ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4084/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs. Prin Sentința civilă nr. 106 din 8 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență următoarele: Actul administrativ contestat, Ordinul nr. 2196 din 9 octombrie 2009 privind acordarea unui termen de preaviz reclamantului - director coordonator în cadrul Centrului Județean Maramureș al A.P.I.A. - a fost emis în temeiul dispozițiilor art. IV și art. XIV din O.U.G.

nr. 105/2009, art. 65 din Legea nr. 53/2003 și art. 9 alin. (1) lit. h) din Contractul de management nr. 50 din 15 august 2009, la expirarea preavizului, încetând aplicabilitatea Ordinului nr. 1.109 din 28 mai 2009 și a contractului de management. La data emiterii ordinului atacat a fost adoptată Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009 prin care instanța de contencios administrativ a constatat că O.U.G. nr. 37/2009 în baza căruia reclamantul fusese numit în funcție anterior prin Ordinul nr. 1.109 din 28 mai 2009, este în întregime neconstituțională. Astfel fiind, instanța de fond a reținut că întrucât la data emiterii actului administrativ pretins vătămător, actul de numire nu era conform cu ordinea de drept, fiind emis în baza unei dispoziții legale declarate neconstituționale, fiind incidente dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, instanța a reținut că reclamantul nu poate justifica o vătămare a dreptului subiectiv dobândit ca urmare a numirii sale într-o funcție publică prin Ordinul nr. 1.109/2009, având în vedere că efectele actului administrativ atacat se produc după declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009, astfel că cererea sa este neîntemeiată. 2. Cererea de recurs. Împotriva Sentinței civile nr. 106 din 8 martie 2010 a Curții de Apel București, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul V.G. criticând-o ca nelegală și netemeinică. În motivarea recursului formulat, recurentul-reclamant a susținut în esență că soluția instanței de fond este eronată întrucât acțiunea sa a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004 iar prin ordinul de încetare a numirii într-o funcție care la acel moment s-a făcut în mod legal, i-au fost vătămate drepturile sale subiective.

Consideră recurentul că ordinul atacat este nelegal întrucât nu respectă cerințele prevăzute de dispozițiile art. 62 alin. (2) C. muncii, nefiind motivat în fapt și în drept și fără a prevedea termenul de contestare a măsurii și instanța competentă. A mai susținut recurentul că ordinul respectiv nu are la bază un motiv legal de încetare a contractului de management și a fost emis cu încălcarea prevederilor art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009, act normativ care a fost declarat ulterior ca fiind neconstituțional. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. 3. Hotărârea instanței de recurs. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. Înalta Curte constantă că recursul formulat în cauză este nefondat pentru considerentele următoare. În cauză este necontestat faptul că ordinul prin care a fost numit recurentul-reclamant - Ordinul nr. 1.109 din 28 mai 2009 privind numirea în funcția de director coordonator în cadrul Centrului Județean Maramureș al A.P.I.A., a fost emis în temeiul dispozițiilor art. III alin. (3), (4), (5), (6) - (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009. De asemenea este necontestat că prin Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009 Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de constituționalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (...) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului. Totodată este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668/6.10.2009 care la rândul său, prin Decizia nr. 1.629/2009 a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G.

nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1.257/2009, în plus fiind încălcate și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. În esență instanța de fond a motivat respingerea acțiunii reclamantului reținând faptul că acesta nu poate fi considerat persoană vătămată atâta vreme cât la data emiterii Ordinului nr. 2.196 din 9 octombrie 2009 prin care i-a fost acordat preaviz, O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul căreia fusese numit anterior în funcție fusese declarată neconstituțională. Astfel fiind, se constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu poate fi reținută vătămarea unei persoane atâta vreme cât aceasta nu poate fi considerată a fi titularul unui drept sau interes legitim dobândit anterior, având în vedere că dreptul respectiv a fost dobândit în baza unor prevederi legale declarate neconstituționale.

Susținerile recurentului-reclamant referitoare la obligația instanței de a analiza legalitatea ordinului atacat prin prisma actelor normative în vigoare la data emiterii lui dar și în raport de evenimentele ulterioare, respectiv declararea ca neconstituțională a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009 nu pot fi reținute, întrucât astfel cum s-a statuat de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.629/2009, ordonanța de urgență a fost declarată neconstituțională reținându-se că aceasta conține aceleași reglementări și soluții legislative ca și cele care au constituit obiectul criticii de neconstituționalitate formulate de autorul excepției care era deja soluționată prin Decizia nr. 1.257/2009 a Curții Constituționale.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 care reglementează posibilitatea funcționarului public nemulțumit de a solicita anularea actului prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu întrucât, astfel cum rezultă din motivarea deciziei Curții Constituționale, neconstituționalitatea reglementărilor cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009 este determinată de modalitatea de reglementare a funcției publice, și actul administrativ de numire, acestea reprezentând construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

Totodată s-a precizat că potrivit Deciziei nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, au fost încălcate la adoptarea O.U.G. nr. 37/2009 prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției de conducere reglementat de dispozițiile Legii nr. 188/1999, care este lege organică, Guvernul intervenind într-un domeniu în care nu avea competență materială. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică neexistând motive pentru modificarea sau casarea acesteia și în consecință în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.G. împotriva Sentinței nr. 106 din 8 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010. Procesat de GGC - NN