ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1241/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1241/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 350 din

2 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art.

278

1

alin. 8 lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul N.V. împotriva rezoluției nr. 1644/P/2009 din

22 iulie  2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a

rezoluției nr. 1641/II/2/2010 din 31 august 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În temeiul art.

192 alin. 2 C. proc. pen., a obligat petentul la plata sumei de 100 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

înscrisul înregistrat pe rolul instanței sub nr. 8053/2/2010, petentul N.V. a

formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 1644/P/2009 din 22

iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și a

rezoluției nr. 1641/II/2/2010 din 31 august 2010 a procurorului general al acestei unități de parchet, solicitând, ca efect al admiterii

plângerii și desființării actelor atacate, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea începerii urmăririi penale față de

intimații C.I. și C.C.E. - avocați - pentru infracțiunea reclamată în cuprinsul

plângerii penale formulată împotriva acestora (denunțare calomnioasă, faptă prevăzute

de art. 259 alin. (1) C. pen.).

În motivarea

plângerii, petentul a arătat că în mod greșit s-a dispus de către procuror

neînceperea urmării penale față de cei doi intimați întrucât, din datele

existente în cauză, există indicii ale comiterii de către aceștia a

infracțiunii de denunțarea calomnioasă. Astfel, s-a arătat că intimații cu rea

credință au formulat o plângere penală împotriva sa pentru săvârșirea

infracțiunii de denunțare calomnioasă, plângere ce a fost respinsă ca

neîntemeiată prin rezoluția nr. 9489/P/2007 din 23 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.

De asemenea,

s-a arătat că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu este corespunzător

motivată, procurorul dând dovadă de superficialitate atunci când a citit actele

dosarului.

Aceleași

critici au fost formulate și cu privire la rezoluția nr. 1641/11/2/2010 din 31

august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, arătându-se că

procurorul general a respins plângerea pe care a formulat-o împotriva soluției

de netrimitere în judecată fără a indica argumentele pentru care aspectele

sesizate de petent au fost înlăturate.

La termenul

de judecată din 02 noiembrie 2010, petentul a depus o completare la motivele

plângerii formulate, și un set de înscrisuri cuprinzând hotărâri pronunțate de

instanțele judecătorești în legătură cu imobilul din B-dul Aviatorilor, care

constituie și obiectul litigiului dintre petent și intimații C.I. și C.C.E.,

dar și hotărârile pronunțate de instanțe prin care s-a respins recursul

numiților C.I. și C.C.E. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale

dispuse față de petent prin rezoluția nr. 9489/P/2007 din 23 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.

Analizând

actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că, la data de 16 mai

2009, petentul N.V. s-a adresat cu o plângere penală Parchetului de pe

Judecătoria Sectorului 1 București, înregistrată sub nr. 6966l/P/2009, prin

care a solicitat efectuarea de cercetări și tragerea la răspundere penală a

avocaților C.I. și C.C.E. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțarea

calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 C. pen., arătând, în esență, că avocații C.I. și C.C.E., cu rea credință au formulat o plângere împotriva sa pentru

infracțiunea de denunțare calomnioasă, reaua credință a celor doi fiind

dovedită de împrejurarea că în urma verificărilor efectuate în cauză s-a

reținut de către parchet că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

faptei sesizate și s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, soluție

rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de autorii plângerii.

Având în

vedere calitatea de avocați a intimaților, prin Ordonanța nr. 6966/P/2009 din 8

septembrie 2009, Parchetul de pe Judecătoria Sectorului 1 București a dispus

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, unde plângerea penală formulată de petent a

fost înregistrată sub nr. 1644/P/2009.

În urma

cercetărilor efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus, prin rezoluția nr. 1644/P/2009 din 22 iulie 2010, în temeiul

dispozițiilor art. 228 alin. 6 și art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de intimații C.I. și C.C.E. sub aspectul infracțiunii

prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen.

S-a reținut,

în esență, în considerentele rezoluției că, în Dosarul nr. 9489/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, s-au efectuat

cercetări față de N.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 259 alin.

l C. pen. Acesta a formulat mai multe plângeri împotriva numiților C.I. și C.C.E.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen., menținându-se că aceștia, în calitate de avocați ai numitului A.O.M. nu, au falsificat

și folosit înscrisuri falsificate într-un litigiu civil.

Astfel,

actele care atestau identitatea și calitatea de unic succesor al numitului A.O.M.,

folosite de C.C.E., au fost necorespunzătoare adevărului întrucât există

îndoieli cu privire la existența fizică a acestuia, precum și cu privire la

împrejurarea că este una și aceeași persoană cu A.O.E.; de asemenea, s-a mai

arătat că împuternicirea avocațială a numitului C.I. nu era valabilă.

La adoptarea

soluției de neîncepere a urmăririi penale s-a reținut de către procuror că

susținerea numitului N.V., potrivit cărora au fost falsificate mai multe

înscrisuri care să conducă la concluzia că numitul A.O.M. nu este una și aceeași

persoană cu E.D.O., au un caracter rezonabil și au relevat reaua-credință a

făptuitorului, fiind consecința unor modificări efectuate în registrele de

stare civilă cu privire la datele de identificare ale persoanei în cauză.

Față de

ansamblul probator administrat în faza actelor premergătoare, s-a reținut că

dispunerea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale într-o cauză penală nu

conferă, în mod necesar, caracter mincinos învinuirii care a determinat

declanșarea cercetărilor. Buna credință, în momentul formulării plângerii, constituie

o prezumție care nu a fost răsturnată în urma administrării probatoriului, iar

în situația în care ar exista incertitudini rezonabile, la momentul formulării

plângerii, cu privire la existența elementelor constitutive ale unei

infracțiuni, cercetările efectuate au și rolul de a lămuri toate aceste

aspecte, pentru că altfel, s-ar ajunge la autocenzura nepermisă a dreptului de

a formula plângere și la degradarea scopului legii penale.

Având în

vedere înscrisurile depuse la dosar, procurorul a concluzionat că nu există

probe ori indicii care să conducă la aprecierea că intimații C.I. și C.C.E.

aveau reprezentarea caracterului mincinos al plângerii formulate împotriva lui N.V.,

motiv pentru care a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen.

în temeiul art.

278 C. proc. pen., petentul N.V. a formulat plângere împotriva rezoluției de

ne trimitere în judecată la procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, care a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată

prin rezoluția nr. 1641/II/2/2010 din 31 august  2010. S-a arătat în

considerentele acestei din urmă rezoluții că susținerile petentului - în sensul

că interpretarea de către procuror a actelor din dosar nu este corectă, cei doi

avocați fiind de rea credință la momentul formulării plângerii, întrucât prin

soluțiile date de instanța de judecată ar fi fost anulată dispoziția primarului

general de punere în posesie a numitului A.O.M. - nu corespund adevărului,

având în vedere că intimații, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1

București, în care erau reclamanți de petent, au explicat în ce a constat

eroarea privind neconcordanța din acte a numelui A.O.M. cu numele A.O.E.

Verificând

rezoluțiile atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

conform art. 2781 alin. 7 C. proc. pen., curtea de apel a apreciat ca fiind

legală și temeinică soluția dispusă de procuror, soluție de neîncepere a

urmăririi penale față de intimații C.I. și C.C.E. pentru infracțiunea prevăzută

de art. 259 alin. 1 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. 6 și art. 10

lit. d) C. proc. pen., soluție menținută de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția nr. 1641/II/2/31 august  2010,

cu următoarea argumentare:

Obiectul

juridic special al infracțiunii de denunțare calomnioasă constă în relațiile

sociale privind buna înfăptuire a justiției și presupune printre altele,

obligația fiecărei persoane care a luat cunoștință de comiterea unei

infracțiuni să aducă la cunoștința organelor de cercetare competente. Interesul

justiție impune însă o atitudine corectă din partea tuturor persoanelor care se

adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunț, cu privire la

săvârșirea unei infracțiuni, pentru că altfel s-ar aduce o vătămare atât

intereselor justiției dar și intereselor persoanelor care ar fi cercetate pe

nedrept.

în cauză,

numiții C.I. și C.C.E. au formulat la data de 31 august 2007 o plângere penală

împotriva lui N.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare

calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 C. pen., motivat de aceea că acesta a formulat împotriva lor mai multe plângeri, cu intenția de a se răzbuna și a-i

discredita, în care erau acuzați de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

288, art. 290 și art. 291 C. pen., cauze în care s-au dispus soluții de

netrimitere în judecată.

Prin

rezoluția nr. 9487/P/2008 din data de 23 ianuarie 2009 Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sector 1 București a dispus neînceperea urmăririi penale față de N.V.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C. pen., motivat de lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, latura subiectivă -

neîndeplinirea condiției relei credințe a făptuitorului întrucât aspectele

sesizate de acesta au creat unele suspiciuni cu privire la validitatea și

autenticitatea unor acte folosite de petenți în procesele civile aflate pe

rolul instanțelor privind revendicarea unui imobil situat în București, B-dul

Aviatorilor nr. 5, Sector 1. Soluția dispusă în cauză fiind menținută de

instanța de control judiciar, Tribunalul București, secția I penală, care prin Decizia.

penală nr. 1316/ R din 20 septembrie 2010, a respins ca nefondat recursul declarat de petenții C.I. și C.C.E.

Pe de altă

parte, s-a menționat că, în cauză, nu sunt îndeplinite elementele constitutive

ale infracțiunii de denunțare calomnioasă nici sub aspectul laturii subiective,

întrucât la data formulării plângerii numiții C.I. și C.C.E. nu au acționat cu

rea credință, respectiv, nu au avut reprezentarea caracterului mincinos al

învinuirii pe care o aduc numitului N.V., întrucât susținerile petenților

conform cărora acesta ar fi formulat mai multe plângeri împotriva lor cu scopul

de a-i șicana și discredita, nu are un caracter nerezonabil date fiind

relațiile litigioase dintre părți cu privire la revendicarea imobilului din

B-dul Aviatorilor nr. 5, Sector 1 și soluțiile de netrimitere în judecată

dispuse în aceste cauze de organele de cercetare penală.

Sub acest

aspect, curtea de apel a mai apreciat și că nu este suficient numai ca

învinuirea ce se aduce unei persoane să nu corespundă adevărului ci mai trebuie

ca făptuitorul să fi cunoscut caracterul mincinos al acesteia, or, din actele

premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă că intimații la momentul

formulării plângerii nu au fost de bună credință, ei solicitând organelor de

cercetare să verifice anumite aspecte legate de conduita numitului N.V. date

fiind și relațiile litigioase dintre părți determinate de revendicarea unui

imobil.

în atare

condiții, s-a considerat că aprecierea procurorului în sensul că întrucât

probatoriile administrate dovedesc buna credință a intimaților la momentul

formulării plângerii, hotărârea instanței de judecată care a menținut soluția

de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de petent, nu conferă neapărat

caracterul mincinos al învinuirii aduse făptuitorului.

în ceea ce

privește critica formulată de petent în sensul că rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale dată de procuror în Dosarul nr. 1644/P/2009 ar fi rezultatul

unei verificări superficiale a probatoriului administrat în cauză, s-a apreciat

de către judecătorul curții de apel că nu este întemeiată având în vedere că,

deși prezentate într-un mod succint, considerentele rezoluției redau atât

situația de fapt reținută de procuror, cât și motivele în fapt și în drept

pentru care fapta constatată nu întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii sesizate.

Referitor la

rezoluția nr. 1641/H/2/31 august  2010, prin care a fost respinsă plângerea

formulată de petent împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, curtea de

apel a apreciat, de asemenea, că aceasta cuprinde considerentele pe care se

întemeiază soluția adoptată, fiind prezentate toate argumentele avute în vedere

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

pentru înlăturarea fiecărei critici formulate de petent.

împotriva

sentinței, petentul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în

partea introductivă a deciziei.

Recursul va

fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

O primă

observație se referă la împrejurarea că petentul, în recurs, a reiterat

acuzațiile menționate în plângerea penală.

A doua

observație este în sensul că, în recurs, nu au fost administrate alte probe și

că, la dezbateri, au fost reiterate criticile aduse celor două rezoluții cu

ocazia judecării plângerii de către prima instanță.

Or, în aceste

condiții, înalta Curte apreciază că - nefiind expuse de către recurent

argumente noi și nici administrate probe noi - nu se justifică reluarea

argumentelor de fapt și de drept prezentate în sentința atacată de judecătorul

instanței de fond, însușindu-și toate aceste argumente, pe care însă le

completează după cum urmează:

În conformitate

cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5

2

din C. proc. pen.,

precum și cu cele ale art. 23 alin. 11 din Constituția României, orice cetățean

beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare

penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile

prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. l C. proc. pen., organul de

urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de

sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile

de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în

vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua

acte premergătoare.

În respectarea

acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte

prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format dosarul penal care

conține înscrisurile cu relevanță probatorie necesare completei și legalei

soluționării a plângerii penale, mai precis a constatării temeiniciei

necesității declanșării procedurii judiciare prin începerea urmării penale față

de persoanele acuzate.

În urma

efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii

penale formulată de petent, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a

vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii

temeinice - în sensul art. 68

1

C. proc. pen. - care să justifice

presupunerea rezonabilă că persoanele față de care s-au efectuat acte

premergătoare au săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în

plângerea penală.

Dimpotrivă,

actele premergătoare efectuate au relevat existența unuia dintre cazurile

prevăzute de art. 10 C. proc. pen., caz care împiedică punerea în mișcare a

acțiunii penale.

În final,

înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, că

rezoluțiile atacate sunt motivate în fapt și în drept, cu argumente care fac

lipsită de utilitate o eventuală reluare a lor în cuprinsul prezentei decizii,

cu atât mai mult cu cât recurentul-petent nu a relevat aspecte noi, în fapt și

în drept.

Față de cele

reținute, înalta Curte - în temeiul art. 385

15

pct. l lit. b) din C.

proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petentului.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., și prin observarea deciziei nr. LXXXII/2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul - petent

va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței penale nr. 350/F

din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 29 martie 2011.