ÎCCJ, Decizia nr. 281/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 271 din 13 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul B.N. împotriva rezoluției nr. 957/P/2002 din 7 decembrie 2002, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, rezoluției nr. 4339//II/2/2003 din 22 august 2003, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și a rezoluției nr. 957/P/2002 din 17 octombrie 2003, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 24 aprilie 2002, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Novaci a fost înregistrată plângerea formulată de B.N., prin care petentul menționat a solicitat cercetarea penală a numitului F.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de expert tehnic, făptuitorul a întocmit un raport de expertiză în care a alterat adevărul. În baza acestui raport a fost pronunțată sentința civilă nr. 209 din 13 ianuarie 1993, defavorabilă petentului. O plângere similară a fost depusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, la data de 7 mai 2002. Cele două plângeri au fost înaintate, spre soluționare, Poliției orașului Târgu Cărbunești.

Prin referatul din 21 noiembrie 2002, Poliția orașului Târgu Cărbunești a propus neînceperea urmăririi penale împotriva numitului F.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 260 alin. (4) C. pen. Prin rezoluția nr. 957/P/2002 din 9 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, prin rezoluția nr. 967/II/2/2003 din 20 februarie 2003. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin rezoluția nr. 4339/II/2/2003 din 22 august 2003, a admis noua plângere formulată de petent și a infirmat rezoluția nr. 957/P/2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj.

Prin rezoluția nr. 957/P/2002 din 17 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a confirmat propunerea organelor de poliție, privind neînceperea urmăririi penale împotriva numitului F.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 260 alin. (1) și (4) C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Instanța a constatat că nu pot face obiectul controlului judecătoresc, rezoluțiile infirmate și rezoluția prin care petentului i-a fost admisă plângerea împotriva acestora. Cu privire la rezoluția din 17 octombrie 2003, atacată de petent, instanța de fond a constatat că acesta nu s-a conformat dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen. Ca atare, cum plângerea nu privește o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic superior, aceasta urmează a fi privită ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul B.N. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. și fără a formula critici cu privire la sentința atacată. Petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea plângerii. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 278 1 C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, precum și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275-278 din același cod și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate. Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art. 278 1 C. proc.

pen., formulată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii. În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti. Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de procedură penală. Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul ierarhic superior, a dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale. Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul B.N. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N. împotriva sentinței nr. 271 din 13 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6222/2004. Obligă petentul B.N. să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.