ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 21 octombrie 2010 pe

rolul Curții de Apel Pitești, secția

contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe

pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, (denumit în continuare, în

cuprinsul prezentei decizii, „A.N.P.M."), solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- anularea actelor administrative

emise de pârâtă, respectiv decizia

nr. 340

din 23 aprilie 2009, prin care a fost eliberat din funcția de director executiv

al Agenției

Regionale pentru Protecția Mediului Pitești, potrivit

dispozițiilor art. III alin. (1) din

O.U.G.

nr. 37/2009, precum și decizia nr. 381 din 24 aprilie 2009, prin care a fost

numit pe o

funcție de execuție, cu o salarizare mult mai mică;

- obligarea pârâtei să revină la

situația anterioară datei de 23 aprilie 2009, repunându-l în drepturile din

care abuziv a fost înlăturat;

-

obligarea

pârâtei să-i plătească drepturile bănești, constând în diferența dintre

salariul pe care l-a primit începând cu data de 22 mai 2009 și cel care i se

cuvenea în

funcția din care a fost destituit abuziv;

-

obligarea

pârâtei să-i plătească cheltuieli de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința civilă nr. 4/F-C din 12

ianuarie 2011, Curtea de Apel Pitești, s

ecția

de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

-

a respins, ca nefondată, excepția

neîndeplinirii procedurii prealabile,

invocată

de pârâta A.N.P.M., reținând că reclamantul a formulat acțiunea în

temeiul

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, iar, conform art. 7 alin. (5)

și art. 9 alin. (4) din aceeași lege, nu este

necesară îndeplinirea procedurii

prealabile;

-

a

respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

pârâta A.N.P.M., reținând, în esență, că reclamantul a introdus acțiunea cu

respectarea

termenului de 1 an prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea

nr. 554/2004, calculat de la data de 6 noiembrie

2009, când Decizia Curții Constituționale nr. 1257din 7 octombrie 2009 a fost

publicată în Monitorul Oficial;

- a admis

acțiunea reclamantului;

-

a anulat deciziile nr. 340 din 23

aprilie 2009 și nr. 381 din 24 aprilie 2009 emise de pârâtă;

- a dispus reintegrarea reclamantului

pe funcția deținută anterior emiterii deciziei nr. 340 din 23 aprilie 2009;

- a obligat pârâta să plătească

reclamantului despăgubiri, reprezentând

diferența

dintre salariul de care ar fi beneficiat în funcția avută anterior datei

de

22 mai 2009 și salariul primit în funcția de execuție, după această dată;

-

a

obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 600 lei, reprezentând

cheltuieli

de judecată.

Pe fondul

cauzei. Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr.

1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost adoptată cu

încălcarea normelor constituționale referitoare la delegarea legislativă,

conform cărora ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în

domeniul legilor constituționale, nu pot afecta

regimul instituțiilor fundamentale ale

statului, drepturile, libertățile

și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile

electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în

proprietate publică. A

reținut instanța că toate dispozițiile ordonanței

rămân fără efect, astfel că și măsurile luate în temeiul acestora vor avea

același regim juridic.

Astfel fiind, instanța a reținut că

decizia nr. 340 din 23 aprilie 2009, prin care reclamantul a fost eliberat din

funcția de director executiv al Agenției Regionale pentru Protecția Mediului

Pitești, potrivit dispozițiilor art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, precum și decizia nr. 381 din 24

aprilie 2009, prin care a fost numit pe o funcție de

execuție, cu o

salarizare mult mai mică, nu mai au temei juridic.

A mai reținut

instanța că nu se poate considera că cererea e lipsită de interes, deoarece

reclamantul a optat pentru o altă funcție publică, deoarece reclamantul și-a

exercitat opțiunea de a ocupa funcția

publică vacantă, urmărind păstrarea locului de muncă, în caz contrar putând

suporta consecințe grave, datorită lipsei veniturilor din muncă. Opțiunea

formulată a fost exprimată în aplicarea art. 99 alin. (5) din Legea

nr. 188/1999, reclamantul având posibilitatea să

accepte ocuparea unui post inferior cu

consecința păstrării calității de

funcționar public, în condițiile desființării reale a

funcției sale. Insă, în cauză se constată că desființarea funcției

publice a reprezentat, în

realitate, o transformare a acesteia într-o

funcție contractuală supusă dreptului muncii.

A mai apreciat instanța că dacă

temeiul juridic al măsurilor luate a fost desființat prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1257/2009, înseamnă că actele administrative emise în baza

acestuia își pierd fundamentul, iar față de faptul că măsurile luate prin

actele respective nu respectă prevederile art. 3 lit. f), art. 99 lit. b) și

art. 100 alin. (4) și (5) din Legea nr. 188/1999, acestea sunt nelegale.

In raport cu

dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999, Curtea de apel a reținut

că reclamantul a suferit un prejudiciu

material reprezentat de diferența dintre salariul de care ar fi beneficiat în

funcția de conducere din care a fost eliberat și salariul primit în funcția de

execuție în care a fost numit prin decizia nr. 381 din 24 aprilie 2009.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de apel a declarat recurs pârâta

A.N.P.M.,

în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

In esență, recurenta-pârâtă susține că

A.N.P.M. nu a acționat în mod discreționar în procedura de emitere a deciziei

nr. 340 din 23 aprilie 2009, aceasta fiind emisă cu respectarea dispozițiilor

art. III din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 97 lit. c) și art. 99 din Legea nr.

188/1999, republicată. Mai susține recurenta-pârâtă că desființarea postului

deținut de reclamant a fost aprobată prin Ordinul ministrului mediului

nr. 625 din 21 mai 2009, iar desființarea

posturilor a fost menținută prin dispozițiile art. IV

alin. (1) din

O.U.G. nr. 105/2009.

Prin notele de ședință depuse la data

de 7 aprilie 2011, recurenta-pârâtă arată că, prin Decizia nr. 86 din 15

februarie 2011, reclamantului i-a încetat raportul de serviciu

începând cu data de 1 martie 2011, ca urmare a

îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim

de cotizare pentru pensionare. In aceste condiții,

recurenta-pârâtă

susține că nu poate fi pus în executare dispozitivul sentinței atacate, motiv

pentru care solicită în principal admiterea recursului, reținerea cauzei spre

rejudecare și modificarea sentinței sub două

aspecte: în principal, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată,

iar, în subsidiar, în cazul menținerii soluției de anulare a deciziei nr. 340 din

23 aprilie 2009, modificarea sentinței în sensul respingerii capătului de

cerere privind reintegrarea reclamantului în funcția de director executiv al

Agenției

Regionale pentru Protecția

Mediului Pitești și în sensul obligării A.N.P.M. la plata către

reclamant

doar a diferenței dintre drepturile salariale aferente funcției de director

executiv al A.R.P.M. Pitești și cele aferente funcțiilor publice pe care le-a

ocupat în cadrul Agenției în această perioadă și numai pe durata cât acesta a

avut raporturi de serviciu cu A.R.P.M. Pitești (până la data de 28 februarie

2011). In susținere, recurenta-pârâtă a depus Decizia nr. 86 din 15 februarie

2011 emisă de directorul executiv al Agenției Regionale pentru Protecția

Mediului Pitești privind încetarea de drept,

începând

cu data de 01 martie 2011, a raportului de serviciu al domnului S.M., ca urmare

a îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim

de

cotizare pentru pensionare. La termenul de judecată din 13 aprilie

2011, intimatul-reclamant a depus concluzii scrise prin care precizează că

solicită doar diferența de drepturi salariale ce i se cuvine pentru perioada

cuprinsă între data eliberării din funcția publică - 22 mai 2009 - și data

pensionării - 01 martie 2011.

Analizând cauza prin prisma criticilor

din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., precum și cu prevederile legale incidente cauzei, Curtea constată

următoarele:

faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut nelegalitatea actelor

contestate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

In cauză este necontestat faptul că,

Decizia președintelui A.N.P.M. nr. 340 din 23 aprilie 2009, prin care

reclamantul a fost eliberat începând cu data de 22 mai 2009 din funcția publică

de conducere de director executiv al Agenției Regionale pentru Protecția

Mediului Pitești, a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. III alin. (1) și

(11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice.

Conform dispozițiilor respective:

„(1) Funcțiile publice, funcțiile

publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă

calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor

și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile

administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență,

care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se

desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență.

(11) începând cu data intrării în

vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și

personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele

prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile

legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a

raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și

completările ulterioare".

Este necontestat că, prin Decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări

formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru

aprobarea O.U.G. nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că

această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate,

fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din

Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(...) nu pot afecta regimul

instituțiilor fundamentale ale statului (...)".

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M.Of.

nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a

fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și

26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea

conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și

cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009

în privința neconstituționalității căreia

Curtea Constituțională s-a

pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională a

reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele arătate, Înalta

Curte reține că întemeiat și legal a apreciat

instanța

de fond că actul administrativ atacat prin care reclamantul a fost eliberat din

funcția publică de conducere este nelegal, fiind emis în temeiul unei

ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că

este neconstituțională, pe cale de consecință fiind nelegal și actul administrativ

subsecvent (Decizia nr. 381 din

24 aprilie 2009

emisă de președintele A.N.P.M.) de numire a reclamantului în funcția publică

de

execuție de consilier.

Sunt neîntemeiate susținerile din

recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinului contestat este validată

de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III

alin. (1) și

(11)

din O.U.G. nr. 37/2009,

întrucât

legalitatea actului este afectată

tocmai de viciul de constituționalitate al prevederilor în

temeiul și în

executarea cărora a fost emis.

Pentru argumentele anterior arătate,

nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la abrogarea O.U.G. nr. 37/2009,

cele referitoare la faptul că prin art. IV

alin.

(1)

a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a

prevăzut că sunt și rămân desființate funcțiile de

genul celei din care

a fost eliberată reclamanta ori susținerile referitoare la faptul că deciziile

Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte

reține că desființarea funcției publice deținute de reclamant prin cele două

ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au

fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel

la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este

lege organică și ale

cărei dispoziții sunt de natură să asigure

stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, este cert

stabilit că au fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei contrare a

recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de

exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

din recurs referitoare la faptul că reclamantului i-a încetat

raportul de serviciu începând cu data

de 1 martie 2011, astfel că nu se poate dispune reintegrarea în funcția de

conducere, iar drepturile salariale de care a fost lipsit i se cuvin doar până

la data pensionării, susțineri confirmate chiar de către intimatul-reclamant

atât prin concluziile scrise depuse la dosar, cât și prin cererile formulate în

fața instanței la termenul din 13 aprilie 2011, sunt întemeiate

pentru considerentele arătate în

continuare:

Conform Deciziei nr. 86 din 15

februarie 2011 emisă de directorul executiv al Agenției Regionale pentru

Protecția Mediului Pitești, începând cu data de 01 martie 2011, reclamantului S.M.

i-a încetat de drept raportul de serviciu, ca urmare a îndeplinirii cumulative

a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru

pensionare.

Astfel fiind, sunt întemeiate susținerile

recurentei-pârâte în sensul că nu se poate dispune reintegrarea

intimatului-reclamant în funcția publică de conducere din care a fost eliberat

prin Decizia președintelui A.N.P.M. nr. 340 din 23 aprilie 2009, Curtea urmând

a lua act de cererea formulată în ședință de intimatul-reclamant în sensul că

renunță la acest capăt de cerere.

Pe cale de consecință, sunt întemeiate

și susținerile din recurs referitoare la

faptul

că intimatului-reclamant i se cuvine, cu titlu de despăgubire, diferența dintre

drepturile salariale aferente funcției publice de conducere din care a fost

eliberat prin Decizia președintelui A.N.P.M. nr. 340 din 23 aprilie 2009, a

cărei nelegalitate a fost reținută de

instanță ca urmare a viciului de

neconstituționalitate al O.U.G. nr. 37/2009, și drepturile salariale aferente

funcției publice de execuție pe care a exercitat-o, doar pentru perioada

cuprinsă între data eliberării din funcția de conducere - 22 mai 2009 - și data

pensionării - 01 martie 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

cu

referire la art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

Agenția

Națională pentru Protecția Mediului și va modifica în parte

sentința atacată în sensul că va lua act de cererea reclamantului de renunțare

la capătul de cerere privind

reintegrarea

în funcția publică de conducere, urmând ca despăgubirile să fie acordate

reclamantului până la data de 1 martie 2011, data pensionării, cu consecința

menținerii

celorlalte dispoziții ale sentinței pronunțate de Curtea de

apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

A

dmite recursul declarat de Agenția

Națională pentru Protecția Mediului împotriva sentinței civile nr. 4/F-C din 12

ianuarie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că ia act de cererea reclamantului de

renunțare la capătul de cerere privind

reintegrarea în funcție, urmând ca despăgubirile să fie acordate reclamantului

până la data de 1 martie 2011, data pensionării.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 aprilie 2011.