ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2867/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 1772 din 18 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului-procuror, reținând, între altele, că soluția sa a fost confirmată și de o hotărâre judecătorească definitivă, Decizia penală nr. 1390/R din 30 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, neexistând nici un element obiectiv sau subiectiv al infracțiunii de abuz. Prin rezoluția nr. 3171/II-2/2011 din 14 noiembrie 2011, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins plângerea petentului împotriva rezoluției din 18 octombrie 2011, motivând pe larg cu privire la legalitatea soluției.

Prin Sentința penală nr. 115/F din 14 martie 2012 Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.C., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 18 octombrie 2011 nr. 1772/P/2010 și a rezoluției din 14 noiembrie 2011 nr. 3171/II-2/2011, date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. A reținut instanța că prin rezoluția nr. 11332/P/2008 din 8 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numitelor P.E., A.S. și N.G. sub aspectul infracțiunii de denunțare calomnioasă și această soluție a fost confirmată prin rezoluția nr. 307/11-2/2010 din 24 februarie 2010 a primului procuror M.Z.

de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3. A constatat instanța că simplele nemulțumiri ale părții în raport de soluțiile judiciare care se dovedesc, inclusiv cu ocazia judecării cauzei de față, legale și temeinice, nu pot conduce la infirmarea acestora și susținerile petentului nu au nicio acoperire probatorie. La data de 19 martie 2012, nemulțumit de această hotărâre, petentul D.C. a formulat recurs împotriva sentinței menționate și a solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. Totodată, prin motivele scrise a susținut că formulează recurs și împotriva încheierii din 24 februarie 2012 pronunțată în cauză prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate invocată.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 24 februarie 2012, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel București în baza art. 29 pct. 5 din Legea nr. 47/1992 a respins ca inadmisibilă excepția invocată de petentul D.C. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Cea de a doua condiție care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părți, a instanței de judecată și a procurorului de a putea ridica o excepție de neconstituționalitate.

În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituționalitate este contestată, să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În speță, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 pct. 8 lit. a) și b) C. proc. pen. în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, dispozițiile invocate nu încalcă principiile consacrate de dispozițiile art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție și art. 129 din Constituția României privind dreptul la exercitarea căilor de atac, invocate de petent, astfel că, în mod corect, Curtea de Apel București a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată.

Înalta Curte constată că simpla invocare de către petent a textelor de lege pretins neconstituționale și a nemulțumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestora, fără a se oferi motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală și totodată că motivele invocate de către petentul D.C., nu relevă existența unei contradicții între textele invocate și textele constituționale care să facă necesară sesizarea instanței de contencios constituțional, astfel că va respinge ca nefondat recursul declarat de petent împotriva încheierii din 24 februarie 2012. Cu privire la recursul declarat de petent împotriva Sentinței penale nr. 115/F din 14 martie 2012, Înalta Curte are în vedere că dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc.

pen. au fost modificate prin Legea nr. 202 din 25 noiembrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în sensul că "hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) din C. proc. pen. este definitivă." Astfel, în noua reglementare a art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. nu se mai poate exercita nicio cale ordinară de atac împotriva sentințelor pronunțate în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) și b) C. proc. pen., sentința dată fiind definitivă de la momentul pronunțării.

Textul modificat, deși înlătură al doilea grad de jurisdicție, nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiție și nici o lezare a dreptului la dublul grad de jurisdicție în materie penală, drept la care se referă art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme dispoziția menționată prevede respectarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, dar face referire doar la judecarea infracțiunilor, și nu la toate chestiunile procesual penale. Față de noile modificări, sentințele întemeiate pe dispozițiile art. 278 1 pronunțate începând cu data de 25 noiembrie 2010, indiferent de data sesizării instanței, anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi definitive în momentul pronunțării, nefiind supuse niciunei căi de atac ordinare.

Înalta Curte, în raport de obiectul cauzei, de prevederile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202 din 25 noiembrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, constată că recursul este inadmisibil. Curtea de Apel București, față de noile dispoziții legale menționate mai sus, a pronunțat o hotărâre definitivă, decizie ce nu mai poate fi atacată cu recurs. Astfel, urmează a fi respins, ca nefondat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul declarat de petentul D.C. împotriva încheierii de ședință din data de 24 februarie 2012, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., și ca inadmisibil, recursul declarat împotriva Sentinței penale nr. 115/F din 14 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., aplicându-se și prevederile art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. împotriva încheierii din 24 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 pct. 8 lit. a), b) C. proc. pen. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul D.C. împotriva Sentinței penale nr. 115/F din 14 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 septembrie 2012. Procesat de GGC - AA