ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6616/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 26 iulie 2006 reclamanții G.T.S. și G.D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții primăria municipiului Aiud, Consiliul Local al municipiului Aiud, SC A.F. SRL și municipiul Aiud, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 și obligarea primăriei municipiului Aiud să dispună restituirea în natură a construcțiilor și terenului aferent ce au făcut obiectul acestor contracte. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că întreg imobilul în litigiu, construcție și teren aferent, intabulat în CF Aiud, loc de casă, grădină, casă de piatră cu etaj, casă de piatră a fost proprietatea antecesorului reclamanților T.G..

Întregul imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 iar ulterior acestei operațiuni statul i-a dat diferite destinații și întrebuințări. începând cu anul 1993 în cartea funciară a fost intabulat dreptul de administrare operativă al Inspectoratului de Poliție a județului Alba. Prin decizia nr. 1036 din 21 noiembrie 2005 Ministerul Administrației și Internelor a dispus restituirea în natură a construcțiilor deținute de Poliția Aiud și a constatat că suprafața de teren de 153 mp a fost retrocedată primăriei Aiud care, în mod nelegal, a vândut terenul către SC A.F. SRL. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 20 alin. (4 1 ) Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 18 octombrie 2006 Tribunalul Alba, secția civilă, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 martie 2003 și din 16 iulie 2004; a obligat municipiul Aiud prin primar, să restituie reclamanților în natură construcțiile și terenul aferent ce a făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare; a respins acțiunea împotriva primăriei municipiului Aiud ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Prima instanță a arătat că la momentul formulării notificării reclamanții au solicitat despăgubiri în completarea despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995. Notificarea trebuia soluționată de către cei care dețineau imobilul în condițiile art. 33 Legea nr. 10/2001, nemodificată.

La acea dată municipiul Aiud deținea o parte din imobil și pentru aceasta trebuia să înainteze documentația aferentă Prefecturii Județului Alba. întrucât la momentul primirii notificării nu s-a procedat în acest mod, la data judecății au devenit incidente prevederile Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005. Contractele de vânzare-cumpărare nu au fost valabil încheiate atâta timp cât notificarea formulată nu era încă soluționată. Astfel, cumpărătorul SC A.F. SRL nu este apărat de principiul bunei-credințe întrucât avea calitatea de chiriaș al imobilului iar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cunoscut existența notificării. Primăria municipiului Aiud nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu este semnatara contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut.

Prin decizia civilă nr. 83 A din 22 februarie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Aiud, SC A.F. SRL și municipiul Aiud prin primar. A schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea și i-a obligat pe reclamanți la cheltuieli de judecată către SC A.F. SRL. Instanța de apel a reținut că antecesorul reclamanților a cumpărat la 21 martie 1940 imobilul înscris în CF Aiud, A+4, casă de piatră cu etaj, curte și grădină de 448 stânjeni pătrați și edificiile de pe teren. Contractul de vânzare-cumpărare a fost intabulat la 10 aprilie 1940 în CF, sub B+14. De la T.G. a fost preluat imobilul și Statul Român s-a înscris ca proprietar sub B+17.

La 9 noiembrie 2001 reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și au solicitat diferența de despăgubiri între cele acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cele cuvenite la valoarea actuală a imobilului. Prefectura Alba a trimis notificarea primăriei Aiud, identificând imobilul pentru care se solicită despăgubiri ca fiind înscris în CF Aiud. Reclamanții nu au calitate să solicite nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 2003 și din 2004 pentru că au ca obiect terenul care nu a aparținut niciodată antecesorului lor. Chiar dacă solicită constatarea nulității absolute este necesar ca reclamanții să aibă interes în acest sens, ceea ce nu s-a dovedit. Acțiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepției peremptorii și dirimante a lipsei calității procesuale active, astfel încât nu s-a mai impus cercetarea celorlalte motive de apel.

Prin decizia nr. 1847 din 18 martie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Consiliul Local Aiud, municipiul Aiud, prin primar și SC A.F. SRL împotriva sentinței civile nr. 1128 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Alba, secția civilă, la aceeași instanță. În motivare instanța de recurs a reținut că, în respectarea principiilor fundamentale ale contradictorialității și dreptului la apărare, instanța era obligată să pună în discuția părților excepția procesuală pe care urma să-și întemeieze soluția. Dacă doar în etapa deliberării s-a format convingerea că reclamanții nu au calitate procesuală activă, în condițiile art. 151 C. proc.

civ. instanța era datoare să repună pricina pe rol și să pună în dezbatere contradictorie această problemă. Neprocedând în acest mod și respingând acțiunea pe temeiul unor aspecte asupra cărora reclamanții nu au avut posibilitatea să se pronunțe, instanța de apel le-a produs acestora o vătămare procesuală care nu a putut fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.. Cu ocazia rejudecării s-au dat îndrumări cu privire la administrarea de dovezi, inclusiv expertize, pentru a se determina dacă imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 au făcut parte din imobilul ce a aparținut autorului reclamanților, imobil care a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

În rejudecare, prin decizia nr. 44A din 19 martie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, a respins, ca nefondate, apelurile pârâților SC A.F. SRL, Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar împotriva sentinței nr. 1128 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Alba și a obligat pârâții la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. În urma administrării probei cu expertiză tehnică s-a arătat că imobilele ce fac obiectul celor două contracte provin din corpul de proprietate al antecesorului reclamanților. Din acest corp, o parte a fost restituită reclamanților prin dispoziția emisă de Ministerul Administrației și Internelor, iar cealaltă parte o reprezintă spațiul vândut și ocupat în prezent de pârâta SC A.F.

SRL. Față de aceste concluzii expertizei, curtea de apel a reținut că reclamanții au un interes legitim în revendicarea dreptului de proprietate al autorului lor și, în consecință, calitate procesuală activă. Pe fondul cauzei, s-a reținut că la momentul formulării notificării, reclamanții au pretins despăgubiri, în completarea celor acordate în baza Legii nr. 112/1995. Conform art. 33 Legea nr. 10/2001, notificarea reclamanților ar fi trebuit să fie soluționată de deținătoarea imobilului, respectiv municipiul Aiud, în sensul înaintării dosarului către Prefectura Alba. Cum pârâta municipiul Aiud nu a procedat astfel, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificările ce nu fuseseră soluționate până atunci, beneficiau de prevederile legii noi.

Cele două contracte fuseseră semnate în contextul în care notificarea nu fusese soluționată, curtea de apel reținând față de acest aspect că nu au fost legal încheiate. Au fost înlăturate susținerile pârâților, în sensul că ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii nr. 10/2001, pe motiv că pe de o parte au fost invocate prima dată în apel, fiind inadmisibile în sensul art. 294 C. proc. civ., iar pe de altă parte sunt nejustificate, câtă vreme Legea nr. 1/2009 nu poate retroactiva. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC A.F. SRL, pe de-o parte și pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar, pe de altă parte. Recursul formulat de pârâta SC A.F.

SRL nu a fost întemeiat în drept. În cuprinsul acestuia pârâta a solicitat modificarea deciziei atacate și pe fond obligarea pârâtului primarul municipiului Arad să emită o decizie prin care să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru teren și construcții situate în A., județul Alba, să se respingă capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, să se înlăture obligația de plată a cheltuielilor de judecată. Pârâta a susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului, ci la măsuri reparatorii prin echivalent în Legii nr. 247/2005 și că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 1/2009.

În esență, pârâta a susținut că prin notificarea formulată reclamanții au solicitat completarea măsurilor reparatorii pentru imobil, și nu restituirea în natură. În acest timp a intrat în vigoare Legea nr. 1/2009, care nu permite restituirea imobilelor ce au fost deja vândute, lege de imediată aplicabilitate. Contractele de vânzare cumpărare au fost legal încheiate, părțile semnatare fiind de bună credință și nu există motive de nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001. Reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995, ce a fost soluționată prin acordarea de despăgubiri bănești. Ulterior, reclamanții au solicitat completarea acestor despăgubiri, și nicidecum restituirea în natură a imobilului.

Ca urmare, în mod legal primăria a vândut spațiul comercial către recurenta pârâta, cu respectarea art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 550/2002. În plus, instanța de apel a interpretat greșit înscrisurile depuse la dosar, respectiv cartea funciară a imobilului, din care rezultă că imobilul a fost preluat de la proprietarii M.I. și K.M., în baza Decretului nr. 92/1950 și cumpărat de pârâtă în baza Legii nr. 550/2002. De la antecesorii reclamanților au fost preluate alte imobile, ce figurează în prezent în proprietatea municipiului Arad. În fața instanței de fond s-a ridicat excepția prescripției acțiunii reclamanților, asupra căreia nici instanța de fond nici cea de apel nu s-au pronunțat. Termenul de prescripție de un an curge de la data la care pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate, în sensul art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001 și nu de la data la care Ministerul Administrației și Internelor a comunicat dispoziția de restituire.

Acțiunea reclamanților cu privire la constatarea nulității celor două contracte este inadmisibilă, pe motiv că temeiul de drept art. 20 alin. (4 1 ) Legea nr. 10/2001 au fost introduse prin Titlul I art. 1 pct. 50 Legea nr. 247/2001. Aceasta deoarece art. 15 alin. (2) Constituție prevede că legea dispune doar pentru viitor și nu retroactivează. Recursul formulat de Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel în mod greșit nu a observat că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanții au solicitat să fie obligată Primăria Aiud și prin dispozitiv a fost obligat municipiul Aiud prin primar.

Au fost greșit aplicate dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001 pentru că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptățită, fiind singurul care a semnat notificarea. Astfel, G.D.F. nu a formulat notificare, motiv pentru care nu are calitatea de persoană îndreptățită. În plus, restituirea în natură este condiționată de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995, aș acum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001. Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele: Cu ocazia dezbaterilor, avocatul pârâtei a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței civile, față de obiectul dedus judecății.

Din analiza motivelor de recurs formulate de pârâta Adonis, Înalta Curte constată că această chestiune constituie, în realitate, una din criticile aduse deciziei pronunțate în apel, motiv pentru care va fi analizată o dată cu criticile formulate de aceasta. Recursul formulat de pârâta SC A.F. SRL este nefondat. În recursul său pârâta SC A.F. SRL a susținut că prezentul litigiu este de competența instanței de contencios administrativ, pe motiv că prin acțiunea introductivă se solicită constatarea nulității a două contracte încheiate sub Legea nr. 550/2002, ce au ca obiect un spațiu comercial. Conform art. 1 alin. (1) și (2) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanțele de contencios administrativ au competența de a analiza acte administrative emise de autorități publice.

Definiția actului administrativ este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. c) și anume „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice" și pct. d) „actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare". Drept urmare, pentru a fi incidente dispozițiile legii contenciosului administrativ, actul atacat trebuie să fie un act administrativ, emis de o autoritate publică, care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

În speța de față aceste condiții nu sunt întrunite, deoarece obiectul prezentei acțiuni este constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004, încheiate între Consiliul Local Aiud și SC A.F. SRL, ce aveau ca obiect imobilul compus din construcție și teren aferent, intabulat în CF Aiud. De asemenea, temeiul de drept al acțiunii îl constituie Legea nr. 10/2001, iar conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) competența de soluționare a litigiilor ce au ca obiect imobil care intră sub incidența acestui act normativ aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

Or în cauză s-a reținut ca situație de fapt împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat de statul român fără titlu, prin Decretul nr. 92/1950. În raport de temeiul juridic invocat preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950, apare cu evidență că nu a fost dedusă judecății analiza legalității unui act administrativ sau a vreunui contract încheiat de autoritățile publice care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Față de cele ce preced, competența de soluționare a prezentului litigiu revine secției civile a Tribunalului Alba. O altă critică formulată de pârâta SC A.F.

SRL se referă la prescripția acțiunii reclamanților, termenul curgând de la data la care pârâta și-a intabulat dreptul, conform art. 45 Legea nr. 10/2001. Această susținere este greșită, instanțele de fond au reținut corect că data de la care curge termenul de prescripție este data dispoziției de restituire emisă de Ministerul Administrației și Internelor, respectiv data de 21 noiembrie 2005. Acest termen de prescripție de un an poate să curgă doar de la data la care reclamanții au cunoscut că o parte din imobil este deținută de altcineva și a fost înstrăinată, iar singura dovadă în acest sens este dispoziția mai sus menționată. În raport de data introducerii acțiunii, respectiv data de 21 iulie 2006, în mod corect instanțele de fond au reținut că termenul de prescripție de un an nu se împlinise.

De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 nu au fost încheiate sub incidența Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local.

Aceasta deoarece Legea nr. 550/2002 are ca obiect, conform art. 1 „vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestări de servicii" și art. 2 „Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și spațiilor comerciale sau de prestări de servicii situate în imobilele reglementate de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989". Se reține din dispozițiile mai sus citate, că, pentru a fi aplicabile prevederile acestui act normativ este nevoie ca spațiul în cauză să fie unul comercial.

În speța de față, imobilul este unul care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, ca fiind locuința antecesorului reclamanților, construită din fondurile proprii ale acestuia și nicidecum din cele ale statului, pentru a se reține incidența Legii nr. 550/2002. Simpla mențiune a faptului că vânzarea-cumpărarea spațiilor s-a făcut în baza Legii nr. 550/2002 nu atrage și incidența acestei legi, pentru că schimbarea naturii destinației spațiului în una comercială nu se face prin simpla manifestare de voință a părților în acest sens. A mai arătat recurenta și că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 în temeiul Legii nr. 550/2002 a fost legală, părțile semnatare fiind de bună credință și nu există motive de nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Această critică este, de asemenea, nefondată. Conform prevederilor legale în vigoare la acel moment, respectiv art. 16 Legea nr. 10/2001 imobilele ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, nu puteau fi restituite în natură și foștilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent.

Cum imobilul era ocupat de Inspectoratul de Poliție al Județului Alba pentru Poliția Aiud, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești de la prefectura Alba, care a trimis notificarea către primăria municipiului Aiud, unde a fost înregistrată din 25 iunie 2002. Prin efectele Legii nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data înregistrării notificării la primărie, respectiv data de 25 iunie 2002, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 43 alin. (1), care permitea înstrăinarea imobilelor asupra cărora se finalizase procedura administrativă, rezultă că nu puteau fi înstrăinate imobilele asupra cărora această procedură era în curs. Ulterior legiuitorul a instituit acest principiu al indisponibilizării imobilelor asupra cărora nu s-a finalizat procedura administrativă, sub sancțiunea nulității absolute, în art. 21 alin. (5) Legea nr. 10/2001, varianta republicată.

Față de această împrejurare, nu se poate reține o bună credință a vânzătorului, respectiv a cumpărătorului, câtă vreme pârâta municipiul Aiud prin primar demarase procedura de vânzare a imobilului după ce înregistrase notificarea reclamanților. Pârâta SC A.F. SRL a criticat aplicarea Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilului, deoarece, în opinia sa, reclamanții sunt îndreptățiți doar la masuri reparatorii prin echivalent. Această susținere este nefondată, deoarece reclamanții au solicitat despăgubiri în completarea celor deja acordate în baza Legii nr. 112/1995, pentru imobilul ce aparținuse autorului lor.

Conform art. 33 alin. (1) Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de completare „În situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei ra%ă s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului Bucuresti. În raport de textul de lege invocat, competența de soluționare a cererii de completare a despăgubirilor, care are valoarea juridică a unei notificări, revenea deținătorului imobilului, adică primăria municipiului Aiud. Unitatea deținătoare nu a procedat astfel, iar între timp a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 16 Legea nr. 10/2001.

Ca urmare a acestor modificări legislative, notificării reclamanților urmau a li se aplica noile prevederi, conform cu care imobilele menționate în art. 16 puteau fi restituite în natură. Recursul formulat de pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar este nefondat. O primă critică se referă la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel în mod greșit nu a observat că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanții au solicitat să fie obligată Primăria Aiud și prin dispozitiv a fost obligat municipiul Aiud prin primar. Această susținere este nefondată, deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea contractelor de vânzare cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 încheiate de Consiliul Local al municipiului Aiud și SC A.F.

SRL. Ca urmare, prin sentința nr. 1128/2006 au fost obligați pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar, așa încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.. Au mai susținut pârâții și că restituirea în natură este condiționată de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001. Din analiza deciziei recurate instanța constată că reclamanții și-au îndeplinit această obligație, conform înscrisurilor aflate la dosarul de apel, respectiv ordinul de plată din 30 octombrie 2008 prin care a fost restituită suma primită cu titlul de despăgubire, precum și modul de calcul al acestei sume, actualizată cu indicele de inflație, conform adresei emisă de Institutul Național de Statistică Cluj.

Ultima critică se referă greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001, în sensul că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptățită, fiind singurul care a semnat notificarea. Criticile pe acest aspect au fost formulate omisso medio, neexistând critică în apel pe aceste aspecte, conform motivelor de apel aflate la dosarul nr. 734/107/2006. Ca atare, ele nu vor fi analizate de instanță, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 10/2001, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ. precum și înscrisul aflat la fila 146, instanța urmează să oblige recurenții-pârâți Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar și SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.D.F. și G.T.S..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar și SC A.F. SRL împotriva deciziei civile nr. 44/A din 19 martie 2009 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Obligă recurenții-pârâți Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar și SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.D.F. și G.T.S.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.