ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 716/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Dispoziția 1133/2003 emisă de Primarul Municipiului Aiud în temeiul Legii 10/2001, prin care s-a respins notificarea petiționarului M.I.S. privind restituirea imobilului situat în Aiud, județ Alba deoarece n-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, a fost contestată în justiție. Reclamantului, însă, prin sentința civilă nr. 107 din 19 februarie 2004 a Tribunalului Alba, i s-a respins contestația. Pentru aceasta s-a apreciat că actul încheiat la 1 iunie 1949 între bunicul reclamantului, în calitate de cumpărător și B.N. și B.E., în calitate de vânzători tabulari ai imobilului, actul constituind un contract provizoriu, n-a fost urmat de autentificarea lui, astfel că n-a operat transmiterea dreptului de proprietate în cazul dat.

S-a considerat că înscrisul are valoarea unui antecontract, el nefiind autentificat, iar în privința imobilului s-a avut în vedere că a fost preluat de către stat, ca efect al naționalizării, în temeiul Decretului nr. 92/1950. S-a reținut că, în calitate de nepot de fiu al defunctului M.S., reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorului său asupra imobilului la data preluării de către stat, în sensul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a mai ținut seama de un alt contract provizoriu, legalizat, privind același imobil încheiat între aceleași părți, care prevedea obligația pentru vânzători de a subscrie actul, apt de intabulare, la achitarea în întregime a prețului convenit, însă, la data încheierii contractului, imobilul fusese deja preluat de către stat de la proprietarii tabulari.

Soluția de respingere a contestației a fost păstrată prin decizia civilă nr. 1530A din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, ca urmare a respingerii apelului reclamantului. Pentru aceasta s-a avut în vedere că efectele Decretului 92/1950 privind trecerea unor imobile în proprietatea statului, îi vizau pe proprietarii tabulari de la acea dată; or, reține aceeași curte, Cartea funciară nu-l recunoștea drept proprietar pe antecesorul reclamantului. S-a considerat că, având valoarea unui antecontract, contractul provizoriu n-a transferat dreptul de proprietate, iar contractul de vânzare-cumpărare provizoriu 5461/1959 legalizat, referitor la înstrăinarea aceluiași imobil, între aceleași părți, este lipsit de obiect, căci imobilul era deja preluat în proprietate de către stat.

Împotriva susmenționatei decizii a curții de apel a declarat recurs M.I.S. care, invocând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., susține că s-a aplicat greșit legea în statuarea sa ca persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Menționează că înscrierea sau neînscrierea dreptului de proprietate imobiliară în Cartea funciară este fără relevanță, din moment ce transmiterea dreptului de proprietate operează la data perfectării actului de vânzare-cumpărare. Evidențiază că, în speță, înscrierea în Cartea funciară a actului de vânzare-cumpărare n-a avut loc tocmai datorită preluării de către stat a imobilului de la autorul său. În același sens, susține recurentul, sunt și dispozițiile art. 3.1.

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care în teza a 2-a prevăd că în cazul în care imobilul se regăsește în patrimoniul statului după data preluării bunului, soluționarea se va face și în funcție de acest element, în împrejurarea în care nu există acte doveditoare de preluare a imobilului, iar faptul că imobilul se găsește la stat este o prezumție relativă de preluare fără titlu. În context, arată că înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate, era necesară numai pentru opozabilitate și nu pentru valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate, statul preluând faptic imobilul de la antecesorul său. Deliberând, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele rațiuni: Calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea 10/2001 o are reclamantul căci antecesorul său a dobândit prin contract de vânzare cumpărare la 1 iunie 1949 proprietatea imobiliară de la vânzătorii inserați în Cartea funciară.

Imobilul a fost preluat de stat, ca efect al naționalizării, în baza Decretului 92/1950, de la proprietarul tabular, însă, contractul de vânzare cumpărare provizoriu a fost legalizat anterior acestui moment, la 23 noiembrie 1959. Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, ce-l legitimează pe recurentul-reclamant, în cauză, se înțelege, în sensul dat de art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, orice act juridic translativ de proprietate care atestă deținerea proprietății de către antecesorul acestuia, cum este, de pildă, actul de vânzare-cumpărare. Deși, în speță, actul respectiv are valoarea unui antecontract, cum corect este caracterizat de către instanțele precedente, transmiterea proprietății are loc de la data încheierii sale, în sensul dispozițiilor generale ale art. 969 C. civ..

Numai că înscrierea acestuia în formă autentică și evidențierea acestuia în Cartea funciară, ceea ce ar fi marcat opozabilitatea actului față de terți, n-a avut loc de la început. Forma autentică, însă, s-a realizat în condițiile în care contractul provizoriu de vânzare-cumpărare a fost legalizat, astfel cum se demonstrează prin înscrisul de la fila 32 verso. De aceea, actul invocat de către recurent îl atestă drept proprietar pe autorul său, împrejurare față de care recurentul își justifică prezența procesuală în această cauză. Mai mult, imobilul n-a fost revendicat de nici o altă persoană în afara recurentului. Drept consecință, acesta constituie persoana îndreptățită în sensul art. 4 cu referire la art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât această excepție de fond ce vizează calitatea reclamantului a fost greșit soluționată, iar pricina s-a judecat fără a intra în cercetarea fondului, se va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu consecința casării ambelor hotărâri, urmând a trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, pentru a aborda fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul M.I.S. împotriva deciziei civile nr. 1530A din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 107 din 19 februarie 2004 a Tribunalului Alba și trimite cauza spre rejudecarea fondului aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.