ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 642/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 642/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asuprea recursului de
față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din
17 februarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 4176/91/2011 Curtea de Apel Galați,
secția penală și pentru cauze cu minori, investită cu judecarea cauzei în calea
de atac a apelului, în baza art. 300
2
raportat la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., a dispus, menținerea stării de arest preventiv
a inculpatului G.I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 5
iulie 2011, emis de Tribunalul Vrancea, secția penală, în dosarul nr.
3460/91/2011.
Pentru a pronunța
această hotărâre instanța de apel a reținut că temeiurile ce au stat la baza
luării acestei măsuri subzistă și impun în continuare privarea de libertate a
inculpatului.
Astfel, din probele
administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât și în cea de
cercetare judecătorească la instanța de fond, rezultă indicii temeinice de
natură a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru
care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
Curtea de Apel a
constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de
dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. apreciate astfel și la
luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Pentru infracțiunea
presupus a fi comisă de către acesta legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de patru ani și având în vedere gravitatea deosebită a acesteia, modalitatea și
împrejurările concrete de comitere, natura și importanța valorii sociale
lezate, urmarea produsă, se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar
prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, a
constatat că măsura arestării preventive este justificată și prin prisma
dispozițiilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru buna desfășurare a
procesului penal, raportat la considerentele mai sus expuse și la stadiul
procesual.
Împotriva acestei
încheieri a formulat recurs inculpatul G.I., solicitând punerea sa în stare de
libertate.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385
14
C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,
constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat
arestarea inițială a inculpatului G.I. se mențin fiind îndeplinită una din
condițiile alternative prevăzute de art. 160
b
alin. (3) C. proc.
pen.
Sub aspectul
dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen.,
Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să
înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea pentru care
a fost arestat și ulterior trimis în judecată.
Referitor la
dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea
sunt întrunite, în sensul că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat
recurentul inculpat (tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav) este
sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate
prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se
impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele
cauze împotriva Franței s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția
particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a
societății de natură să justifice o detenție preventivă.
Timpul scurs de la
momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod
semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice
judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea
gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte,
acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile
cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele judiciare, în
prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.
C.E.D.O. stipulează
în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de
a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând
astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.
În hotărârea Murray
v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei
bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această
bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie
bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect
și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se
poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți
(etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate
de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.
Prin hotărârea
Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da
naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele
necesare pentru a justifica o condamnare.
În speța dedusă
judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale
ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus
la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului
urmărit de măsura luată.
La acest moment
procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în
libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,
menționat prin sentința penală nr. 224 din 7 decembrie 2011, de condamnare
impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură
preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive
reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se
apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin
raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul
la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și
suficiente a o justifica.
Pertinența și
suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor
particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,
privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare
a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care
aceasta se bucură conform legislației în vigoare.
În consecință în baza
dispozițiilor art. 300
2
C. proc. pen., raportat la art. 160
b
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia
măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest
preventiv a acestuia.
Pe cale de consecință
constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea
prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la
momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.
pen.
Față de cele
reținute, în temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta
Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul G.I. împotriva
încheierii din 17 februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și
pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4176/91/2011.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare
către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I. împotriva încheierii din 17
februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu
minori, pronunțată în dosarul nr. 4176/91/2011.
Obligă recurentul
inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,
din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din
oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 2 martie 2012.