ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3393/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 3077 din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat parțial Decizia nr. 32987 din 14 octombrie 2008, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor și a obligat pârâta să procedeze la emiterea unei noi decizii care să cuprindă valoarea reactualizată a despăgubirilor recunoscute prin sentința civilă nr. 1422 din 14 februarie 2004 a Tribunalului Călărași, irevocabilă, în sumă de 9.515, 71 RON, la data emiterii efective.

Considerentele reținute de curtea de apel în motivarea soluției sale: Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că, prin Decizia nr. 32987 din 14 octombrie 2008 emisă de Comisia Centrală a Despăgubirilor în temeiul art. 1 alin. (1), art. 13 alin. (1) și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a emis titlu de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 9.551,57 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în cuprinsul sentinței civile nr. 1422 din 14 decembrie 2004, a Tribunalului Călărași, definitivă și irevocabilă. La data de 29 decembrie 2008, reclamanta a formulat plângere prealabilă solicitând pârâtei emiterea unei decizii prin care să stabilească valoarea actualizată a despăgubirilor, așa cum au fost acestea stabilite, având în vedere faptul că valoarea din 2004 a suferit o modificare în timp, determinată de devalorizarea monedei naționale.

Instanța a constatat temeinicia cererii reclamantei, având în vedere faptul că suma de 9.551,57 lei, stabilită în 2004 de către instanță ca reprezentând valoarea despăgubirilor urmare a raportului de expertiză de evaluare a suprafeței de teren de 248 teren intravilan, nu mai avea aceeași valoare la data de 14 octombrie 2008, când a fost emis titlul de despăgubire, din pricina inflației. Or, reclamanta este îndreptățită, atâta timp cât s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, la suma stabilită prin hotărâre, respectiv să primească aceeași valoare economică a compensațiilor stabilite, astfel cum a fost aceasta determinată, iar nu diminuată ca urmare a procesului inflaționist, la data încasării sumei.

A arătat instanța, că interpretarea dată dispozițiilor art. 16 din Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin Decizia 52 din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că în situația în care există hotărâri definitive și irevocabile prin care instanțele judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri și prin care a fost stabilită întinderea drepturilor, modul în care se va calcula cuantumul despăgubirilor sau a fost stabilit în mod direct cuantumul acestora, presupune că nu se mai aplică etapele prevăzute de art. 16 alin. (1) și (2) din Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că nu se mai procedează la analiza dosarelor de evaluare, prin verificarea legalității deciziei de restituire prin echivalent, întrucât s-ar aduce atingere principiului puterii de lucru judecat, nemaiputându-se pune în discuție valoarea despăgubirilor stabilită prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, a concluzionat instanța, pârâta avea obligația să emită titlu de despăgubire la valoarea stabilită prin hotărâre judecătorească, iar în raport cu principiul de drept civil, al reparării integrale a prejudiciului, avea obligația să procedeze la actualizarea acelei sume cu rata inflației la data emiterii titlului de despăgubire. 2. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat recurs în termen legal pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta reia integral în cuprinsul cererii de recurs apărările formulate la judecata în fond a cauzei, referitoare la atribuțiile sale și la etapele procedurii administrative reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără a-și structura criticile la adresa sentinței.

Sintetizând aspectele prezentate de recurentă, Înalta Curte reține că hotărârea atacată este criticată prin prisma greșitei interpretări a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și a ignorării considerentelor Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale. Recurenta consideră că dispozițiile legale în vigoare, ce reglementează modalitățile de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor iar în cazul concret analizat, prin hotărâre judecătorească nu s-a prevăzut posibilitatea unei astfel de actualizări cu indicele de inflație.

Referitor la prevederile art. 16 alin. (8) și (9) din Titlul VII al legii, invocate în motivarea sentinței, recurenta afirmă că nu au legătură cu speța de față întrucât privesc o altă situație: a persoanelor care beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001. 3. Apărările formulate de C.A. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21 iunie 2010, intimata C.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că aplicarea indicelui de inflație nu conduce la o nouă reevaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în echivalent printr-o sentință civilă definitivă și irevocabilă, ci prin aceasta se respectă principiul acordării unei drepte și integrale despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării sale de dreptul de proprietate asupra imobilului.

Ca urmare, intimata susține că nu se poate pune problema deschiderii unei noi căi de atac, neprevăzute de legiuitor. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărării cuprinse în întâmpinare, dar și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate, exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Decizia nr. 3298 din 14 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând anularea ei parțială, în privința cuantumului despăgubirilor.

În speță, după cum rezultă din considerentele sentinței atacate, prezentate la pct. I.1 din decizie, problema de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea actualizării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească la nivelul anului 2004, în raport cu rata inflației, aplicabilă la data plății efective a acestora. Înalta Curte constată, din recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că aceasta exclude de plano posibilitatea oricărei actualizări, considerând că, în realitate, pe această cale se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit despăgubirile și, implicit, principiul securității juridice. O astfel de abordare este lipsită de consistență, bazându-se pe o interpretare superficială a considerentelor Deciziei nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și ale Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale.

De asemenea, sunt ignorate principii fundamentale ale dreptului, cum ar fi principiul reparării integrale a prejudiciului care își găsește o reflectare clară chiar în actul normativ aplicabil speței: Legea nr. 247/2005, în art. 4 din Titlul VII, dar și în numeroase alte dispoziții legale de drept substanțial ori procedural care consacră posibilitatea actualizării. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că actualizarea despăgubirilor nu înseamnă „stabilirea din nou” a acestora, ci este o măsură cu caracter compensatoriu, menită să asigure aceeași valoare, reală, a despăgubirilor.

Prin urmare, aplicând rata inflației la valoarea despăgubirilor stabilite prin sentința civilă nr. 1422 din 14 februarie 2004 a Tribunalului Călărași, irevocabilă, în cuantum de 95.515.712 lei (ROL) → 9.551,57 lei (RON), judecătorul nu înfrânge puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, stabilește în mod judicios valoarea despăgubirilor având în vedere că perioada mare de timp scursă de la momentul cuantificării lor, prin efectul inflației, a afectat conținutul real al despăgubirilor. A accepta soluția preconizată de recurentă înseamnă a accepta plata unor despăgubiri simbolice, rupte total de contextul avut în vedere de judecător la momentul fixării lor. Raportarea pe care o realizează recurenta la decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și la Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale este ineficientă.

Astfel, prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.” Judecătorul fondului a interpretat corespunzător conținutul dispozitivului citat, reținând că în contextul existenței unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind și cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii de lucru judecat.

Cât privește Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerentele acesteia converg către aceeași concluzie, aceea a nelegalității repunerii în discuție a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Premisa acestei concluzii a fost însă greșit decelată de recurentă ca fiind similară speței de față, în contextul în care autorul excepției de neconstituționalitate urmărea reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite irevocabil prin hotărâre judecătorească, în cadrul procedurii reglementate de art. 16 anterior menționat, pe când intimata-reclamantă solicită numai actualizarea acestora cu rata inflației.

Posibilitatea actualizării sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor este prevăzută de altfel chiar în cuprinsul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în art. 16 alin. (9) și art. 22 alin. (4) și (5). Este real că modul de redactare al art. 16 alin. (9) nu este foarte precis pentru că, prin trimiterea la alin. (8) al aceluiași text și folosirea conjuncției copulative „și” se poate ajunge la concluzia că actualizarea vizează numai deciziile /ordinele emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001. Cât privește art. 22 alin. (4) și (5), aceste texte consacră obligativitatea actualizării despăgubirii încasate în situația în care statul și persoanele îndreptățite au obligații reciproce de plată și se dispune compensarea acestora.

Or, în situația în care chiar actul normativ consacră posibilitatea actualizării despăgubirilor pentru o multitudine de situații, nu există nicio rațiune pentru a o exclude pe intimata-reclamantă de la beneficiul acesteia. În fine, soluția fondului se impune a fi menținută și pentru un alt motiv. După cum recunoaște chiar recurenta (fila 4 a motivelor de recurs) dosarul aferent Deciziei A.V.A.S.

nr. 101 din 21 mai 2007 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale fiind înregistrat sub nr. 37711/C din 31 iulie 2007. Recurenta nu a furnizat nicio explicație rațională pentru faptul că a emis actul administrativ individual examinat, Decizia nr. 3298, abia la data de 14 octombrie 2008. În acest mod, recurenta a încălcat durata rezonabilă în care trebuie să se deruleze orice procedură administrativă, fără a putea opune, de această dată, complexitatea procedurii, în condițiile în care după pronunțarea Deciziei nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, devenise clar că în cauze de tipul celei examinate nu mai trebuie parcursă procedura reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, și din această perspectivă, acționând cu exces de putere, recurenta trebuie să fie obligată la repararea efectivă a prejudiciului produs intimatei, iar ca modalitate de reparare, actualizarea despăgubirilor în raport cu rata inflației, este apreciată de Înalta Curte ca fiind satisfăcătoare. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României - Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 3077 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 iunie 2010.