ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, petiționarele P.M. și F.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., anularea deciziei nr. 2617 din 08 iulie 2008, arătând că această autoritate, în mod greșit, a dedus despăgubirea acordată în anul 1967 pentru construcții atât din valoarea măsurilor reparatorii stabilită pentru construcții, cât și din valoarea stabilită pentru teren, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 13/2006 s-a stabilit clar că despăgubirea acordată în anul 1967 se va deduce doar din suma de 9.752 lei care trebuia acordată pentru construcții.

Prin sentința civilă nr. 33 din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea formulată de petiționarele P.M. și F.D., în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D., a anulat decizia nr. 2617 din 08 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. și a obligat această din urmă autoritate să emită o nouă decizie în scopul eliberării titlului de despăgubire în cuantum de 21.424 lei în favoarea petiționarelor P.M. și F.D. C.C.S.D. a fost obligată și la plata sumei de 1004, 30 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut, în esență, că prin decizia civilă nr. 13 din 20 februarie 2006, Curtea de Apel Bacău, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a admis apelul reclamantelor P.M.

și F.D., a anulat dispoziția nr. 2059 din 22 septembrie 2004 emisă de Primarul Orașului Buhuși și a obligat această autoritate să emită o nouă dispoziție în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în valoare de 9.752 Ron, pentru imobilul construcții din care se va deduce despăgubirea acordată de 54.600 Rol și 21.424 Ron pentru teren în suprafață de 289,76 mp. Analizând conținutul deciziei civile nr. 13/2006 și a suplimentului la expertiză contabilă, instanța de fond a apreciat că petiționarele sunt îndreptățite la anularea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât s-a procedat greșit atunci când a fost scăzută valoarea reactualizată a despăgubirilor acordate petiționarelor în anul 1967 pentru construcții, din valoarea stabilită în anul 2006 pentru construcții și teren.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că petiționarele sunt îndreptățite la a primi despăgubiri și pentru terenul pentru care nu le-au fost acordate în anul 1967. Prin încheierea de ședință din 8 octombrie 2009 ca și în cuprinsul sentinței pronunțate, prima instanță a menționat, în ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă, că aceasta nu poate fi admisă în condițiile înlăturării aplicării art. 7 din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond, făcând referiri la practica CEDO a apreciat, în esență, că în cauza de față se impune respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocată pe temeiul lipsei plângerii prealabile, dată fiind perioada de timp îndelungată scursă de la momentul la care petiționarele-reclamante au formulat cereri de restituire și reținând culpa autorității administrative chemate să aplice legile privind restituirea proprietăților.

2. Motivele de recurs prezentate de C.C.S.D. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal, C.C.S.D. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia, în esență, au fost susținute următoarele critici: Recurenta a arătat că prima instanță în mod netemeinic și nelegal, pentru argumentele înfățișate, a respins excepția lipsei procedurii prealabile, ignorând cerințele impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 la care fac trimitere în mod evident prevederile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cum în cauză reclamantele–intimate nu au urmat procedura prealabilă se impune ca prima instanță să respingă acțiunea de față ca inadmisibilă, înlăturarea aplicării art. 7 fiind nu numai nelegală dar și nejustificată.

Printr-un al doilea motiv de recurs recurenta a arătat că instanța în mod netemeinic și nelegal a anulat decizia nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de autoritatea pârâtă și a obligat-o pe aceasta din urmă la emiterea unei noi decizii în care să fie consemnat cuantumul de 21.424 lei în favoarea petiționarelor, nesocotind astfel și conținutul Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, privind aplicabilitatea prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în soluționarea contestațiilor având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În acest context au fost reiterate și aspectele reținute de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 431 din 26 martie 2009, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 3. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul este fondat. Examinând cauza de față prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de actele și lucrările dosarului și raportat la prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizând greșita aplicare a legii, ce atrage astfel admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate. În acord cu cele invocate și de către autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că în cauză se impunea ca prima instanță, reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, să respingă acțiunea reclamantelor ca inadmisibilă, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 republicată, deplin aplicabil, cu referire la art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care, în cazuri anume prevăzute de lege sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de lege.

Înainte de a trece la analiza argumentelor primei instanțe ce au servit ca temei al înlăturării aplicării în cauză a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, „deciziile adoptate de către C.C.S.D., pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul reprezentat prin C.C.S.D.". Sintagma folosită de legiuitor „în condițiile Legii contenciosului administrativ", conduce la interpretarea potrivit cu care este obligatorie respectarea dispozițiilor acestei legi, respectiv a art. 7 alin. (1) care stipulează ca o condiție indispensabilă, anterior introducerii acțiunii la instanța de contencios administrativ, parcurgerea procedurii prealabile administrative.

Rolul urmărit de legiuitor prin această procedură este acela de evitare a unor litigii prin posibilitatea pentru emitentul actului de a-l revoca dacă va considera că este nelegal și încă nu a intrat în circuitul civil, iar pentru destinatarul actului de a aprecia, după ce primește răspuns de la autoritatea publică respectivă, dacă se mai impune promovarea unei acțiuni în justiție. Cum reclamantele-intimate, solicitând anularea deciziei nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. nu au parcurs această procedură, adresându-se direct instanței de contencios administrativ, se impunea așadar ca instanța de fond să admită excepția invocată de recurentă și pe temeiurile legale sus evocate să respingă acțiunea de față ca inadmisibilă.

Prin urmare, concluzionând în sensul că în cauza de față se impunea aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, atât în ceea ce privește obligativitatea parcurgerii unei astfel de proceduri prealabile cât și din perspectiva neîndeplinirii acestei cerințe legale de către intimatele-reclamante, Înalta Curte reține că prima instanță, cu greșita interpretare a legii, a apreciat asupra posibilității înlăturării aplicării din cauză a acestui text de lege, astfel că motivele de recurs ale recurentei sunt întemeiate și din această perspectivă. Argumentul esențial al primei instanțe în favoarea adoptării unei astfel de soluții l-a constituit referirea la practica CEDO și la hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul 1 și a art. 6 din Convenție pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil al cererilor de restituire formulate în materia proprietății ca și lipsa unui mecanism adecvat pentru rezolvarea unor astfel de solicitări.

Cu alte cuvinte, prima instanță, deși nu a afirmat-o expres, a apreciat că prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituția României, sunt contrare reglementărilor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, care au astfel prioritate. Înalta Curte apreciază însă că o astfel de interpretare este contrară legii și este, potențial, generatoare chiar de confuzii, în măsura în care se afirmă neconcordanțe între prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată și practica CEDO.

Înalta Curte arată că în aplicarea prevederilor art. 20 dar și ale art. 21 din Constituția României, care consacră accesul liber la justiție, Curtea Constituțională, în acord cu principiile cristalizate în chiar jurisprudența CEDO a statuat constant că stabilirea de către legiuitorul național a unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare nici a dreptului la liberul acces la justiție și nici la un proces echitabil, în însăși substanța sa, statul dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens. Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul național poate așadar institui reguli speciale de procedură ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, liberul acces la justiție constând în posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege.

Înalta Curte apreciază așadar că în cauza de față, în mod nelegal, s-a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu caracter obligatoriu și nicidecum facultativ, ar încălca dreptul la un proces echitabil, câtă vreme s-a stabilit și de către Curtea Constituțională că astfel de prevederi legale nu încalcă principiile consacrate în jurisprudența CEDO. Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul de față și se va modifica sentința atacată în sensul că în fond se va respinge ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor P.M. și F.D., pentru neîndeplinirea procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Față de modalitatea soluționării recursului de față nu se impune, în mod evident, a mai fi examinate și celelalte motive de recurs prezentate de recurenta-pârâtă cu referire la fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 33 din 11 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și în fond respinge ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor P.M. și F.D. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.