ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. 935/59/2010 la 26
august 2010, reclamanta M.O. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. București,
pentru a se dispune suspendarea executării ordinelor emise de acesta sub nr. 2003
din 12 august 2010 și nr. 2025 din 20 august 2010, cu consecința suspendării
desfășurării examenului pentru ocuparea posturilor din cadrul D.A.D.R. Timiș,
rămase după reorganizare, precum și anularea actelor administrative emise
pentru executarea acestor ordine.
În motivarea
acțiunii, s-a arătat că reclamanta este angajată la D.A.D.R. Timiș, că și-a
desfășurat activitatea în mod corespunzător de la data ocupării funcției de
consilier I inspector în cadrul Inspecției de Stat pentru controlul tehnic în
valorificarea legumelor și fructelor, că prin cele două ordine menționate în
cerere s-a dispus reorganizarea activității în cadrul Direcției și ocuparea
prin concurs a posturilor aferente funcțiilor publice supuse reorganizării prin
reducere din cadrul aparatului propriu al Ministerului pârât.
A mai arătat
reclamanta că Ordinele menționate sunt nelegale, nefiind emise în aplicarea art.
100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, art. 57 pct. 1 din același act normativ
și art. 14 din C.E.D.O., precum și că executarea lor ar fi de natură să producă
perturbări grave în funcționarea instituției în cadrul către reclamanta a
ocupat funcția publică
Prin întâmpinarea
depusă la dosar pârâtul a solicitat respingerea cererii de suspendare ca fiind
lipsită de obiect, învederându-se că reclamanta a solicitat suspendarea
executării actelor administrative ce vizează organizarea unui concurs de
ocupare a funcțiilor publice supuse reorganizării prin reducere, din cadrul
aparatului său propriu, după organizarea sa efectivă, care s-a finalizat la 27
august 2010.
De asemenea, pârâtul
a invocat excepția de conexitate a prezentei cauze la dosar nr. 930/59/2010, al
Curții de Apel Timișoara, susținând că există legătură între cele două cauze
având ca obiect cereri de suspendare a executării acelorași ordine emise de
pârât.
Excepția de
conexitate a fost respinsă prin încheierea dată la 12 octombrie 2010 în dosarul
nr. 930/59/2010.
Prin sentința nr. 507
din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea formulată de
reclamanta M.O.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea a reținut referitor la excepția invocată următoarele:
Prin cererea
formulată, înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, la 26 august 2010,
reclamanta a solicitat suspendarea executării ordinelor emise de M.A.D.R. București
sub nr. 2003 din 12 august 2010 și nr. 2025 din 20 august 2010, pentru
reorganizarea aparatului propriu al Ministerului și, respectiv aprobarea
Regulamentului privind ocuparea prin examen a posturilor aferente funcțiilor
publice astfel supuse reorganizării prin reducere.
S-a constatat, că la
data de 26 august 2010, când reclamanta a sesizat instanța, concursul pentru
suspendarea căreia aceasta a inițiat prezentul demers judiciar, a fost deja
susținut, fiind chiar afișate rezultatele lucrărilor scrise, urmând ca până la
27 august 2010 să fie încheiată și etapa de soluționare a contestațiilor la
examenul scris.
Ca atare, s-a reținut
că examenul pentru organizarea căruia au fost emise Ordinele nr. 2003/2010 și nr.
2025/2010 de către pârât, a fost deja susținut la data sesizării instanței,
astfel încât cererea de suspendare a rămas în fapt fără obiect, chiar anterior
înregistrării sale la Curtea de Apel Timișoara.
Instanța a mai
constatat că excepția astfel soluționată nu produce efecte cu privire la
cererea de anulare a actelor administrative emise ca urmare a executării
ordinelor emise de pârât, în speță, Decizia nr. 215 din 1 septembrie 2010 prin
care aceasta a fost eliberată din funcție la data expirării perioadei de
preaviz.
S-a observat că, deși
reclamanta și-a întemeiat prezenta cerere pe dispozițiile art. 14 și 15 din
Legea nr. 554/2004, nu a dovedit că a sesizat instanța de contencios
administrativ cu o cerere de anulare a ordinelor emise de pârât, pentru care
s-a solicitat suspendarea executării, astfel încât nu s-ar putea aprecia că
nulitatea deciziei de eliberare din funcție ori a altor acte subsecvente
ordinelor în discuție ar fi consecința anulării actelor generatoare.
Împotriva sentinței
pronunțată de instanța de fond a declarat recurs M.O.
În motivarea
recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:
Soluția instanței de
fond este în disonanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.
și cu dispozițiile art. 6 din aceeași convenție.
Conform cu dispozițiile
textelor mai sus amintite, instanța de fond în calitate de judecător național
avea obligația să emită o soluție motivată și să ofere justițiabililor părți în
proces garanții materiale și procedurale în vederea asigurării dreptului la un
proces echitabil.
Or, nu se poate vorbi
de astfel de garanții, atâta timp cât motivele respingerii cererii introductive
sunt în afara legii și sub limita unei logici elementare. Astfel, este absurd că
în spețe similare la aceeași curte de apel să fie date soluții și motivări
diferite, cum este cazul în dosarul nr. 930/59/2010, în care s-a respins
excepția lipsei de obiect a cererii pe considerentul că soluționarea unei
acțiuni nu se face pe calea unei excepții, pe când în prezentul dosar a fost
admisă excepția lipsei de obiect, fără ca instanța să înțeleagă nimic din
temeinicia acțiunii principale.
Recursul este
nefondat.
Reclamanta a promovat
acțiunea în justiție solicitând suspendarea unor acte administrative, Ordinul nr.
2003/2010 și Ordinul nr. 2025/2010, pentru a obține suspendarea desfășurării
examenului pentru ocuparea posturilor din cadrul D.A.D.R. Timiș, rămase după
reorganizare, precum și anularea actelor administrative subsecvente ordinelor a
căror suspendare s-a solicitat, acte ce urmau a fi emise.
Prin actele
administrative a căror suspendare a solicitat-o reclamanta, Ordinul nr. 2003/2010
și Ordinul nr. 2025/2010, emise de M.A.D.R. s-a dispus reorganizarea aparatului
propriu al ministerului și, respectiv, aprobarea Regulamentului privind ocuparea
prin examen a posturilor aferente funcțiilor publice supuse reorganizării prin
reducere de personal.
În mod corect a
reținut prima instanță că a fost sesizată cu o cerere de suspendare a
executării a două acte administrative, întemeiată pe prevederile art. 14 și 15
din Legea nr. 554/2004 și cu o cerere de anulare a unor acte ce urmau a fi
emise pentru a valorifica rezultatele examenului organizat pentru ocuparea
funcțiilor publice enumerate în anexa la ordinele atacate.
Admiterea excepției lipsei
de obiect este o soluție a judecătorului fondului, în deplină consonanță cu
prevederile legale în materie.
Este
de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate,
prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de
veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza
legii
echivalează cu a nu executa legea.
Pentru aceasta, suspendarea executării unui act
administrativ nu poate
fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de
excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum
sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Prin
urmare, este de la sine înțeles că judecătorul învestit cu o cerere de
suspendare a unui act administrativ, pentru a putea dispune o astfel de măsură,
trebuie ca în prealabil să verifice aceste condiții, printre altele, și cerința
ca actul administrativ în discuție să fie în ființă, respectiv ca la momentul când
trebuie să pronunțe hotărârea, actul să producă efecte juridice. Această
condiție deși nu este expres prevăzută de lege, ea este degajată de întreaga
reglementare a suspendării pe cale judiciară a actelor administrative, pentru
că altfel ar fi absurd ca judecătorul cauzei să hotărască întreruperea vremelnică
a unor efecte juridice care deja s-au epuizat.
Or,
așa cum corect a reținut prima instanță, încă la data promovării cererii de
suspendare a celor două ordine, examenul pentru ocuparea posturilor aferente
funcțiilor publice, la care acestea se referă și pentru organizarea căruia au
fost emise, fusese deja susținut în cursul lunii august 2010.
Admițând
excepția lipsei de obiect a cererii de suspendare, bine a reținut judecătorul
fondului că această excepție nu produce efecte cu privire la cererea de anulare
a actelor administrative ce au fost emise ca urmare a executării Ordinului nr. 2003/2010
și Ordinului nr. 2025/2010, în speță Decizia nr. 215 din 1 septembrie 2010 prin
care reclamanta a fost eliberată din funcție.
În
privința acestui capăt de cerere, instanța de fond a constatat că reclamanta nu
a dovedit și nu a invocat motive distincte de nulitate cu privire la acel act
normativ.
Și
această soluție, constată instanța de recurs, este corectă deoarece, așa cum a
precizat judecătorul fondului, în privința actului de eliberare din funcție a
reclamantei, aceasta nu a formulat nici o critică de nelegalitate a amintitei
decizii. De altfel, este de observat că la data promovării acțiunii, 26 august
2010, decizia nr. 215 din 1 septembrie 2010 nici nu fusese emisă, reclamanta
atât în acțiune, cât și în recursul administrativ rezumându-se a solicita
anularea actelor administrative ce urmau a fi emise în viitor, fără nici o altă
precizare. Nici ulterior pe parcursul procesului reclamanta nu a formulat o
precizare de acțiune în care să indice actele administrative ce au fost emise
în urma organizării și susținerii examenului pe care le atacă, și care sunt motivele
pentru care le contestă. În aceste condiții, firesc, judecătorul fondului a
respins capătul de cerere în discuție, cu motivarea că nu pot fi decelate
motive de nulitate a actelor administrative subsecvente ordinelor a căror
suspendare a fost solicitată.
În
concluzie, sunt complet nefondate susținerile recurentei că soluția instanței
de fond ar fi în conflict cu dispozițiile Protocolului nr. 1 al C.E.D.O. sau cu
cele ale art. 6 din Convenția Europeană, hotărârea recurată fiind bine motivată
și explicită în privința modului în care a soluționat ambele capete de cerere
din acțiunea reclamantei.
Faptul
că aceeași curte de apel ar fi pronunțat soluții diferite în spețe similare,
după cum susține recurenta, este lipsit de relevanță pentru soluționarea
prezentului recurs.
Față
de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va
respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de M.O. împotriva sentinței nr. 507 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 februarie 2011.