ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 457/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 335 din 30 iunie 2009, a admis cererea formulată de reclamantul H.O., în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 80 din 23 aprilie 2009 emisă de această autoritate publică, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității și temeiniciei actului atacat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin decizia contestată, pârâtul a dispus desființarea funcției publice de conducere de inspector social șef al Inspectoratului Social Regional Nord Vest, ocupată de reclamantul H.O., în faza dispozițiilor O.U.G.

nr. 37/2009, motiv pentru care reclamantul, la rândul său, a sesizat cu plângere prealabilă autoritatea emitentă solicitând revocarea în tot a deciziei, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, obligație impusă de prevederile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, raportat la art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la condițiile impuse de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare, instanța a apreciat că este îndeplinită cerința existenței unui caz bine justificat, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând mai multe motive de nelegalitate evidentă a actului administrativ, de natură să ridice serioase îndoieli asupra valabilității acestuia, așa cum sunt cele izvorâte din nerespectarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 62 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind condițiile de formă și fond pe care o asemenea decizie de concediere trebuie să le îndeplinească, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 506/2005.

În acest context s-a apreciat că actul administrativ contestat nu poate fi verificat sub aspectul condițiilor impuse de art. 65 alin. (1) întrucât nu are o motivare în fapt, iar necuprinderea celorlalte elemente duce la încălcarea art. 20 din Constituție, prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care recunoaște și garantează dreptul la muncă, precum și a art. 44 din Constituție referitor la dreptul de proprietate privată, coroborat cu art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

Instanța a reținut de asemenea îndeplinirea, în speță și a condiției privind prevenirea unei pagube iminente, astfel cum este ea definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care decizia atacată este de natură să afecteze grav drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, la protecția socială și la un nivel de trai decent, incluzând dreptul la salariu și la condiții rezonabile de viață de natură a asigura titularului un trai decent, toate acestea fiind apte a produce un important prejudiciu material care se impune a fi evitat prin suspendarea executării acestei decizii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Inspecția Socială invocând încălcarea de către instanța de fond a dreptului său la apărare constând în refuzul instanței de a acorda, la cerere, un prim termen pentru a lua cunoștință de conținutul acțiunii și al actelor aflate la dosar.

Pe fond, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată în cauză este lipsită de temei legal cu motivarea că decizia nr. 80 din 23 aprilie 2009 întrunește condițiile legale de formă, atât cu privire la motivele care au determinat desființarea postului [O.U.G. nr. 37/2009, art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999], cât și cu privire la termenul în care poate fi contestată și instanța competentă (art. 4 din Decizia nr. 80 din 23 aprilie 2009), iar intimatul reclamant nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu material viitor și previzibil, la dosar existând dovezi depuse de instituția recurentă atât cu privire la situația materială a intimatului cât și privitor la respectarea dreptului la muncă al acestuia prin asigurarea participării, în baza O.U.G.

nr. 37/2009, la concursul pentru ocuparea postului de director coordonator. Analizând sentința atacată, în raport de motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 114 1 , nu poate fi primit în condițiile în care la dosar există dovada comunicării acțiunii cu mai mult de douăzeci de zile înaintea primului termen de judecată și în care se precizează obligativitatea depunerii întâmpinării (fila 9 dosar fond).

Așa fiind, cum pe de o parte, recurenta a invocat, în scris, excepția prematurității acțiunii, înregistrând-o la dosarul cauzei cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, rezultând implicit că aceasta este apărarea pe care înțelege să o facă în cauză, iar pe altă parte, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instanța rezolvă cererile de suspendare „de urgență, cu citarea părților”, de unde rezultă că este neîntemeiată critica adusă sentinței pronunțate de instanța de fond. Pe de altă parte, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceată instanței competente suspendarea executării actului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul). În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională.

Or, actul administrativ aflat în discuție a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanței anterior individualizate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență. Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privința intimatului, datorită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcției de conducere deținute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a funcționării serviciului public.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu este fondată nici critica recurentului privind încălcarea prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 și art. 97 lit. c) din același act normativ. Astfel, interpretarea textelor legale anterior arătate, în modalitatea propusă de recurent, nu poate fi primită de către instanță, deoarece suspendarea executării unui act administrativ are ca sediu al materiei dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată. Or, Statutul funcționarilor publici nu cuprinde cazuri exprese de interzicere a adoptării unor asemenea măsuri, cu caracter excepțional, pe cale judiciară, în cazul încetării unui raport de serviciu. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Inspecția Socială împotriva sentinței civile nr. 335 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.