ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1372/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1372/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

primei instanțe

Prin acțiunea

înregistrată la 3 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamantul L.D.G.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A. București, anularea

Ordinului Președintelui acesteia nr. 69500/2009, prin care s-a dispus

eliberarea sa din funcția publică de conducere de director executiv al D.S.V.S.A.

Argeș, conform dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 37/2009, reintegrarea pe

postul deținut anterior, respectiv director executiv adjunct – consilier clasa

I, grad profesional superior, treapta 1 de salarizare, precum și obligarea

pârâtei la plata retribuției, de la eliberarea din funcție și până la

reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că, are calitatea de funcționar public (consilier clasa I,

grad profesional superior), fiind numit, începând cu 1 iunie 2005, în funcția

de director executiv la D.S.V.S.A. Argeș.

Ulterior, prin

ordinul a cărui anulare se solicită, s-a dispus eliberarea sa din funcția

publică deținută, ca urmare a intervenției O.U.G. nr. 37/2009, prin care s-a

instituit funcția de director coordonator, dar cu aceleași atribuții, în care a

fost numit V.I.

A mai arătat

reclamantul că prevederile actului normativ care au constituit temeiul juridic

pentru eliberarea sa din funcție a fost declarat neconstituțional de către

Curtea Constituțională.

Reclamantul a mai

susținut că dispozițiile Legii nr. 188/1999 stipulează norme clare privind

măsurile de protecție a funcționarului public, împotriva oricăror abuzuri ale

conducătorilor autorităților și instituțiilor publice. Ca atare, desființarea

locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

Pârâta, prin

întâmpinarea formulată la 30 iunie 2010, a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca prescrisă, față de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și ca inadmisibilă, pe considerentul că reclamantul nu a făcut dovada

respectării dispozițiilor imperative ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

republicată, privind obligativitatea parcurgerii plângerii prealabile, iar pe

fond, respingerea ca neîntemeiată, cu motivarea că eliberarea reclamantului din

funcție s-a făcut în executarea O.U.G. nr. 37/2009, iar potrivit dreptului

civil, a nu executa un act administrativ emis în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este e neconceput.

de apel

Prin sentința nr. 157/

F-CONT din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Pitești a respins excepțiile

prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de

către pârâta A.N.S.V.S.A.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.D.G.,

a anulat Ordinul nr. 69500/2009 emis de pârâtă; a dispus reintegrarea reclamantului

pe postul deținut anterior eliberării din funcție; a obligat pârâta la plata

sumelor, reprezentând diferența dintre salariul obținut în funcția din care a

fost eliberat și salariul obținut în funcția actuală.

Cu privire la

excepțiile invocate, Curtea a reținut următoarele.

Așa cum se desprinde

din conținutul cererii de chemare în judecată reclamantul a sesizat instanța de

contencios administrativ cu o acțiune în anularea unui ordin emis ca o

consecință a intervenției unei ordonanțe de guvern, ceea ce conduce la

concluzia că prin cererea de față, se invocă încălcarea unor drepturi

fundamentale prin dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, iar pe de altă parte, se

reține că Legea contenciosului administrativ permite sesizarea instanței în

ipoteza în care neconstituționalitatea acestei ordonanțe sau a unor dispoziții

ale acesteia au fost constatate în altă cauză.

Art. 9 alin. (4) din

Legea nr. 554/2004, republicată, referindu-se expres la această situație,

prevede că acțiunea poate fi introdusă „direct” la instanța de contencios

administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an,

calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al

României, partea I.

Textul menționat

anterior este foarte clar prin aceea că sesizarea instanței de contencios se

face direct, excluzând parcurgerea procedurii prealabile în toate cazurile în

care se solicită, urmarea aplicării unei ordonanțe a guvernului, acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin acestea, anularea actelor administrative

emise în baza lor, precum și, după caz, obligarea autorității publice la

emiterea unui act administrativ potrivit art. 9 alin. final din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

fondul cauzei, Curtea a reținut că prin decizia pronunțată de Curtea

Constituțională, respectiv la data de 7 octombrie 2009, în cadrul controlului

anterior promulgării legii asupra obiecției de neconstituționalitate a legii de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, s-a statuat cu majoritate de voturi că legea

este neconstituțională, prin încălcarea normelor privitoare la adoptarea O.U.G.

prevăzute art. 115 alin. (6) din Constituție.

În motivarea deciziei

sale, s-a arătat că O.U.G. nr. 37/2009, a fost adoptată cu încălcarea normelor

constituționale relative la delegarea legislativă care arată că ordonanțele de

urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta

regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și

îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale, după cum nu pot

viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.

Ca atare, toate

dispozițiile ordonanței rămân fără efect, întocmai ca și măsurile luate în

temeiul acestei ordonanțe.

Curtea a mai

constatat că, ulterior, la 3 decembrie 2009, a fost constatată

neconstituționalitatea și O.U.G. nr. 105/2009, care a preluat integral și cu

puține modificări dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009.

Ca atare, a reținut

Curtea că ordinul pârâtei, prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din

funcția publică de conducere de director executiv al D.S.V.S.A. Argeș, prin

desființarea acestei funcții conform art. III alin. (1) și alin. (11) din

O.U.G. nr. 37/2009, nu mai are temei juridic, ordonanța fiind cenzurată prin

decizia Curții Constituționale.

Din probatoriul

administrat a rezultat că temeiul juridic al măsurii luate împotriva

reclamantului a fost intervenția O.U.G. nr. 37/2009, iar prin declararea

acesteia ca neconstituțională, ordinul în discuție emis în baza acesteia își

pierde fundamentul.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs A.N.S.V.S.A., criticând-o pentru nelegalitate și

invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată

la instanța de fond, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art.

7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-pârâtă

apreciază că instanța de fond a respins neîntemeiat și excepția prescripției

dreptului la acțiune prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului

administrativ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-pârâtă susține, în esență, că hotărârea atacată a fost

pronunțată de instanța de fond cu aplicarea greșită a legii, întrucât ordinul

contestat a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III alin. (1)

și (11) din O.U.G. nr. 37/2009.

Totodată,

recurentul-pârât susține că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009,

că prin art. IV alin. (1) din ultima ordonanță de urgență s-a prevăzut că sunt

și rămân desființate funcțiile de genul celei din care a fost eliberat

reclamantul și că, potrivit prevederilor Legii nr. 47/1992, deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

intimatului - reclamant

p

rin întâmpinarea

depusă la dosar, la data de 10 septembrie 2010, intimatul-reclamant L.D.G. a

solicitat respingerea recursului, ca nefundat, și menținerea sentinței recurate

ca fiind temeinică și legală atât în privința respingerii excepțiilor cât și a

nelegalității ordinului de eliberare din funcție emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

II. Hotărârea

instanței de recurs

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare:

corespunzătoare motivelor de recurs invocate

Actul administrativ

supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este

o

rdinul Președintelui A.N.S.V.S.A. nr. 69500/2009,

prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere

de director executiv al D.S.V.S.A. Argeș, în temeiul dispozițiilor art. III din

O.U.G. nr. 37/2009, iar acțiunea a fost introdusă la data de 3 iunie 2010, în

temeiul art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, ulterior declarării

neconstituționalității legii

pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009, ordonanță ale cărei

dispoziții au fost preluate în integralitate de O.U.G. nr. 105/2009.

Așa cum în mod corect

a reținut prima instanță,

art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, referindu-se

expres la aceasta situație, prevede că acțiunea poate fi introdusă direct, la

instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de

decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei în M. Of. al

României, Partea 1.

Conform art. 7 alin

(5) din Legea nr. 554/2004, În cazul acțiunilor care privesc cererile persoanelor

vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, nu este obligatorie plângerea

prealabilă.

În această situație

procedura prealabilă nu era necesară, motiv pentru care critica referitoare la

respingerea

excepției inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată

.

În raport de aceste

considerente, nefiind necesară plângerea prealabilă, nu pot fi reținute nici

motivele ce vizează prescripția dreptului la acțiune conform art. 11 din Legea nr.

554/2004, deoarece acțiunea a fost introdusă în termenul legal de un an

calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al

României, Partea I, așa cum dispune art. 9 alin. (4) din aceeași lege.

Cât privește critica

pe fondul cauzei, este necontestat faptul că actul administrativ atacat a fost

emis în temeiul dispozițiilor art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009,

privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit

cărora:

„(1) Funcțiile

publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim

contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la

prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum

și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) Începând

cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor

publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi

dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător

dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv

a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările

ulterioare”.

De asemenea, este

necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea

Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a)

din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este

neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este

lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu

încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora

„Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale

ale statului (…)”.

Or, a argumentat

Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale.

O.U.G. nr. 37/2009 a

fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009)

care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată

neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art.

IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași

reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit

obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea

Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea

Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009,

a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele

arătate, Înalta Curte reține că întemeiat și legal a apreciat instanța de fond

că actul administrativ atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanțe

de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este

neconstituțională.

Sunt neîntemeiate

susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinului contestat

este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor

imperative ale art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât

legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituționalitate al

prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Pentru argumentele

anterior arătate, nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la

abrogarea O.U.G. nr. 37/2009, cele referitoare la faptul că prin art. IV alin. (1)

a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a prevăzut că sunt și rămân desființate funcțiile

de genul celei din care a fost eliberat reclamantul ori susținerile referitoare

la faptul că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Față de aceste

susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținute de

reclamant prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment

ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel

la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege

organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea

funcției publice, ca element al securității sociale, este cert stabilit că au

fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei

contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii

de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

Soluția pronunțată în

recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.S.V.S.A. împotriva sentinței nr. 157/ F-CONT din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2011.