ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1361/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1361/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Curtea de
Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 291/F din 28
septembrie 2010, în temeiul art. 278
1
alin. (8) lit. a) C. proc.
pen. a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul T.E., împotriva
ordonanței din 28 iunie 2010 dată în dosarul nr. 2004/P/2009 al Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi
penale față de făptuitorii B.S. avocat, B.P. și R.M.R.
Pentru a
hotărî astfel a reținut următoarele:
Prin
ordonanța din 28 iunie 2010 s-a dispus măsura de neîncepere a urmăririi penale
față de intimatul B.S. (avocat) sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în
înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. și față de
intimații B.P. și R.M.R. sub aspectul comiterii infracțiunilor de instigare la
fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art.
290 alin. (1) C. pen. și uz de fals prev. de art. 291 C. pen.
S-a
dispus totodată și disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor de către
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 față de intimații B.P. și R.M.R. sub
aspectul comiterii infracțiunilor prev. de art. 214 alin. (2) C. pen., art. 26
C. pen. rap. la art. 214 alin. (2) C. pen., art. 9 din Legea nr. 241/2005.
În
motivarea ordonanței se arată că între PFA T.E., prin mandatar B.P. și SC F.M.
SRL, reprezentată de R.M. s-a încheiat în luna martie 2007 un contract de
închiriere a unui spațiu comercial situat în București, sector 1, pentru o
perioadă de 5 ani, cu o chirie de 2000 lei, apreciată de petent cu mult sub
prețul zonei, spațiul fiind subînchiriat către alte două societăți la care este
acționar B.S., soția intimatului.
Acest
contract a fost atestat de intimatul B.S., în calitate de avocat, a fost
înregistrat în registrul de atestare a actelor juridice la 25 iulie 2007,
figurând ca părți B.P. și R.M.
Această
înregistrare este efectuată în urma contractului de asistență juridică încheiat
între B.S. și R.M., contract cu nr. 20016 din 28 mai 2007, fiind întocmită și o
chitanță cu nr. 018 din 06 octombrie 2007 în care se face referire la
contractul cu nr. 20016 ….”am primit de la Radu M…… conform contractului
20016”.
Procurorul
a arătat că nu se poate reține în sarcina avocatului B.S. infracțiunea
reclamată, situație în care nu se poate reține nici instigarea la infracțiunea
prev. de art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen. în sarcina celorlalți doi
intimați, temeiul avut în vedere fiind cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.
pen. (fapta nu există).
Prin
rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
București din 19 iulie 2010 a fost respinsă plângerea petentului, ca nefondată,
constatându-se că înregistrarea contractului în registrul de atestare a actelor
juridice s-a făcut în ordine cronologică, nr. 20016 apărând după nr. 015, a existat
un contract de asistență juridică încheiat între B.S. și R.M. cu obiect
atestare contract încheiere și cu nr. 20016, existând și copia autocolantă a
contractului, în ordine crescătoare, astfel că infracțiunile reclamate nu pot
fi reținute în sarcina intimaților.
Curtea a
reținut și motivat că în mod corect s-a apreciat că faptele penale reclamate nu
există, lipsind orice indiciu constitutiv al laturii obiective.
Inițial
între petent și B.P. au existat relații comerciale, profesionale și de
reprezentare, cu privire la imobilul situat în București, sector 1, ce fusese
închiriat de petent de la Primăria Municipiului București (contract nr. 202 din
05 iunie 2000), petentul împuternicind „să administreze cu puteri depline
imobilul” pe intimatul B.P. (procură autentificată cu nr. 2313 din 22 decembrie
2000 de BN B.G. - fila 95).
Ulterior,
imobilul a fost cumpărat de petent în baza Legii nr. 550/2002, după care, la 11
iunie 2004, cei doi încheie la notariat o promisiune bilaterală de
vânzare-cumpărare privind imobilul menționat, un contract de închiriere (fila
100) și o procură de administrare.
Prin
promisiunea de vânzare-cumpărare, petentul se obligase să vândă imobilul până
la 11 iunie 2007, dar la 29 mai 2007 a revocat procura din 11 iunie 2004 (fila
101 verso) despre care susține că i-a comunicat-o lui B.P., fără însă a produce
dovezi în cauză. Acesta, necunoscând (după cum susține) revocarea
împuternicirii din 2005, încheie la 28 mai 2007, în numele petentului (ca
persoană fizică autorizată – fila 88) un contract de închiriere cu SC F.M. SRL,
reprezentată de R.M.R.
Acest
contract a fost atestat de intimatul B.S., ca avocat (filele 88 – 89).
Petentul
susține că acest contract a fost antedatat pentru a fi situat anterior
revocării împuternicirii din 2004.
Din actele
dosarului nu rezultă nici această antedatare a contractului, nici existența
unei înțelegeri „dolosive” între intimații B.P. și B.S., ori între B.S. și R.M.
Contractul
de închiriere a fost înregistrat de intimatul avocat în registrul de evidență a
actelor juridice, a existat un contract de asistență juridică încheiat între
avocat și SC F.M. SRL (fila 606) cu nr. 20015 – 20016 din 28 mai 2007, cu acest
obiect – atestare contract închiriere, notare carte funciară a acestui contract
și depunerea DITI, Sector 1.
Intimatul
B.P. a făcut dovada în recurs că intimatul B.S. s-a ocupat de înscrierea în
Cartea Funciară a dreptului de închiriere (încheierea nr. 866095 din 12 iunie
2007- fila 33) astfel că nu poate fi vorba de o acțiune a intimaților care nu
se regăsește în înscrisuri emise de instituții abilitate.
Înregistrarea
contractelor s-a făcut în ordine cronologică, în registrele intimatului avocat,
iar simpla presupunere a petentului că ar fi ceva nelegal, nu poate conduce la
reținerea faptelor.
De
altfel, la 16 martie 2010 și 19 martie 2010 (filele 54 și 58) procurorul de caz
a efectuat verificări asupra registrelor intimatului B.S., constatând chiar în
prezența avocatului petentului existența tuturor înregistrărilor din registru a
contractelor de închiriere și de asistență juridică, ordinea cronologică a
acestora, existența chitanței cu nr. 018 din 06 octombrie 2007 pe numele
intimatei R.M., care a plătit serviciul prestat pentru contractul nr. 20016,
existând cronologie și cu privire la chitanțele ulterioare, cu nr. 017, 019.
Din
susținerile petentului, prin prisma lucrărilor dosarului reiese că nemulțumirea
sa ar fi generată de închirierea imobilului de către B.P. cu o chirie cu mult
sub cea practicată în zonă, ceea ce nu poate constitui un indiciu al existenței
faptelor penale.
Toate
aceste considerente conduc la constatarea legalității și temeiniciei actelor
procesuale ale procurorului, temeiul avut în vedere, respectiv art. 10 lit. a)
C. proc. pen. găsindu-și susținerea în actele premergătoare efectuate și pe
cale de consecință, plângerea petentului va fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva
sentinței a declarat recurs în termenul legal petentul T.E., care a criticat-o
ca nelegală și netemeinică.
Prin
motivele de recurs scrise a susținut că instanța a reținut și motivat greșit că
în mod corect s-a apreciat că faptele reclamate nu există, lipsind orice
indiciu constitutiv al laturii obiective, cu toate că așa cum a arătat și în
plângere există o serie de neconcordanțe ce necesită cercetări suplimentare.
Astfel,
numărul sub care a fost înregistrat contractul de închiriere în Registrul de
înregistrare a actelor juridice atestate de avocat, acesta este același cu
numărul Contractelor de asistență juridică încheiat de avocat B.S. cu R.M.R.,
excedând ordinii din acest registru, întrucât este trecut numărul 20016 după
nr. 015 și nu după numărul 20015. În plus contractul de închiriere nu a avut ca
părți pe B.P. și R.M.R. ci pe PFA T., prin procurist în calitate de Locator
respectiv SC F.M. SRL, prin reprezentant R.M.R., prin urmare înscrierea în
Registrul de Atestare a acestor persoane ca fiind părți nu corespunde
condițiilor contractului.
O altă
neconcordanță se referă la faptul că avocatul S.B. declară că el este cel care
a redactat și atestat contractul de închiriere, cum de altfel, reiese și de pe
pagina 2 a contractului („Redactat și procesat"), ca ulterior să declare
că întrucât și-a uitat ștampila de atestare la cabinet, a intrat în
calculatorul unde se afla documentul (unde?) și a adăugat la pagina 2 a
contractului conținutul ștampilei. Așadar, nu el a redactat documentul, ci doar
l-a atestat.
Nici
procurorii și nici instanța de fond nu au fost în măsură să lămurească aceste
aspecte contradictorii.
Pe lângă
cele arătate cu privire la antedatarea contractului de închiriere și atestarea
în fals a acestuia, consideră că o altă dovadă a falsificării actului este și
neînregistrarea acestuia în contabilitatea SC F.M. SRL și nici în vreunul
dintre registrele societății.
Instanța
de fond a reținut în mod eronat că „petentul a revocat procura din 11 iunie
2004 despre care susține că i-a comunicat-o lui B.P., fără însă a produce
dovezi în cauză".
Nu se
poate reține că nu au fost produse dovezi în cauză, în condițiile în care au fost
depuse dovezile trimiterii scrisorilor recomandate către B.P. s-a făcut prin
depunerea Tichetelor Recomandate nr. 32780 din 30 mai 2007 și nr. 33463 din 31 mai
2007, precum și a chitanțelor aferente.
Într-adevăr,
astfel cum reține și instanța de fond, s-au realizat verificări asupra
registrelor intimatului B.S., însă cu această ocazie s-au constat
neconcordanțele pe care le-a arătat. Prezentarea chitanței nr. 018 din 06
octombrie 2007 care atestă plata unei sume de bani de către R.M. pentru
contractul nr. 20016 nu este menită să răstoarne ipoteza antedatării
contractului de închiriere.
Verificând
sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate Înalta Curte constată
că recursul este întemeiat.
Persoana
vătămată T.E. s-a adresat la data de 1 iulie 2008 cu plângere penală împotriva
numiților B.P. și R.M.R. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals
și înscrisuri sub semnătură privată și evaziune fiscală, fapte prevăzute și
pedepsite de art. 215 C. pen., art. 290 C. pen. și art. 9 din Legea nr.
241/2005.
Având în
vedere că în cauză s-a reclamat participarea la săvârșirea infracțiunilor
prevăzute de art. 214 și art. 215 C. pen. a numitului B.S. - avocat în cadrul
Baroului București, prin ordonanța din 30 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 9091/P/2008
al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București în temeiul art.
210 C. proc. pen., art. 42 raportat la art. 45 C. proc. pen. cu referire la
art. 28
1
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus declinarea
competenței personale de soluționare a cauzei privind plângerea formulată de
T.E. împotriva intimaților B.P., R.M.R. și B.S. (avocat în cadrul Baroului
București) în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Cauza a
fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr.
2004/P/2009, iar în urma actelor premergătoare efectuate prin ordonanța din 28
iunie 2010 procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.S. sub
aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută
de art. 290 alin. (1) C. pen. și neînceperea urmăririi penale față de B.P. și
R.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri
sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. și uz de fals
prevăzută de art. 291 C. pen.
Aceasta
este soluția împotriva căreia a formulat plângere în temeiul art. 278
1
C. proc. pen. petentul T.E.
Instanța
de judecată verificând ordonanța, potrivit art. 278
1
alin. (7) C.
proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, a constatat
că ordonanța este legală și temeinică și a respins plângerea, fără să observe
că procurorul nu s-a pronunțat și cu privire la infracțiunea de înșelăciune
prevăzută de art. 215 C. pen.
Cum din
cele expuse anterior, rezultă că prin ordonanța de declinare a competenței
cauza a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru
efectuarea de cercetări față de B.P., R.M.R. și B.S. (avocat în cadrul Baroului
București, instanța de judecată trebuia să desființeze soluția și să trimită
cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale pentru infracțiunea
prevăzută de art. 215 C. pen.
Față de
cele ce preced, Înalta Curte urmează să admită recursul în temeiul art. 385
15
pct. 2 lit. c) C. proc. pen., să caseze sentința și să trimită cauza pentru
rejudecare la aceeași instanță.
Cu ocazia
rejudecării vor fi analizate și celelalte motive de recurs invocate de petent.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Admite
recursul declarat de petiționarul T.E. împotriva sentinței penale nr. 291/F din
28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.
Casează
sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,
respectiv Curtea de Apel București.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, azi 5 aprilie 2011.