ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2011

Autorul reclamanților, N.C., a fost acționar principal la Banca C., fapt ce rezultă din ordinul sus-menționat, înscris care materializează propunerea de acordare a despăgubirilor reprezentând valoarea recalculată a acțiunilor. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 martie 2010, pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Contestatorii au solicitat restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 34608 din 15 iunie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Brăila - dosar nr. 351/2001. Notificarea a fost soluționată prin dispoziția de respingere nr. 31717 din 16 decembrie 2003, întrucât solicitanții nu și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Contestatorii au susținut că au făcut dovada dreptului de proprietate, invocând actul de vânzare autentificat sub nr. 48 din 04 ianuarie 1924, din cuprinsul căruia rezultă însă că Banca C., ca persoană juridică, a cumpărat de la numita R.P., imobilul în litigiu, nu autorul acestora, acționar principal al băncii. Conform actului constitutiv, Societatea Banca C. s-a înființat în anul 1920, având următorii acționari: 1. J.N.C. cu un număr de 61 445 de acțiuni, în procent de 43,88%; 2. D.N.C. cu un număr de 32 130 acțiuni, în procent de 22,95%;

Principele D.C.S. cu un număr de 24 988 acțiuni, în procent de 17,84%;

I.B. cu un număr de 6000 acțiuni, în procent de 4,2%;

J.L.C. cu un număr de 4000 acțiuni, în procent de 2,85%;

N.K. cu un număr de 10 437 acțiuni, în procent de 7,45%;

S.R. cu un număr de 1000 acțiuni, în procent de 0,7 %; din totalul capitalului social de 140 000 acțiuni. Conform tabloului acțiunilor depuse și reprezentate în adunare generală ordinară a Societății Banca C. din data de 03 iunie 1948, autorul N.C. deținea un număr de 1.280.954 acțiuni. Prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 748.932.000.000, reprezentând valoarea recalculată a acțiunilor deținute de acționarul principal N.C., fără însă a se preciza în ce măsură această valoare acoperă numărul acțiunilor deținute de către N.C. la momentul anului 1948. Instanța de apel în mod greșit a apreciat că, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006 s-a stabilit și calitatea reclamanților de persoane ce pot notifica imobilul din Brăila, în calitatea lor de moștenitori ai autorului N.C., deși prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada, așa cum se regăsește și în deciziunea 370/1949 a Judecătoriei Populare Urbana Brăila, că Banca C. S.A.R se afla în lichidare și că s-a stabilit valoarea locativă a imobilului în litigiu la valoarea de 389.300 lei. De asemenea, prin Grefa Tribunalului Ilfov, secția I comercială, nr. 351 din 1935, în dosarul 2085/1920, prin M.Of. nr. 49 din 27 februarie 1935 s-a decis lichidarea și desființarea sucursalelor băncii din orașele Brăila și Constanța. Cu toate aceste înscrisuri care dovedesc o reorganizare a Băncii C., și, în mod clar, o modificare a situației acesteia față de modul cum se prezenta la momentul constituirii băncii, atât prima instanța, cât și instanța de apel, stabilesc că toate acțiunile Băncii C. sunt deținute de autorul reclamanților și că, pe temeiul legal conferit de către Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, reclamanții îl moștenesc pe numitul N.C. Instanța de apel a înțeles să țină seama de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, ca fiind un titlu perfect valabil, și față de această situație recurentul-pârât a invocat excepția lipsei de interes în promovarea contestației. Prin Ordinul nr. 823/2006, în temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a adresei nr. 684979 din 11 aprilie 2006 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, Ministerul Finanțelor Publice a acordat, reclamanților, despăgubiri în sumă de 748.932.000.000 lei, reprezentând valoarea recalculată a acțiunilor deținute de acționarul principal, N.C., la Banca C. Având în vedere că imobilul în litigiu a fost cumpărat de Banca C., și, în consecință, a intrat în patrimoniul acestei bănci, recurentul-pârât a susținut că reclamanții, prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, au fost despăgubiți pentru imobilul din Brăila. Pentru aceste motive, s-a susținut că o eventuală restituire în natură a imobilului din Brăila, ar însemna o îmbogățire fără just temei pentru reclamanți, întrucât aceștia au fost deja despăgubiți în temeiul aceleași legi și pentru același imobil. Instanțele anterioare nu au luat în calcul punctul de vedere invocat în apărare, deși trebuia cu prioritate să se stabilească cotele acționarilor, respectiv cum se regăsește în acestea valoarea imobilului din Brăila, având în vedere că la momentul naționalizării, conform tabloului acțiunilor depuse în adunare generală ordinară a Societății Banca C. din data de 03 iunie 1948, N.C. era coacționar cu P.B. Moscova, I.G., M.F., M.D., G.I.O., S.Z., D.G., M.F., și N.N.P. Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează; Pentru a cerceta fiecare din aceste motive de nelegalitate - in esență, pretinse neregularități de ordin procedural, începând cu chestiunea interesului reclamanților în susținerea prezentei pretenții în justiție, dar și pretinse încălcări ale unor dispoziții concrete de drept substanțial - Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o privește. Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și art. 314 C. proc. civ. – „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudența națională, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Dovada îndeplinirii condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate este reprezentată chiar de conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată și atacată cu recurs. Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura ca hotărârea judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde “motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", realizând astfel situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite. Dispozițiile legale sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare. În ceea ce privește cauza de față, hotărârea instanței de apel - obiect al cererii de recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părțile cu interese contrare din cauză, deși acestea se conturau a fi pertinente și concludente. O astfel de analiză detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, in principal clarificarea situației de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și, in final, pentru soluționarea raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă in care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru moștenitorii titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in patrimoniul statului, fără insă a ignora situațiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, chiar după apariția legii speciale de reparație civilă, cum este cazul în speță (emiterea ordinului de despăgubire de către Ministerul Finanțelor Publice) etc. S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situației de față, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză - identificarea imobilului, clarificarea situației de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, cu toate consecințele ce derivă din această situație, sub aspectul identificării persoanelor îndreptățite la restituire, dar și a unității deținătoare în sensul legii speciale, relevanța ordinului deja emis cu consecințe patrimoniale pentru reclamanți, valorificat în apărare inclusiv sub aspectul condiției interesului în susținerea acțiunii de față, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparație civilă pentru restabilirea situației anterioare - a fost privită în doctrina si jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Toate aceste considerente de fapt și de drept sunt importante in aprecierea instanței de recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil. În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de față, s-au invocat dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, art. 31 din același act normativ. Instanța de trimitere va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin operațiunea de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei de față (realizată deja, în mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și in condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă in dispozitiv (indiferent că păstrează sau schimbă soluția de primă instanță). Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susținerile părților (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, in mod argumentat). Instanțele de fond, de principiu, atunci când pronunță soluția finală trebuie să beneficieze de o probațiune adecvată complexității raporturilor juridice litigioase, singura în măsură să evidențieze realitatea situațiilor de fapt, în funcție de care să aprecieze în cunoștință de cauză asupra chestiunilor de procedură - interesul în susținerea pretenției de restituire în natură, dar și a tuturor celorlalte chestiuni de învestire legală (punerea de acord a solicitărilor reclamanților cu dispozițiile instanței, pentru a da coerență actului final, cu atât mai mult cu cât, în raport de soluția pronunțată, s-ar putea pune problema executării/realizării efective a dreptului), dar și a chestiunilor de substanță a raportului juridic dedus judecății - posibilitatea/justificarea unei noi forme de reparație civilă pentru situația proprie a reclamanților, toate în raport de clarificările ce se impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.