ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 716/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Dispoziția 1133/2003 emisă

de Primarul Municipiului Aiud în temeiul Legii 10/2001, prin care s-a respins

notificarea petiționarului M.I.S. privind restituirea imobilului situat în

Aiud, județ Alba deoarece n-a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită, a fost contestată în

justiție.

Reclamantului, însă, prin

sentința civilă nr. 107 din 19 februarie 2004 a Tribunalului Alba, i

s-a respins contestația.

Pentru aceasta s-a apreciat că

actul încheiat la 1 iunie 1949 între bunicul reclamantului, în calitate de

cumpărător și B.N. și B.E., în calitate de vânzători

tabulari ai imobilului, actul constituind un contract provizoriu, n-a fost

urmat de autentificarea lui, astfel că n-a operat transmiterea dreptului

de proprietate în cazul dat.

S-a considerat că înscrisul are

valoarea unui antecontract, el nefiind autentificat, iar în privința

imobilului s-a avut în vedere că a fost preluat de către stat, ca

efect al naționalizării, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a reținut că, în calitate

de nepot de fiu al defunctului M.S., reclamantul nu a făcut dovada

dreptului de proprietate al antecesorului său asupra imobilului la data

preluării de către stat, în sensul prevederilor art. 3 alin. (1) lit.

a) și respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai ținut seama de un alt

contract provizoriu, legalizat, privind același imobil încheiat între

aceleași părți, care prevedea obligația pentru

vânzători de a subscrie actul, apt de intabulare, la achitarea în întregime

a prețului convenit, însă, la data încheierii contractului, imobilul

fusese deja preluat de către stat de la proprietarii tabulari.

Soluția de respingere a

contestației a fost păstrată prin decizia civilă nr. 1530A

din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, ca urmare a respingerii

apelului reclamantului.

Pentru aceasta s-a avut în vedere

că efectele Decretului 92/1950 privind trecerea unor imobile în

proprietatea statului, îi vizau pe proprietarii tabulari de la acea dată;

or, reține aceeași curte, Cartea funciară nu-l recunoștea

drept proprietar pe antecesorul reclamantului.

S-a considerat că, având

valoarea unui antecontract, contractul provizoriu n-a transferat dreptul de

proprietate, iar contractul de vânzare-cumpărare provizoriu 5461/1959

legalizat, referitor la înstrăinarea aceluiași imobil, între

aceleași părți, este lipsit de obiect, căci imobilul era

deja preluat în proprietate de către stat.

Împotriva susmenționatei

decizii a curții de apel a declarat recurs M.I.S. care, invocând pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ., susține că s-a aplicat greșit legea în

statuarea sa ca persoană îndreptățită în sensul Legii nr.

10/2001.

Menționează că

înscrierea sau neînscrierea dreptului de proprietate imobiliară în Cartea

funciară este fără relevanță, din moment ce transmiterea

dreptului de proprietate operează la data perfectării actului de

vânzare-cumpărare.

Evidențiază că, în

speță, înscrierea în Cartea funciară a actului de

vânzare-cumpărare n-a avut loc tocmai datorită preluării de

către stat a imobilului de la autorul său.

În același sens, susține

recurentul, sunt și dispozițiile art. 3.1. din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, care în teza a 2-a prevăd că în

cazul în care imobilul se regăsește în patrimoniul statului după

data preluării bunului, soluționarea se va face și în

funcție de acest element, în împrejurarea în care nu există acte

doveditoare de preluare a imobilului, iar faptul că imobilul se

găsește la stat este o prezumție relativă de preluare fără

titlu.

În context, arată că

înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate, era

necesară numai pentru opozabilitate și nu pentru valabilitatea

dobândirii dreptului de proprietate, statul preluând faptic imobilul de la

antecesorul său.

Deliberând, Înalta Curte va admite

recursul pentru următoarele rațiuni:

Calitatea de persoană

îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4

din Legea 10/2001 o are reclamantul căci antecesorul său a dobândit

prin contract de vânzare cumpărare la 1 iunie 1949 proprietatea imobiliară

de la vânzătorii inserați în Cartea funciară.

Imobilul a fost preluat de stat, ca

efect al naționalizării, în baza Decretului 92/1950, de la

proprietarul tabular, însă, contractul de vânzare cumpărare

provizoriu a fost legalizat anterior acestui moment, la 23 noiembrie 1959.

Prin acte doveditoare ale dreptului

de proprietate, ce-l legitimează pe recurentul-reclamant, în cauză,

se înțelege, în sensul dat de art. 22.1 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii 10/2001, orice act juridic translativ de proprietate care

atestă deținerea proprietății de către antecesorul

acestuia, cum este, de pildă, actul de vânzare-cumpărare.

Deși, în speță, actul

respectiv are valoarea unui antecontract, cum corect este caracterizat de

către instanțele precedente, transmiterea proprietății are loc

de la data încheierii sale, în sensul dispozițiilor generale ale art. 969

C. civ.. Numai că înscrierea acestuia în formă autentică și

evidențierea acestuia în Cartea funciară, ceea ce ar fi marcat

opozabilitatea actului față de terți, n-a avut loc de la

început. Forma autentică, însă, s-a realizat în condițiile în

care contractul provizoriu de vânzare-cumpărare a fost legalizat, astfel

cum se demonstrează prin înscrisul de la fila 32 verso.

De aceea, actul invocat de

către recurent îl atestă drept proprietar pe autorul său,

împrejurare față de care recurentul își justifică

prezența procesuală în această cauză.

Mai mult, imobilul n-a fost

revendicat de nici o altă persoană în afara recurentului.

Drept consecință, acesta

constituie persoana îndreptățită în sensul art. 4 cu referire la

art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât această excepție

de fond ce vizează calitatea reclamantului a fost greșit

soluționată, iar pricina s-a judecat fără a intra în

cercetarea fondului, se va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., cu consecința casării ambelor hotărâri, urmând a

trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, pentru a aborda fondul

pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul M.I.S. împotriva deciziei civile nr. 1530A din 15 octombrie 2004 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Casează decizia atacată

și sentința civilă nr. 107 din 19 februarie 2004 a Tribunalului

Alba și trimite cauza spre rejudecarea fondului aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.