ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 641/2012

Asuprea

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

din 27 februarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012),

Curtea de Apel București, secția I penală, investită cu judecarea cauzei în

calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a dispus, menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului S.M.L., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 26

octombrie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4424/116/2010.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că temeiurile ce au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă și impun în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Astfel, din

probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât și în cea de

cercetare judecătorească la instanța de fond, rezultă indicii temeinice de

natură a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru

care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 143 C. proc. pen.

Curtea de Apel

a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de

dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. apreciate astfel și la

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Pentru

infracțiunea presupus a fi comisă de către acesta legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de patru ani și având în vedere gravitatea deosebită a

acesteia, modalitatea și împrejurările concrete de comitere, natura și

importanța valorii sociale lezate, urmarea produsă, se apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, a

constatat că măsura arestării preventive este justificată și prin prisma

dispozițiilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru buna desfășurare a

procesului penal, raportat la considerentele mai sus expuse și la stadiul

procesual.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs inculpatul S.M.L., solicitând punerea sa în

stare de libertate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au

determinat arestarea inițială a inculpatului S.M.L. se mențin fiind îndeplinită

una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 C. proc. pen., Înalta

Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru

care a fost arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și

acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este

acuzat recurentul inculpat (omor calificat, încăierare, loviri sau alte

violențe, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii

publice, violare de domiciliu, distrugere, amenințare) sunt sancționate cu

închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în

continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest

context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu

referire la unele cauze împotriva Franței s-a admis că, prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni

pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de

la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în

mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă

parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aliindu-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O.

stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive

rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o

infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și

caracterul său nearbitrar.

În hotărârea

Murray vs. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și

temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale

rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă

decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili

o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. în consecință,

nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă

asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură)

indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei

persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea

Calejja vs. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da

naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele

necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința penală nr. 175 din 22 decembrie 2011, de condamnare

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul

la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și

suficiente a o justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință

în baza dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv

a acestuia.

Pe cale de

consecință constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu

respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în

vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C.

proc. pen.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul S.M.L. împotriva

încheierii din 27 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012).

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.L. împotriva încheierii din 27

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 2 martie 2012.