ÎCCJ, Decizia nr. 281/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 271 din 13

aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins,

ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul B.N. împotriva rezoluției nr.

957/P/2002 din 7 decembrie 2002, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj,

rezoluției nr. 4339//II/2/2003 din 22 august 2003, a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Craiova și a rezoluției nr. 957/P/2002 din 17 octombrie 2003, a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, la data de 24 aprilie 2002, la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Novaci a fost înregistrată plângerea formulată de B.N., prin

care petentul menționat a solicitat cercetarea penală a numitului F.I., sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu,

constând în aceea că, în calitate de expert tehnic, făptuitorul a întocmit un

raport de expertiză în care a alterat adevărul. În baza acestui raport a fost

pronunțată sentința civilă nr. 209 din 13 ianuarie 1993, defavorabilă

petentului.

O plângere similară a fost

depusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, la data de 7 mai 2002.

Cele două plângeri au fost

înaintate, spre soluționare, Poliției orașului Târgu Cărbunești.

Prin referatul din 21

noiembrie 2002, Poliția orașului Târgu Cărbunești a propus neînceperea

urmăririi penale împotriva numitului F.I., pentru infracțiunea prevăzută de

art. 260 alin. (4) C. pen.

Prin rezoluția nr.

957/P/2002 din 9 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a

confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale.

Plângerea formulată de

petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de

prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, prin rezoluția nr.

967/II/2/2003 din 20 februarie 2003.

Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Craiova, prin rezoluția nr. 4339/II/2/2003 din 22 august 2003, a admis

noua plângere formulată de petent și a infirmat rezoluția nr. 957/P/2002 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj.

Prin rezoluția nr.

957/P/2002 din 17 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a

confirmat propunerea organelor de poliție, privind neînceperea urmăririi penale

împotriva numitului F.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 260 alin. (1)

și (4) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Instanța a constatat că nu

pot face obiectul controlului judecătoresc, rezoluțiile infirmate și rezoluția

prin care petentului i-a fost admisă plângerea împotriva acestora.

Cu privire la rezoluția din 17 octombrie

2003, atacată de petent, instanța de fond a constatat că acesta nu s-a

conformat dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen.

Ca atare, cum plângerea nu

privește o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul

ierarhic superior, aceasta urmează a fi privită ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul B.N. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele

de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula

critici cu privire la sentința atacată.

Petentul a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea plângerii.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de

procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese

legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data

comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278,

la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță”.

Această normă legală, vizând

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de

organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21

alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană

se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din

legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin

Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești

stabilite de lege”,

precum și Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că

„orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta

Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc,

în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii

formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții

interesate, prin art. 275-278 din același cod și excede controlului judecătoresc,

potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual

sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de

neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în

condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul

procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana

care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire

a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost

prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât

încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre

judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este

impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1)

din Constituția României.

Ca atare, revine părții

interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale

stabilite în Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura

prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care

să declanșeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul

ierarhic superior, a dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, în mod legal

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, petentul B.N. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul B.N.

împotriva sentinței nr. 271 din 13 aprilie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6222/2004.

Obligă petentul B.N. să plătească

statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.