă existența vreunei împrejurări care să justifice reducerea pedepsei, astfel cum a fost redusă de instanța de apel.

Constatând că din examinarea cauzei nu rezultă motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu, Curtea va respinge recursul ca nefondat. Se va deduce la zi arestarea preventivă. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M.O. împotriva deciziei penale nr. 131 din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 9 aprilie 2008 la 26 ianuarie 2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2009.