ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1241/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 350 din 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 278 1 alin. 8 lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul N.V. împotriva rezoluției nr. 1644/P/2009 din 22 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1641/II/2/2010 din 31 august 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. În temeiul art. 192 alin. 2 C. proc. pen., a obligat petentul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Prin înscrisul înregistrat pe rolul instanței sub nr. 8053/2/2010, petentul N.V.

a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 1644/P/2009 din 22 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și a rezoluției nr. 1641/II/2/2010 din 31 august 2010 a procurorului general al acestei unități de parchet, solicitând, ca efect al admiterii plângerii și desființării actelor atacate, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea începerii urmăririi penale față de intimații C.I. și C.C.E. - avocați - pentru infracțiunea reclamată în cuprinsul plângerii penale formulată împotriva acestora (denunțare calomnioasă, faptă prevăzute de art. 259 alin. (1) C. pen.). În motivarea plângerii, petentul a arătat că în mod greșit s-a dispus de către procuror neînceperea urmării penale față de cei doi intimați întrucât, din datele existente în cauză, există indicii ale comiterii de către aceștia a infracțiunii de denunțarea calomnioasă.

Astfel, s-a arătat că intimații cu rea credință au formulat o plângere penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, plângere ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 9489/P/2007 din 23 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. De asemenea, s-a arătat că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu este corespunzător motivată, procurorul dând dovadă de superficialitate atunci când a citit actele dosarului. Aceleași critici au fost formulate și cu privire la rezoluția nr. 1641/11/2/2010 din 31 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, arătându-se că procurorul general a respins plângerea pe care a formulat-o împotriva soluției de netrimitere în judecată fără a indica argumentele pentru care aspectele sesizate de petent au fost înlăturate.

La termenul de judecată din 02 noiembrie 2010, petentul a depus o completare la motivele plângerii formulate, și un set de înscrisuri cuprinzând hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești în legătură cu imobilul din B-dul Aviatorilor, care constituie și obiectul litigiului dintre petent și intimații C.I. și C.C.E., dar și hotărârile pronunțate de instanțe prin care s-a respins recursul numiților C.I. și C.C.E. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de petent prin rezoluția nr. 9489/P/2007 din 23 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. Analizând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că, la data de 16 mai 2009, petentul N.V.

s-a adresat cu o plângere penală Parchetului de pe Judecătoria Sectorului 1 București, înregistrată sub nr. 6966l/P/2009, prin care a solicitat efectuarea de cercetări și tragerea la răspundere penală a avocaților C.I. și C.C.E. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțarea calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 C. pen., arătând, în esență, că avocații C.I. și C.C.E., cu rea credință au formulat o plângere împotriva sa pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă, reaua credință a celor doi fiind dovedită de împrejurarea că în urma verificărilor efectuate în cauză s-a reținut de către parchet că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei sesizate și s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, soluție rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de autorii plângerii.

Având în vedere calitatea de avocați a intimaților, prin Ordonanța nr. 6966/P/2009 din 8 septembrie 2009, Parchetul de pe Judecătoria Sectorului 1 București a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, unde plângerea penală formulată de petent a fost înregistrată sub nr. 1644/P/2009. În urma cercetărilor efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, prin rezoluția nr. 1644/P/2009 din 22 iulie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. 6 și art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimații C.I. și C.C.E. sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen. S-a reținut, în esență, în considerentele rezoluției că, în Dosarul nr. 9489/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, s-au efectuat cercetări față de N.V.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 259 alin. l C. pen. Acesta a formulat mai multe plângeri împotriva numiților C.I. și C.C.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen., menținându-se că aceștia, în calitate de avocați ai numitului A.O.M. nu, au falsificat și folosit înscrisuri falsificate într-un litigiu civil. Astfel, actele care atestau identitatea și calitatea de unic succesor al numitului A.O.M., folosite de C.C.E., au fost necorespunzătoare adevărului întrucât există îndoieli cu privire la existența fizică a acestuia, precum și cu privire la împrejurarea că este una și aceeași persoană cu A.O.E.; de asemenea, s-a mai arătat că împuternicirea avocațială a numitului C.I.

nu era valabilă. La adoptarea soluției de neîncepere a urmăririi penale s-a reținut de către procuror că susținerea numitului N.V., potrivit cărora au fost falsificate mai multe înscrisuri care să conducă la concluzia că numitul A.O.M. nu este una și aceeași persoană cu E.D.O., au un caracter rezonabil și au relevat reaua-credință a făptuitorului, fiind consecința unor modificări efectuate în registrele de stare civilă cu privire la datele de identificare ale persoanei în cauză. Față de ansamblul probator administrat în faza actelor premergătoare, s-a reținut că dispunerea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale într-o cauză penală nu conferă, în mod necesar, caracter mincinos învinuirii care a determinat declanșarea cercetărilor.

Buna credință, în momentul formulării plângerii, constituie o prezumție care nu a fost răsturnată în urma administrării probatoriului, iar în situația în care ar exista incertitudini rezonabile, la momentul formulării plângerii, cu privire la existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni, cercetările efectuate au și rolul de a lămuri toate aceste aspecte, pentru că altfel, s-ar ajunge la autocenzura nepermisă a dreptului de a formula plângere și la degradarea scopului legii penale. Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, procurorul a concluzionat că nu există probe ori indicii care să conducă la aprecierea că intimații C.I. și C.C.E. aveau reprezentarea caracterului mincinos al plângerii formulate împotriva lui N.V., motiv pentru care a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen.

în temeiul art. 278 C. proc. pen., petentul N.V. a formulat plângere împotriva rezoluției de ne trimitere în judecată la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 1641/II/2/2010 din 31 august 2010. S-a arătat în considerentele acestei din urmă rezoluții că susținerile petentului - în sensul că interpretarea de către procuror a actelor din dosar nu este corectă, cei doi avocați fiind de rea credință la momentul formulării plângerii, întrucât prin soluțiile date de instanța de judecată ar fi fost anulată dispoziția primarului general de punere în posesie a numitului A.O.M. - nu corespund adevărului, având în vedere că intimații, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, în care erau reclamanți de petent, au explicat în ce a constat eroarea privind neconcordanța din acte a numelui A.O.M.

cu numele A.O.E. Verificând rezoluțiile atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, conform art. 2781 alin. 7 C. proc. pen., curtea de apel a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția dispusă de procuror, soluție de neîncepere a urmăririi penale față de intimații C.I. și C.C.E. pentru infracțiunea prevăzută de art. 259 alin. 1 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. 6 și art. 10 lit. d) C. proc. pen., soluție menținută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția nr. 1641/II/2/31 august 2010, cu următoarea argumentare: Obiectul juridic special al infracțiunii de denunțare calomnioasă constă în relațiile sociale privind buna înfăptuire a justiției și presupune printre altele, obligația fiecărei persoane care a luat cunoștință de comiterea unei infracțiuni să aducă la cunoștința organelor de cercetare competente.

Interesul justiție impune însă o atitudine corectă din partea tuturor persoanelor care se adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunț, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, pentru că altfel s-ar aduce o vătămare atât intereselor justiției dar și intereselor persoanelor care ar fi cercetate pe nedrept. în cauză, numiții C.I. și C.C.E. au formulat la data de 31 august 2007 o plângere penală împotriva lui N.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 C. pen., motivat de aceea că acesta a formulat împotriva lor mai multe plângeri, cu intenția de a se răzbuna și a-i discredita, în care erau acuzați de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen., cauze în care s-au dispus soluții de netrimitere în judecată.

Prin rezoluția nr. 9487/P/2008 din data de 23 ianuarie 2009 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 București a dispus neînceperea urmăririi penale față de N.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen., motivat de lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, latura subiectivă - neîndeplinirea condiției relei credințe a făptuitorului întrucât aspectele sesizate de acesta au creat unele suspiciuni cu privire la validitatea și autenticitatea unor acte folosite de petenți în procesele civile aflate pe rolul instanțelor privind revendicarea unui imobil situat în București, B-dul Aviatorilor nr. 5, Sector 1. Soluția dispusă în cauză fiind menținută de instanța de control judiciar, Tribunalul București, secția I penală, care prin Decizia.

penală nr. 1316/ R din 20 septembrie 2010, a respins ca nefondat recursul declarat de petenții C.I. și C.C.E. Pe de altă parte, s-a menționat că, în cauză, nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă nici sub aspectul laturii subiective, întrucât la data formulării plângerii numiții C.I. și C.C.E. nu au acționat cu rea credință, respectiv, nu au avut reprezentarea caracterului mincinos al învinuirii pe care o aduc numitului N.V., întrucât susținerile petenților conform cărora acesta ar fi formulat mai multe plângeri împotriva lor cu scopul de a-i șicana și discredita, nu are un caracter nerezonabil date fiind relațiile litigioase dintre părți cu privire la revendicarea imobilului din B-dul Aviatorilor nr. 5, Sector 1 și soluțiile de netrimitere în judecată dispuse în aceste cauze de organele de cercetare penală.

Sub acest aspect, curtea de apel a mai apreciat și că nu este suficient numai ca învinuirea ce se aduce unei persoane să nu corespundă adevărului ci mai trebuie ca făptuitorul să fi cunoscut caracterul mincinos al acesteia, or, din actele premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă că intimații la momentul formulării plângerii nu au fost de bună credință, ei solicitând organelor de cercetare să verifice anumite aspecte legate de conduita numitului N.V. date fiind și relațiile litigioase dintre părți determinate de revendicarea unui imobil. în atare condiții, s-a considerat că aprecierea procurorului în sensul că întrucât probatoriile administrate dovedesc buna credință a intimaților la momentul formulării plângerii, hotărârea instanței de judecată care a menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de petent, nu conferă neapărat caracterul mincinos al învinuirii aduse făptuitorului.

în ceea ce privește critica formulată de petent în sensul că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror în Dosarul nr. 1644/P/2009 ar fi rezultatul unei verificări superficiale a probatoriului administrat în cauză, s-a apreciat de către judecătorul curții de apel că nu este întemeiată având în vedere că, deși prezentate într-un mod succint, considerentele rezoluției redau atât situația de fapt reținută de procuror, cât și motivele în fapt și în drept pentru care fapta constatată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii sesizate.

Referitor la rezoluția nr. 1641/H/2/31 august 2010, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petent împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, curtea de apel a apreciat, de asemenea, că aceasta cuprinde considerentele pe care se întemeiază soluția adoptată, fiind prezentate toate argumentele avute în vedere de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru înlăturarea fiecărei critici formulate de petent. împotriva sentinței, petentul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: O primă observație se referă la împrejurarea că petentul, în recurs, a reiterat acuzațiile menționate în plângerea penală.

A doua observație este în sensul că, în recurs, nu au fost administrate alte probe și că, la dezbateri, au fost reiterate criticile aduse celor două rezoluții cu ocazia judecării plângerii de către prima instanță. Or, în aceste condiții, înalta Curte apreciază că - nefiind expuse de către recurent argumente noi și nici administrate probe noi - nu se justifică reluarea argumentelor de fapt și de drept prezentate în sentința atacată de judecătorul instanței de fond, însușindu-și toate aceste argumente, pe care însă le completează după cum urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5 2 din C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. 11 din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 228 alin. l C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc.

pen., fiind format dosarul penal care conține înscrisurile cu relevanță probatorie necesare completei și legalei soluționării a plângerii penale, mai precis a constatării temeiniciei necesității declanșării procedurii judiciare prin începerea urmării penale față de persoanele acuzate. În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petent, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 68 1 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoanele față de care s-au efectuat acte premergătoare au săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.

Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. În final, înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, că rezoluțiile atacate sunt motivate în fapt și în drept, cu argumente care fac lipsită de utilitate o eventuală reluare a lor în cuprinsul prezentei decizii, cu atât mai mult cu cât recurentul-petent nu a relevat aspecte noi, în fapt și în drept. Față de cele reținute, înalta Curte - în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petentului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., și prin observarea deciziei nr. LXXXII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul - petent va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței penale nr. 350/F din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 martie 2011.