ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Bacău, petiționarele P.M. și F.D. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., anularea deciziei nr. 2617 din 08 iulie 2008,

arătând că această autoritate, în mod greșit, a dedus despăgubirea acordată în

anul 1967 pentru construcții atât din valoarea măsurilor reparatorii stabilită

pentru construcții, cât și din valoarea stabilită pentru teren, în condițiile

în care prin decizia civilă nr. 13/2006 s-a stabilit clar că despăgubirea

acordată în anul 1967 se va deduce doar din suma de 9.752 lei care trebuia

acordată pentru construcții.

Prin sentința civilă nr. 33 din 11

martie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea formulată de petiționarele P.M.

și F.D., în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D., a anulat decizia nr. 2617

din 08 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. și a obligat această din urmă autoritate să

emită o nouă decizie în scopul eliberării titlului de despăgubire în cuantum de

21.424 lei în favoarea petiționarelor P.M. și F.D.

C.C.S.D. a fost obligată și la plata

sumei de 1004, 30 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut, în esență, că prin decizia civilă nr. 13 din 20 februarie 2006,

Curtea de Apel Bacău, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a admis apelul

reclamantelor P.M. și F.D., a anulat dispoziția nr. 2059 din 22 septembrie 2004

emisă de Primarul Orașului Buhuși și a obligat această autoritate să emită o

nouă dispoziție în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în

valoare de 9.752 Ron, pentru imobilul construcții din care se va deduce

despăgubirea acordată de 54.600 Rol și 21.424 Ron pentru teren în suprafață de

289,76 mp.

Analizând conținutul deciziei civile

nr. 13/2006 și a suplimentului la expertiză contabilă, instanța de fond a

apreciat că petiționarele sunt îndreptățite la anularea deciziei Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât s-a procedat greșit atunci

când a fost scăzută valoarea reactualizată a despăgubirilor acordate

petiționarelor în anul 1967 pentru construcții, din valoarea stabilită în anul

2006 pentru construcții și teren.

Prin urmare, instanța de fond a

apreciat că petiționarele sunt îndreptățite la a primi despăgubiri și pentru terenul

pentru care nu le-au fost acordate în anul 1967.

Prin încheierea de ședință din 8

octombrie 2009 ca și în cuprinsul sentinței pronunțate, prima instanță a

menționat, în ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile invocată

de pârâtă, că aceasta nu poate fi admisă în condițiile înlăturării aplicării art.

7 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond, făcând referiri la

practica CEDO a apreciat, în esență, că în cauza de față se impune respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii invocată pe temeiul lipsei plângerii prealabile,

dată fiind perioada de timp îndelungată scursă de la momentul la care

petiționarele-reclamante au formulat cereri de restituire și reținând culpa

autorității administrative chemate să aplice legile privind restituirea proprietăților.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal, C.C.S.D. a declarat

recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia, în esență, au fost susținute

următoarele critici:

Recurenta a arătat că prima instanță

în mod netemeinic și nelegal, pentru argumentele înfățișate, a respins excepția

lipsei procedurii prealabile, ignorând cerințele impuse de art. 7 din Legea nr.

554/2004 la care fac trimitere în mod evident prevederile art. 19 Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

Cum în cauză reclamantele–intimate

nu au urmat procedura prealabilă se impune ca prima instanță să respingă

acțiunea de față ca inadmisibilă, înlăturarea aplicării art. 7 fiind nu numai nelegală

dar și nejustificată.

Printr-un al doilea motiv de recurs

recurenta a arătat că instanța în mod netemeinic și nelegal a anulat decizia

nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de autoritatea pârâtă și a obligat-o pe aceasta

din urmă la emiterea unei noi decizii în care să fie consemnat cuantumul de 21.424

lei în favoarea petiționarelor, nesocotind astfel și conținutul Deciziei nr.

52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii, privind aplicabilitatea prevederilor Titlului VII al

Legii nr. 247/2005 în soluționarea contestațiilor având ca obiect acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În acest context au fost reiterate

și aspectele reținute de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 431 din 26

martie 2009, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea

obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

instanței de recurs

Recursul este fondat.

Examinând cauza de față prin prisma

criticilor ce i-au fost aduse, față de actele și lucrările dosarului și raportat

la prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reține

că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. vizând greșita aplicare a legii, ce atrage astfel admiterea recursului

și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul și pentru considerentele în

continuare arătate.

În acord cu cele invocate și de

către autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că în cauză se impunea ca

prima instanță, reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile,

să respingă acțiunea reclamantelor ca inadmisibilă, în temeiul art. 7 din Legea

nr. 554/2004 republicată, deplin aplicabil, cu referire la art. 109 alin. (2) C.

proc. civ., potrivit cu care, în cazuri anume prevăzute de lege sesizarea instanței

competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în

condițiile stabilite de lege.

Înainte de a trece la analiza

argumentelor primei instanțe ce au servit ca temei al înlăturării aplicării în

cauză a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte reamintește

că potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, „deciziile adoptate de

către C.C.S.D., pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul

reprezentat prin C.C.S.D.".

Sintagma folosită de legiuitor „în

condițiile Legii contenciosului administrativ", conduce la interpretarea

potrivit cu care este obligatorie respectarea dispozițiilor acestei legi,

respectiv a art. 7 alin. (1) care stipulează ca o condiție indispensabilă,

anterior introducerii acțiunii la instanța de contencios administrativ,

parcurgerea procedurii prealabile administrative. Rolul urmărit de legiuitor

prin această procedură este acela de evitare a unor litigii prin posibilitatea

pentru emitentul actului de a-l revoca dacă va considera că este nelegal și

încă nu a intrat în circuitul civil, iar pentru destinatarul actului de a

aprecia, după ce primește răspuns de la autoritatea publică respectivă, dacă se

mai impune promovarea unei acțiuni în justiție.

Cum reclamantele-intimate,

solicitând anularea deciziei nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. nu au parcurs

această procedură, adresându-se direct instanței de contencios administrativ,

se impunea așadar ca instanța de fond să admită excepția invocată de recurentă

și pe temeiurile legale sus evocate să respingă acțiunea de față ca inadmisibilă.

Prin urmare, concluzionând în sensul

că în cauza de față se impunea aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr.

554/2004, republicată, atât în ceea ce privește obligativitatea parcurgerii unei

astfel de proceduri prealabile cât și din perspectiva neîndeplinirii acestei

cerințe legale de către intimatele-reclamante, Înalta Curte reține că prima

instanță, cu greșita interpretare a legii, a apreciat asupra posibilității înlăturării

aplicării din cauză a acestui text de lege, astfel că motivele de recurs ale

recurentei sunt întemeiate și din această perspectivă.

Argumentul esențial al primei

instanțe în favoarea adoptării unei astfel de soluții l-a constituit referirea

la practica CEDO și la hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul

1 și a art. 6 din Convenție pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil al cererilor

de restituire formulate în materia proprietății ca și lipsa unui mecanism

adecvat pentru rezolvarea unor astfel de solicitări.

Cu alte cuvinte, prima instanță,

deși nu a afirmat-o expres, a apreciat că prevederile art. 7 din Legea nr.

554/2004, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituția României, sunt contrare

reglementărilor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, care au astfel

prioritate.

Înalta Curte apreciază însă că o

astfel de interpretare este contrară legii și este, potențial, generatoare chiar

de confuzii, în măsura în care se afirmă neconcordanțe între prevederile art. 7

din Legea nr. 554/2004, republicată și practica CEDO.

Înalta Curte arată că în aplicarea prevederilor

art. 20 dar și ale art. 21 din Constituția României, care consacră accesul

liber la justiție, Curtea Constituțională, în acord cu principiile cristalizate

în chiar jurisprudența CEDO a statuat constant că stabilirea de către

legiuitorul național a unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție

nu constituie o încălcare nici a dreptului la liberul acces la justiție și nici

la un proces echitabil, în însăși substanța sa, statul dispunând de o anumită

marjă de apreciere în acest sens.

Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul

național poate așadar institui reguli speciale de procedură ca și modalități de

exercitare a drepturilor procedurale, liberul acces la justiție constând în

posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele

și modalitățile instituite de lege.

Înalta Curte apreciază așadar că în

cauza de față, în mod nelegal, s-a apreciat că procedura prealabilă prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu caracter obligatoriu și nicidecum

facultativ, ar încălca dreptul la un proces echitabil, câtă vreme s-a stabilit și

de către Curtea Constituțională că astfel de prevederi legale nu încalcă

principiile consacrate în jurisprudența CEDO.

Pentru toate cele mai sus arătate,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se va admite recursul de față și se va modifica sentința atacată în sensul că

în fond se va respinge ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor P.M. și F.D.,

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr.

554/2004.

Față de modalitatea soluționării recursului

de față nu se impune, în mod evident, a mai fi examinate și celelalte motive de

recurs prezentate de recurenta-pârâtă cu referire la fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței

civile nr. 33 din 11 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată și în fond respinge ca

inadmisibilă acțiunea reclamantelor P.M. și F.D.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2

noiembrie 2010.