ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1345/2011

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința nr. 1002 din 6 octombrie 2008, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea reclamantului P.I.D. în contradictoriu cu pârâta SC R.I. SA și a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere și execuție nr. 3 din 7 februarie 2007 și a anexei I din 1 iunie 2007 la acesta. Totodată, prima instanță de fond a respins cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul C.C. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul l-a împuternicit pe P.V. – asociatul majoritar și administratorul SC R.I.

SA să efectueze, în beneficiul său, o serie de operațiuni în legătură cu terenul proprietatea sa, în suprafață de 74.999 mp, însă, prin declarația autentificată sub nr. 1262 din 15 iunie 2007 a revocat procura autentificată sub nr. 1518 din 29 august 2005. Anterior revocării, mandatarul reclamantului a încheiat contractul și anexa la acesta, a căror nulitate se solicită în speță, emițând și o factură proforma din care rezultă că, în schimbul serviciilor prestate de societate, urma să i se ia reclamantului o suprafață considerabilă de teren. Tribunalul a apreciat că sunt discutabile condițiile încheierii acestui contract, întrucât mandatarul reclamantului cunoștea că la acea dată reclamantul se află în țară și nu era abilitat să încheie un atare contract.

Ca atare, prima instanță a apreciat că actele în litigiu nu sunt acte bilaterale, întrucât cuprind doar obligația materială a reclamantului de a plăti prețul prestațiilor, deoarece lucrările pe care pârâta trebuia să le execute erau deja efectuate din anul 2005, fiind efectuate inclusiv în beneficiul acesteia, astfel încât contractul s-a întemeiat pe o cauză falsă, care atrage nulitatea actului juridic. Prin decizia nr. 9 din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile declarate de pârâtă și intervenient și a desființat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, apreciind că prima instanță de fond a schimbat temeiul juridic al acțiunii introductivă de instanță.

Prin, decizia nr. 442 din 5 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului și a casat decizia atacată trimițând cauza spre rejudecare instanței de apel. Prin decizia nr. 80 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtă și intervenient. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că este nefondată critica relativă la insuficienta timbrare a cererii introductive de instanță, având în vedere obiectul acesteia care privește doar valabilitatea acțiunii nu și restituirea sau contestarea vreunei sume de bani. Curtea de apel a respins și critica relativă la interpretarea probelor administrate, întrucât, în speță, s-a pus în discuție doar valabilitatea actului nu și executarea acestuia, depozițiile martorilor făcând referire doar la aspecte privind efectuarea unor lucrări.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că apelul declarat este nefondat, având în vedere că prin actul a cărui nulitate se solicită, încheiat de mandatarul P.V., s-a prevăzut un comision de 20% în favoarea societății pârâte, în schimbul efectuării de către pârâtă a unor formalități pentru înstrăinarea terenului reclamantului, în condițiile în care reclamantul - mandant era în țară, iar procura inițială era cu titlu gratuit. Curtea de Apel, a apreciat că lucrările necesare înstrăinării terenului în schimbul căruia s-a prevăzut comisionul erau efectuate cu mult înaintea actului de intermediere și execuție în discuție, care a fost încheiat cu depășirea limitelor procurii date de reclamant.

Instanța de apel a respins și critica relativă la introducerea în cauză a procuratorului față de limitele investirii instanței de judecată și având în vedere și conținutul deciziei de casare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta și intervenientul, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat dreptul acestor părți la apărare, prin respingerea probei cu expertiză solicitate de pârâtă. De asemenea, a fost fraudată legea taxelor de timbru, întrucât taxa de timbru trebuia calculată la valoarea contractului a cărui nulitate de solicită.

Recurenții au arătat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că în cauză au existat două procuri, respectiv procura nr. 1518 din 29 august 2008, prin care mandatarul a fost împuternicit să efectueze toate procedurile și acțiunile necesare în vederea trecerii terenului în litigiu din extravilanul în intravilanul Municipiului Târgoviște și procura din 14 iunie 2005 eliberată în Spania. Recurenții au învederat dă din cele două acte reiese că mandatarul a respectat conținutul procurilor acordate. Instanța de apel, au arătat recurenții a omis să observe că actul a cărui nulitate se cere obligă pârâta la efectuarea de cheltuieli, respingând proba cu expertiză care ar fi fost utilă pentru a dovedi executarea cu bună-credință a celor două procuri.

Recurenții au arătat că instanța de apel a ignorat forța juridică a celor două procuri și faptul că actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat anterior revocării acestuia, judecând cauza fără introducerea în proces a mandatarului P.V. și făcând confuzie între gratuitatea mandatului și gratuitatea cheltuielilor efectuate cu aducerea la îndeplinire a mandatului. Recurenții au învederat că acțiunea de fond este inadmisibilă întrucât în cauză nu a fost chemat și mandatarul P.V. Recurenții au mai arătat că în speță nu există cauză falsă sau ilicită, pentru că mandatarul nu a încheiat actul cu sine însuși, conform art. 1308 alin. (2) C. civ., ci cu o terță persoană, respectiv SC R.I. SRL. Ca atare, mandatarul nu apare în calitate de cumpărător atunci când solicită plata mandatului.

În plus, instanțele au reținut cauza ilicită în încheierea actului juridic a cărui nulitate se solicită, în condițiile în care acțiunea introductivă este întemeiată pe depășirea limitelor mandatului, ceea ce presupunea altă acțiune între părți. Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente. Prima critică de nelegalitate formulată relativă la încălcarea dreptului la apărare al recurenților de către instanța de apel, prin respingerea probei cu expertiză solicitată de către pârâtă, este nefondată, având în vedere conținutul încheierilor pronunțate la 8 iunie 2010 și 7 septembrie 2010, de încuviințare și administrare a probelor solicitate, termen la care niciunul dintre recurenții-apelanți nu au solicitat expres proba cu expertiză instanței de apel, motivând o atare solicitare și depunând obiectivele unei atare expertize.

Mai mult, prin notele de ședință depuse la fila 38 din dosarul de apel, după casare, apelanta-pârâtă nu a solicitat o astfel de probă. Înalta Curte reține că administrarea probei cu expertiză tehnică nu se impunea, în speță, conform art. 129 C. proc. civ., având în vedere obiectul cererii dedusă judecății, respectiv, nulitatea actului juridic invocat, iar nu executarea unui asemenea act. De altfel, în cuprinsul prezentelor motive de recurs, recurenții solicită admiterea recursului întrucât instanța de apel nu a administrat proba cu expertiză tehnică pentru a se proba cheltuielile efectuate de recurente, conform contractului a cărui nulitate se solicită, făcând astfel trimitere la executarea actului dedus judecății, aspect ce excede limitelor investirii instanței de judecată.

Cât privește proba cu martori solicitată de apelanți și respinsă de instanța de apel, Înalta Curte reține că o atare probă nu era necesară, utilă și concludentă soluționării cauzei, cu atât mai mult cu cât proba a fost deja administrată în fața primei instanțe de fond, fiind câștigată cauzei. Înalta Curte va respinge și critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. relativă la omisiunea instanței de apel de a lua în considerare procura emisă la data de 14 iunie 2005 în Spania, judecând cauza doar prin raportare la procura nr. 1518 din 29 august 2005, întrucât actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat de reclamant prin mandatarul P.V., în baza procurii nr. 1518 din 29 august 2005, procura din 14 iunie 2005 nefăcând obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii de fond întrucât în cauză nu a fost citat procuratorul P.V., Înalta Curte reține că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, fiind irevocabil tranșat prin decizia de casare nr. 442 din 5 februarie 2010, astfel încât nu mai poate fi invocat în prezenta fază procesuală. Cât privește motivul întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aspectul învederat de recurenți relativ la existența contraprestației pârâtei în actul de intermediere și execuție a cărui nulitate se solicită, nu prezintă relevanță, întrucât, în speță, instanțele de judecată au fost chemate să analizeze valabilitatea unui atare act de intermediere care stipula un comision în favoarea pârâtei, și implicit a mandatarului reclamantului, în calitate de asociat majoritar și administrator al pârâtei, și nu executarea acestuia, dat fiind faptul că un atare act s-a încheiat în baza unui mandat gratuit.

Ca atare, Înalta Curte reține că, în speță, nu se pune problema depășirii limitelor mandatului și nici problema juridică a mandatului cu sine însuși sau dubla reprezentare, caz în care reclamantul ar fi avut la dispoziție, altă acțiune în justiție – respectiv, inopozabilitatea unui atare act sau acțiunea în anularea actului pentru dol prin reticență, ci problema dedusă judecății vizează dispariția caracterului gratuit al mandatului acordat prin încheierea unui act juridic ce prevede contraprestații în favoarea mandatarului. Înalta Curte reține că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii apreciind că, în speță, actul a cărui nulitate se solicită a anihilat intenția de a gratifica a mandatarului, fiind astfel fondat pe o cauză falsă și ilicită, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia, conform art. 966 raportat la art. 968 C. civ.

Nu poate fi reținută critica relativă la pronunțarea instanței de apel și a instanței de fond pe altceva decât s-a cerut, întrucât acțiunea de fond ar fi fost fondată pe depășirea limitelor mandatului, iar instanțele de judecată au reținut cauza ilicită întrucât, astfel cum s-a reținut și în decizia de casare, în acțiunea introductivă, intimatul-reclamant a invocat mai multe motive, respectiv, lipsa consimțământului, frauda la lege și depășirea limitelor voinței reclamantului în ceea ce privește intermedierea vânzării imobilului, temeiul de drept al acțiunii fiind stabilit de instanța de judecată prin raportare la probatoriile administrate și la motivele invocate în cererea de chemare în judecată, conform art.84 raportat la art. 129 C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge și motivul invocat relativ la nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată, având în vedere obiectul acțiunii de fond și data investirii instanțelor de judecată - 22 octombrie 2007, prin raportare la decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți SC R.I. SA Târgoviște și C.C. împotriva deciziei nr. 80 din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2011.