ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 721 din 8 mai

2007 a Tribunalului Prahova s-a admis în parte acțiunea reclamanților M.C.C. și

D.I. și s-a anulat în parte Dispoziția din 19 aprilie 2006 emisă de Primarul

orașului Mizil, în sensul obligării pârâtului Orașul Mizil prin Primar și

Primăria orașului Mizil, de a le restitui, în natură bunurile solicitate prin

notificare, obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent, prin

compensare, prin atribuire de teren echivalent ca valoare în zona de Est a

localității și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 26 februarie 2004.

În motivarea

acțiunii reclamanții au arătat că prin notificarea adresată Primăriei orașului

Mizil, au solicitat retrocedarea în natură a imobilului situat în orașul Mizil

alcătuite din construcțiile nedemolate, identificate în expertiza C.C.,

respectiv C1 - C4 - C6 și a suprafețelor de teren aferente acestora.

S-a menținut

în rest dispoziția atacată, s-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare

din 2004 și s-a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca

inadmisibilă.

Pentru a

hotărî astfel instanța de fond a reținut, în esență, având în vedere

concluziile celor două expertize de specialitate efectuate în cauză, că se

impune a fi restituite în natură construcțiile nedemolate, precum și terenul

aferent acestora, iar pentru restul terenului solicitat, ca și pentru

construcțiile existente, instanța a apreciat că nu pot fi restituite în natură

întrucât acestea au fost construite de comunitatea orașului Mizil, aflându-se

în administrarea Primăriei Orașului Mizil, iar cât privește suprafața de teren

de 2.469 mp. aceasta este afectată servituțiilor publice sau altor amenajări de

utilitate publică și constau în căi de acces, astfel încât, fiind incidente

disp. art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va obține

măsuri reparatorii care se stabilesc prin echivalent.

Cât

privește cererea de intervenție în interes propriu, instanța de fond a

constatat că aceasta este inadmisibilă deoarece intervenientele, deși aveau

calitatea de persoane îndreptățite la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001,

nu s-au conformat dispozițiilor legale și nu au urmat procedura administrativă,

respectiv aceea de a formula notificare în termenul prevăzut de lege.

Împotriva sentinței

au declarat apel contestatorii și intervenientele.

Prin Decizia nr.

491 pronunțată la 23 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins

apelurile ca nefondate, reținând că instanța a cărei hotărâre este atacată a

făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză,

raportat la probatoriul administrat.

S-a mai arătat

că, în speță, prin notificarea din 29 iunie 2001, contestatorii au solicitat retrocedarea

imobilului ce a aparținut autorului lor, compus din teren în suprafață de

12.500 mp și construcțiile edificate pe acesta enumerate în mod expres în

cuprinsul cererii, iar prin dispoziția din 19 aprilie 2006 Primarul orașului

Mizil a propus atribuirea ca măsură reparatorie în echivalent prin compensare a

suprafeței de 562 mp teren curți - construcții și acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru restul suprafeței de teren și pentru clădirile

edificate pe acesta demolate în perioada confiscării.

Instanța de

apel a apreciat că prima instanță a procedat corect reținând că pentru

suprafața de teren afectată servituțiilor legale și altor amenajări de

utilitate publică a localităților urbane și rurale, persoana îndreptățită va

obține măsuri reparatorii prin echivalent având în vedere dispozițiile art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Cât

privește suprafața de teren concesionată de Primăria Mizil unor terțe persoane,

identificată și măsurată de expertul topograf P.D., s-a apreciat că în cauză nu

se poate face aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001, în sensul subrogării

noilor proprietari în drepturile statului, concesionarea fiind făcută prin

licitație publică în vederea construirii de locuințe mai ales pentru cazuri

sociale.

De

asemenea, s-a apreciat că s-a procedat legal și referitor la suprafața de 2.469

mp, identificată de expert ca fiind afectată servituțiilor publice sau altor

amenajări de utilitate publică, reținându-se astfel ca persoana îndreptățită va

obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Cu

privire la apelul formulat de interveniente, s-a reținut că potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/12001, persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare

solicitând restituirea în natură a imobilului, termen care a fost prelungit,

succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G nr. 145/2001.

S-a mai

arătat că alin. (5) al textului legal mai sus citat sancționează nerespectarea

acestui termen cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, iar în speță, așa cum a rezultat din

actele dosarului, doar contestatorii au formulat notificare și ca atare, sunt

persoane îdreptățite la restituirea imobilului în litigiu, nu și intervenientele

care, chiar dacă erau persoane îndreptățite în sensul legii, nu s-au conformat

dispozițiilor legale, astfel încât, în mod corect instanța de fond a apreciat

să solicitarea de recunoaștere a drepturilor asupra imobilului, direct în

instanță, este inadmisibilă întrucât nu a fost parcursă mai întâi procedura

administrativă a notificării.

Referitor

la celelalte susțineri ale apelantelor - interveniente, care viza aspectele

legate de fondul litigiului, Curtea a apreciat că nu pot fi reținute atâta vreme

cât în mod corect demersul lor judiciar a fost respins ca inadmisibil.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs reclamanții M.C.C., D.I. și intervenientele

D.D.V. și D.E.E.

Reclamanții

și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.,

arătând că este greșită soluția de nerestituireîn natură a suprafeței 5.127 mp teren,

pe

considerentul că pe această suprafață au

fost edificate construcțiile neautorizate C 2, C3, C5 și C7.

Prin Decizia nr.

4796 pronunțată la 9 iulie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat în parte Decizia nr. 491/2007

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți, menținând restul dispoziții

deciziei atacate; totodată, s-a respins recursul declarat de intervenientele D.D.V.

și D.E.E.

Pentru a

hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut raportul topo

efectuat în cauză a concluzionat că terenul deținut de autorul reclamanților a

avut o suprafață de 12.500 mp, din care 4.342 mp. au fost concesionați de

Primăria Mizil, 2.469 mp. sunt afectați de servitutii publice, 562 mp. Au fost

vânduți pârâților Ț., în baza contractului de vânzare - cumpărare din 2004, iar

restul de 5.127 mp., împărțit în două parcele de 3.142 mp. și 1.985 mp.

delimitate de, pe care sunt edificate construcțiile C1 - C7, se poate restitui

în natura.

S-a mai arătat

că instanțele care au instrumentat cauza în fond și apel, au dispus

restituirea, în natură, către reclamanți, a construcțiilor edificate de fostul

proprietar, și nedemolate, respectiv CI, C4 și C6, cu terenul aferent, însă nu

au specificat care este acest teren și ce suprafață are, deși individualizarea

terenului aferent era un aspect esențial întrucât din schița anexă la raportul

de expertiză rezultă că cele trei construcții restituite în natură nu sunt

situate pe aceeași parcelă de teren.

De asemenea,

s-a arătat că, deși reclamanții au susținut pe parcurs procesului că cele patru

construcții nerestituite, C2, C3, C5 și C7, aflate în administrarea Primăriei

Mizil, au fost edificate fără autorizații legale, în cauză nu s-au administrat

probe în acest sens.

Se reține în considerente că, în

rejudecare, se vor administra probe din care să rezulte dacă cele patru

construcții C2, C3, C5 și C7 au fost autorizate legal și se va efectua un

supliment la raportul de expertiză topo pentru individualizarea terenului

aferent construcțiilor restituite în natură, CI, C4 și C6, urmând ca celelalte

critici inserate în motivarea recursului să fie luate în considerare drept

apărări.

Referitor

la recursul declarat de interveniente, Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat, că notificarea din 2001 a fost formulată doar de către reclamanții M.C.C.

și D.I., iar intervenientele nu au formulat notificare în termenul legal, care

a expirat la data de 14 februarie 2002, termen de decădere care nu a mai fost

prelungit în urma apariției Legii nr. 247/2005.

S-a mai

arătat că potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005, nerespectarea termenului pentru formularea

notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, text de lege care a fost declarat a

fi în concordanță cu prevederile constituționale prin Decizia nr. 21/2004 a

Curții Constituționale.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a apreciat că, în raport de nedepunerea notificării și

de dispozițiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentele - interveniente

sunt decăzute din dreptul de a solicita în justiție restituirea terenului și,

ca atare, criticile inserate în motivarea recursului nu pot fi reținute.

Dosarul

a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 46933/105/2006, în

rejudecare.

Astfel

în rejudecare, instanța de apel prin Decizia civilă nr. 46 din 5 martie 2009 a

admis apelul reclamanților M.C., D.I. și de intervenienții D.D.V., D.E.E., s-a schimbat

în parte hotărârea instanței de fond în sensul că suprafața de teren aferentă

construcțiilor ce urmează a fi restituită este de 3.142 mp. și 1.985 mp. astfel

cum au fost identificate prin expertiza efectuată de expertul P.D. Au fost

neîntemeiate restul dispozițiilor sentinței și a fost obligat intimatul să

plătească cheltuieli de judecată în sumă de 600 lei.

Pentru a

pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Din

adresa din 24 februarie 2009 a Orașului Mizil reiese că pentru cele patru

construcții, C2, C3, C5, C7, nu există autorizație de construire și nici nu

sunt acte care să ateste dreptul de proprietate al primăriei pe aceste

construcții.

Întrucât în

considerentele deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

reținut că este necesar a se efectua un supliment la raportul de expertiză

pentru individualizarea terenului aferent construcțiilor restituite în natură,

CI, G4 și C6, expertul P.D., în suplimentul la raportul de expertiză, a arătat

că terenul ce face obiectul dosarului este situat în intravilanul localității

Mizil, zona centrală.

Același expert arată că suprafețele

care pot fi restituite în natură, și solicitate de contestatori, sunt delimitate

pe planul de situație de pct.: 3, 4, 5, 6, 7, 54, 60, 46, 45, 62, 44, 43, 42, 3

în suprafață de 3,142 mp. și în cadrul acestui perimetru sunt edificate

construcțiile C1, C2, C3, C4, iar terenul delimitat pe plan de pct.: 17, 18, 19,

20, 25, 56, 26, 17, în suprafață de 1,985 mp. și în cadrul acestui perimetru se

află imobilele edificate C5, C6, C7.

De

asemenea, expertul a precizat că Primăria orașului Mizil nu a făcut dovada

legală a edificării construcțiilor C2, C3, C5, C7, iar terenul aferent

imobilelor revendicate C1, C4, C6, este terenul în suprafață de 5.127 mp.

solicitat de contestator pe vechiul amplasament.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs Primăria orașului Mizil solicitând

modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Recurenta susține că instanța de apel

în rejudecare a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, ignorând și

dispozițiile Deciziei de casare nr. 4796 din 9 iulie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

în

aceeași idee, recurenta critică expertiza efectuată în cauză care nu a

clarificat și nu a stabilit care este suprafața de teren în condițiile în care

cele 3 construcții restituite în natură nu sunt situate pe aceeași parcelă ci

pe parcele diferite delimitate, iar pe terenul pe care expertul 1-a identificat

ca fiind restituibil în natură se află amplasate construcțiile C2, C3, C5 și

C7, care susține recurenta nu au fost niciodată proprietatea reclamanților,

fiind clădiri în care își desfășoară activitatea servicii de interes public ale

orașului Mizil, la care se impune existența unei căi de acces în vederea unei

folosințe normale a clădirilor.

Recurenta mai

susține că în prezent a trimis întreaga documentație C.C.S.D. și aceste

despăgubiri au și fost stabilite pentru întreaga suprafață de teren ce nu poate

fi restituită în natură, situație în care reclamanții vor beneficia pentru

același imobil și de despăgubiri bănești și de teren restituit în natură.

în drept

au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Potrivit

art. 315 C. proc. civ. instanța de trimitere trebuie să se conformeze

dispozițiilor instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor

precum și dezlegării date problemelor de drept.

Prin

decizia de casare s-a arătat că se impune efectuarea unui supliment la raportul

de expertiză pentru individualizarea terenului aferent construcțiilor

restituite în natură C1, C4 și C6.

Din

perspectiva acestor recomandări și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

instanța de apel în rejudecare a dispus efectuarea unui astfel de supliment la

raportul de expertiză.

Extertiza

efectuată (de ing.P.D.) a statuat că suprafețele de teren ce pot fi restituite

și care au natura juridică de terenuri aferente construcțiilor, sunt de 3.142

mp. și 1.985 mp. Ca atare față de această situație, dar și raportat la adresa din

24 noiembrie  2009 a Orașului Mizil (din care rezultă că pentru construcțiile

C2, C3, C5 și C7 nu există autorizații de construcție și nici dovezi privind

dreptul de proprietate) sunt incidente dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit.

a), art. 9 și 10 alin. (3) din Legea 10/2001.

De

altfel prin prisma acestor dispoziții legale incidente în cauză, instanța de

apel a analizat situația juridică și faptică a suprafeței de teren disponibilă

și posibilă a fî restituită în natură, suprafață evidențiată și delimitată în

suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert P.D. (filele 38 - 40

dosar instanță de apel).

Din

perspectiva îndrumărilor și recomandărilor obligatorii date de instanță de

recurs în Decizia civilă nr. 4796 pronunțată la 9 iulie 2008 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, a raportului de expertiză, instanța de apel a dat

eficiență dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a), art. 9 și 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nefiind fondat nici unul din

motivele de recurs invocate și nefiind prezente nici dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., recursul recurentei - pârâte urmează a fi respins.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca ne fondat

recursul în baza art. 312 C. proc. civ. și va menține decizia civilă recurată ca

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Orașului Mizil împotriva Deciziei

civile nr. 46 din 5 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2010.