ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs.

Prin Sentința civilă nr. 63 din 15 februarie

2010 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul C.I. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale și în consecință a dispus suspendarea Ordinului nr. 2.259 emis de pârât

la 9 octombrie 2009.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență că sunt îndeplinite cerințele

de admisibilitate a cererii de suspendare instituite de legiuitor prin

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cererea

reclamantului se circumscrie sferei cazurilor bine justificate întrucât este

posibil ca actul administrativ unilateral al pârâtei să fie pus în executare

anterior momentului la care o instanță de judecată să se fi pronunțat

irevocabil cu privire la legalitatea acestuia, cu consecința producerii unor

prejudicii care ulterior nu ar putea fi reparate, prejudicii care ar putea

decurge din privarea în mod nelegal de remunerația aferentă funcției sale.

Totodată, instanța de

fond a reținut în baza probatoriului administrat că se creează o îndoială

puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ

contestat.

Împotriva Sentinței

civile nr. 63 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o ca nelegală și netemeinică,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului formulat, recurentul-pârât a susținut în esență că în mod greșit

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a

cererii de suspendare, respectiv faptul că instanța de fond trebuia să rețină

că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect, atât timp cât actul de

eliberare din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării.

Totodată,

recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca

fiind îndeplinită condiția pagubei iminente, întrucât lipsirea reclamantului de

drepturile salariale aferente funcției de conducere exercitate, nu produce

acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

instanței de recurs.

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi

admis, pentru considerentele arătate în continuare:

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

În soluționarea

cererii de suspendare, după cum în mod constant s-a hotărât de către Înalta

Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa în materie, pentru a se

dispune suspendarea executării unui act administrativ se cer a fi îndeplinite

în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

republicată, fără însă a se realiza o examinare pe fond a legalității actului a

cărui suspendare se solicită, în sensul că analizarea actului administrativ se

limitează doar la o simplă „pipăire” a fondului.

Din această

perspectivă, instanța de recurs apreciază că în mod eronat s-a reținut de către

instanța de fond că este îndeplinită condiția pagubei iminente prin lipsirea

reclamantului de drepturile salariale aferente funcției de conducere

exercitate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege

prejudiciul material și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă

a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Ori în speță, această

condiție nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, întrucât lipsirea

reclamantului de drepturile salariale aferente funcției de conducere exercitate

nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor, în

ipoteza în care instanța constată nelegalitatea actului administrativ având

posibilitatea de a dispune acordarea drepturilor bănești de care aceasta a fost

lipsit după eliberarea din funcție.

Întrucât măsura

suspendării, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor

legale iar în concepția instanței de control judiciar, condiția pagubei

iminente nu a fost îndeplinită, Înalta Curte constată că susținerile

recurentului sunt întemeiate iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală.

Astfel fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis iar

sentința atacată va fi modificată în sensul că se va respinge ca neîntemeiată,

cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată de

reclamantul C.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin ministru

interimar împotriva Sentinței nr. 63 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare executare

act administrativ, formulată de C.I.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - NN