ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Reclamanții C.I.N., M.E.S.,

A.E. și T.I. au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 31717 din 16

decembrie 2003, prin care li s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, cu

motivarea că solicitanții nu au calitatea de persoane îndreptățite conform dispozițiilor

art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 753 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Brăila a respins excepția de

tardivitate, a admis contestația, a constatat că notificatorii C.M.G.C. C.I.N.,

M.E.S., A.E. și T.I. au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii privind imobilele ce formează obiectul notificării.

S-a reținut că, la

dosarul cauzei, s-au depus actele de stare civilă și înscrisurile - respectiv,

Ordinul nr. 823 emis de Ministerul Finanțelor Publice la 23 mai 2006 care

constată calitatea de persoane îndreptățite în calitate de moștenitori ai

defunctului N.C. - din care rezultă calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii de pe urma autorului lor.

Prin decizia nr. 48 A din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a respins apelul pârâtului ca

nefundat.

S-a reținut, în

esență, aceleași considerente de fapt și de drept avute în vedere de prima

instanță, respectiv, în mod explicit, faptul că, prin Ordinul nr. 823 din 23

mai 2006 al Ministerului Finanțelor Publice le-a fost constatată,

reclamanților, calitatea de persoane îndreptățite, în calitatea acestora de moștenitori

ai autorului N.C., căruia i-au aparținut imobilele revendicate prin notificare,

respectiv imobilul din Brăila, str. T. nr. 15 și imobilul din Brăila, str. I.

nr. 2.

Autorul

reclamanților, N.C., a fost acționar principal la Banca C., fapt ce rezultă din

ordinul sus-menționat, înscris care materializează propunerea de acordare a despăgubirilor

reprezentând valoarea recalculată a acțiunilor.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 martie 2010,

pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate,

sub următoarele aspecte:

Contestatorii au

solicitat restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în

Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 34608 din 15 iunie 2001,

înregistrată la Primăria Municipiului Brăila - dosar nr. 351/2001.

Notificarea a fost

soluționată prin dispoziția de respingere nr. 31717 din 16 decembrie 2003, întrucât

solicitanții nu și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor

art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Contestatorii au susținut

că au făcut dovada dreptului de proprietate, invocând actul de vânzare

autentificat sub nr. 48 din 04 ianuarie 1924, din cuprinsul căruia rezultă însă

că Banca C., ca persoană juridică, a cumpărat de la numita R.P., imobilul în litigiu,

nu autorul acestora, acționar principal al băncii.

Conform actului

constitutiv, Societatea Banca C. s-a înființat în anul 1920, având următorii

acționari: 1. J.N.C. cu un număr de 61 445 de acțiuni, în procent de 43,88%; 2.

D.N.C. cu un număr de 32 130 acțiuni, în procent de 22,95%; 3. Principele D.C.S.

cu un număr de 24 988 acțiuni, în procent de 17,84%; 4. I.B. cu un număr de

6000 acțiuni, în procent de 4,2%; 5. J.L.C. cu un număr de 4000 acțiuni, în

procent de 2,85%; 6. N.K. cu un număr de 10 437 acțiuni, în procent de 7,45%; 7.

S.R. cu un număr de 1000 acțiuni, în procent de 0,7 %; din totalul capitalului

social de 140 000 acțiuni. Conform tabloului acțiunilor depuse și reprezentate

în adunare generală ordinară a Societății Banca C. din data de 03 iunie 1948,

autorul N.C. deținea un număr de 1.280.954 acțiuni.

Prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006 s-a propus acordarea de

despăgubiri în cuantum de 748.932.000.000, reprezentând valoarea recalculată a

acțiunilor deținute de acționarul principal N.C., fără însă a se preciza în ce

măsură această valoare acoperă numărul acțiunilor deținute de către N.C. la

momentul anului 1948.

Instanța de apel în

mod greșit a apreciat că, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823

din 23 mai 2006 s-a stabilit și calitatea reclamanților de persoane ce pot

notifica imobilul din Brăila, în calitatea lor de moștenitori ai autorului N.C.,

deși prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada, așa cum se regăsește

și în deciziunea 370/1949 a Judecătoriei Populare Urbana Brăila, că Banca C.

S.A.R se afla în lichidare și că s-a stabilit valoarea locativă a imobilului în

litigiu la valoarea de 389.300 lei. De asemenea, prin Grefa Tribunalului Ilfov,

secția I comercială, nr. 351 din 1935, în dosarul 2085/1920, prin M.Of. nr. 49

din 27 februarie 1935 s-a decis lichidarea și desființarea sucursalelor băncii din

orașele Brăila și Constanța.

Cu toate aceste

înscrisuri care dovedesc o reorganizare a Băncii C., și, în mod clar, o

modificare a situației acesteia față de modul cum se prezenta la momentul

constituirii băncii, atât prima instanța, cât și instanța de apel, stabilesc că

toate acțiunile Băncii C. sunt deținute de autorul reclamanților și că, pe

temeiul legal conferit de către Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823

din 23 mai 2006, reclamanții îl moștenesc pe numitul N.C.

Instanța de apel a înțeles

să țină seama de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006,

ca fiind un titlu perfect valabil, și față de această situație recurentul-pârât

a invocat excepția lipsei de interes în promovarea contestației. Prin Ordinul nr.

823/2006, în temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a adresei nr.

684979 din 11 aprilie 2006 a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietății, Ministerul Finanțelor Publice a acordat, reclamanților,

despăgubiri în sumă de 748.932.000.000 lei, reprezentând valoarea recalculată a

acțiunilor deținute de acționarul principal, N.C., la Banca C.

Având în vedere că

imobilul în litigiu a fost cumpărat de Banca C., și, în consecință, a intrat în

patrimoniul acestei bănci, recurentul-pârât a susținut că reclamanții, prin

Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, au fost

despăgubiți pentru imobilul din Brăila. Pentru aceste motive, s-a susținut că o

eventuală restituire în natură a imobilului din Brăila, ar însemna o îmbogățire

fără just temei pentru reclamanți, întrucât aceștia au fost deja despăgubiți în

temeiul aceleași legi și pentru același imobil.

Instanțele anterioare

nu au luat în calcul punctul de vedere invocat în apărare, deși trebuia cu

prioritate să se stabilească cotele acționarilor, respectiv cum se regăsește în

acestea valoarea imobilului din Brăila, având în vedere că la momentul

naționalizării, conform tabloului acțiunilor depuse în adunare generală

ordinară a Societății Banca C. din data de 03 iunie 1948, N.C. era coacționar

cu P.B. Moscova, I.G., M.F., M.D., G.I.O., S.Z., D.G., M.F., și N.N.P.

Recursul este

întemeiat, pentru considerentele ce urmează;

Pentru a cerceta

fiecare din aceste motive de nelegalitate - in esență, pretinse neregularități

de ordin procedural, începând cu chestiunea interesului reclamanților în

susținerea prezentei pretenții în justiție, dar și pretinse încălcări ale unor

dispoziții concrete de drept substanțial - Înalta Curte, ca instanță de recurs,

este ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar,

dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o privește.

Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2)

și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și art. 314 C. proc. civ. – „Înalta

Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă

judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când

interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același

grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite

cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională

competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost deplin stabilite”

-

rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este

atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în

accepțiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudența națională,

dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a

dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii

condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate este reprezentată

chiar de conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv

hotărârea judecătorească pronunțată și atacată cu recurs.

Prin urmare, obligația

instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura ca hotărârea

judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde “motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților", realizând astfel situația-premisa

pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi

fost pe deplin stabilite.

Dispozițiile legale

sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune

administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de

judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire

a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În ceea ce privește

cauza de față, hotărârea instanței de apel - obiect al cererii de recurs - nu

cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au

condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum

aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză

pertinentă a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de

acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de

fiecare din părțile cu interese contrare din cauză, deși acestea se conturau a

fi pertinente și concludente.

O astfel de analiză

detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic

dedus judecății, in principal clarificarea situației de fapt si de drept a

imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea

statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de

la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei

(din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul

derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor

administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, timpului scurs

de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor

de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și, in final, pentru soluționarea

raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a litigiului pentru

fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă in care legiuitorul a înțeles

să restabilească situația anterioară pentru moștenitorii titularului dreptului

de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in patrimoniul

statului, fără insă a ignora situațiile juridice create sau angrenate de

circuitul civil general, chiar după apariția legii speciale de reparație civilă,

cum este cazul în speță (emiterea ordinului de despăgubire de către Ministerul

Finanțelor Publice) etc.

S-a avut în vedere,

in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situației

de față, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză

- identificarea imobilului, clarificarea situației de fapt si de drept a

imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea

statului, dar si la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de

la data formulării cererii de restituire, cu toate consecințele ce derivă din

această situație, sub aspectul identificării persoanelor îndreptățite la

restituire, dar și a unității deținătoare în sensul legii speciale, relevanța

ordinului deja emis cu consecințe patrimoniale pentru reclamanți, valorificat

în apărare inclusiv sub aspectul condiției interesului în susținerea acțiunii

de față, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de

reparație civilă pentru restabilirea situației anterioare - a fost privită în

doctrina si jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă

necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea

casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Soluția de casare a

hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de

jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din

perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei,

a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât

și în fața instanței de apel.

Toate aceste

considerente de fapt și de drept sunt importante in aprecierea instanței de

recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării

depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să

judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu

caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și

compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea

pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției,

inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care

înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de

elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți,

instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele

administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de

apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a

fi aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de față, s-au invocat

dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, art. 31 din același act

normativ.

Instanța de trimitere

va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin

operațiunea de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente

si concludente cauzei de față (realizată deja, în mare parte, in etapele

procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci și prin operațiunea de apreciere

a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și in condițiile prevăzute

de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze in redarea

considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă in dispozitiv (indiferent că păstrează sau schimbă soluția

de primă instanță).

Este nevoie, așadar,

de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin

motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu

susținerile părților (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual

si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate,

valorificate, înlăturate de instanță, in mod argumentat).

Instanțele de fond,

de principiu, atunci când pronunță soluția finală trebuie să beneficieze de o

probațiune adecvată complexității raporturilor juridice litigioase, singura în

măsură să evidențieze realitatea situațiilor de fapt, în funcție de care să

aprecieze în cunoștință de cauză asupra chestiunilor de procedură - interesul

în susținerea pretenției de restituire în natură, dar și a tuturor celorlalte

chestiuni de învestire legală (punerea de acord a solicitărilor reclamanților

cu dispozițiile instanței, pentru a da coerență actului final, cu atât mai mult

cu cât, în raport de soluția pronunțată, s-ar putea pune problema executării/realizării

efective a dreptului), dar și a chestiunilor de substanță a raportului juridic

dedus judecății - posibilitatea/justificarea unei noi forme de reparație civilă

pentru situația proprie a reclamanților, toate în raport de clarificările ce se

impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată

și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Brăila prin primar împotriva deciziei nr. 48/A

din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 martie 2011.