ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6616/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6616/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 26 iulie 2006 reclamanții G.T.S.

și G.D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții primăria municipiului

Aiud, Consiliul Local al municipiului Aiud, SC A.F. SRL și municipiul Aiud, să

se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24

februarie 2003 și din 16 iulie 2004 și obligarea primăriei municipiului Aiud să

dispună restituirea în natură a construcțiilor și terenului aferent ce au făcut

obiectul acestor contracte.

În motivarea cererii de chemare în judecată

s-a arătat că întreg imobilul în litigiu, construcție și teren aferent,

intabulat în CF Aiud, loc de casă, grădină, casă de piatră cu etaj, casă de

piatră a fost proprietatea antecesorului reclamanților T.G..

Întregul imobil a fost naționalizat în

temeiul Decretului nr. 92/1950 iar ulterior acestei operațiuni statul i-a dat

diferite destinații și întrebuințări. începând cu anul 1993 în cartea funciară

a fost intabulat dreptul de administrare operativă al Inspectoratului de

Poliție a județului Alba.

Prin decizia nr. 1036 din 21 noiembrie

2005 Ministerul Administrației și Internelor a dispus restituirea în natură a

construcțiilor deținute de Poliția Aiud și a constatat că suprafața de teren de

153 mp a fost retrocedată primăriei Aiud care, în mod nelegal, a vândut terenul

către SC A.F. SRL.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 20 alin. (4

1

)

Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 18

octombrie 2006 Tribunalul Alba, secția civilă, a admis acțiunea și a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 martie 2003 și

din 16 iulie 2004; a obligat municipiul Aiud prin primar, să restituie

reclamanților în natură construcțiile și terenul aferent ce a făcut obiectul

celor două contracte de vânzare-cumpărare; a respins acțiunea împotriva

primăriei municipiului Aiud ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesual pasivă.

Prima instanță a arătat că la momentul

formulării notificării reclamanții au solicitat despăgubiri în completarea

despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995. Notificarea trebuia

soluționată de către cei care dețineau imobilul în condițiile art. 33 Legea nr.

10/2001, nemodificată. La acea dată municipiul Aiud deținea o parte din imobil

și pentru aceasta trebuia să înainteze documentația aferentă Prefecturii

Județului Alba. întrucât la momentul primirii notificării nu s-a procedat în

acest mod, la data judecății au devenit incidente prevederile Legii nr.

10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005.

Contractele de vânzare-cumpărare nu au

fost valabil încheiate atâta timp cât notificarea formulată nu era încă

soluționată.

Astfel, cumpărătorul SC A.F. SRL nu

este apărat de principiul bunei-credințe întrucât avea calitatea de chiriaș al

imobilului iar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a

cunoscut existența notificării.

Primăria municipiului Aiud nu are

calitate procesuală pasivă deoarece nu este semnatara contractelor de

vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut.

Prin decizia civilă nr. 83 A din 22 februarie

2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile declarate de

pârâții Consiliul Local Aiud, SC A.F. SRL și municipiul Aiud prin primar. A

schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea și i-a obligat pe

reclamanți la cheltuieli de judecată către SC A.F. SRL.

Instanța de apel a reținut că

antecesorul reclamanților a cumpărat la 21 martie 1940 imobilul înscris în CF

Aiud, A+4, casă de piatră cu etaj, curte și grădină de 448 stânjeni pătrați și

edificiile de pe teren. Contractul de vânzare-cumpărare a fost intabulat la 10

aprilie 1940 în CF, sub B+14.

De la T.G. a fost preluat imobilul și

Statul Român s-a înscris ca proprietar sub B+17.

La 9 noiembrie 2001 reclamanții au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și au solicitat diferența de

despăgubiri între cele acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cele cuvenite

la valoarea actuală a imobilului. Prefectura Alba a trimis notificarea

primăriei Aiud, identificând imobilul pentru care se solicită despăgubiri ca

fiind înscris în CF Aiud.

Reclamanții nu au calitate să solicite

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 2003 și din 2004 pentru că au

ca obiect terenul care nu a aparținut niciodată antecesorului lor.

Chiar dacă solicită constatarea

nulității absolute este necesar ca reclamanții să aibă interes în acest sens,

ceea ce nu s-a dovedit.

Acțiunea a fost respinsă ca efect al

admiterii excepției peremptorii și dirimante a lipsei calității procesuale

active, astfel încât nu s-a mai impus cercetarea celorlalte motive de apel.

Prin decizia nr. 1847 din 18 martie

2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecarea apelurilor declarate de Consiliul Local Aiud, municipiul Aiud,

prin primar și SC A.F. SRL împotriva sentinței civile nr. 1128 din 18 octombrie

2006 a Tribunalului Alba, secția civilă, la aceeași instanță.

În motivare instanța de recurs a

reținut că, în respectarea principiilor fundamentale ale contradictorialității

și dreptului la apărare, instanța era obligată să pună în discuția părților

excepția procesuală pe care urma să-și întemeieze soluția. Dacă doar în etapa

deliberării s-a format convingerea că reclamanții nu au calitate procesuală activă,

în condițiile art. 151 C. proc. civ. instanța era datoare să repună pricina pe

rol și să pună în dezbatere contradictorie această problemă.

Neprocedând în acest mod și respingând

acțiunea pe temeiul unor aspecte asupra cărora reclamanții nu au avut posibilitatea

să se pronunțe, instanța de apel le-a produs acestora o vătămare procesuală

care nu a putut fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, conform art. 105

alin. (2) teza

I

C. proc. civ..

Cu ocazia rejudecării s-au dat

îndrumări cu privire la administrarea de dovezi, inclusiv expertize, pentru a

se determina dacă imobilele ce au format obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 au făcut parte din

imobilul ce a aparținut autorului reclamanților, imobil care a fost preluat

abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

În rejudecare, prin decizia nr. 44A

din 19 martie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, a respins, ca nefondate,

apelurile pârâților SC A.F. SRL, Consiliul Local al municipiului Aiud și

municipiul Aiud prin primar împotriva sentinței nr. 1128 din 18 octombrie 2006

a Tribunalului Alba și a obligat pârâții la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli

de judecată către reclamanți.

În urma administrării probei cu expertiză

tehnică s-a arătat că imobilele ce fac obiectul celor două contracte provin din

corpul de proprietate al antecesorului reclamanților.

Din acest corp, o parte a fost restituită

reclamanților prin dispoziția emisă de Ministerul Administrației și Internelor,

iar cealaltă parte o reprezintă spațiul vândut și ocupat în prezent de pârâta SC

A.F. SRL.

Față de aceste concluzii expertizei, curtea

de apel a reținut că reclamanții au un interes legitim în revendicarea dreptului

de proprietate al autorului lor și, în consecință, calitate procesuală activă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că la momentul

formulării notificării, reclamanții au pretins despăgubiri, în completarea celor

acordate în baza Legii nr. 112/1995.

Conform art. 33 Legea nr. 10/2001, notificarea

reclamanților ar fi trebuit să fie soluționată de deținătoarea imobilului, respectiv

municipiul Aiud, în sensul înaintării dosarului către Prefectura Alba.

Cum pârâta municipiul Aiud nu a procedat

astfel, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificările ce nu fuseseră

soluționate până atunci, beneficiau de prevederile legii noi.

Cele două contracte fuseseră semnate în

contextul în care notificarea nu fusese soluționată, curtea de apel reținând față

de acest aspect că nu au fost legal încheiate.

Au fost înlăturate susținerile pârâților,

în sensul că ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii

nr. 10/2001, pe motiv că pe de o parte au fost invocate prima dată în apel, fiind

inadmisibile în sensul art. 294 C. proc. civ., iar pe de altă parte sunt nejustificate,

câtă vreme Legea nr. 1/2009 nu poate retroactiva.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâta SC A.F. SRL, pe de-o parte și pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud

și municipiul Aiud prin primar, pe de altă parte.

Recursul formulat de pârâta SC A.F.

SRL nu a fost întemeiat în drept.

În cuprinsul acestuia pârâta a solicitat

modificarea deciziei atacate și pe fond obligarea pârâtului primarul municipiului

Arad să emită o decizie prin care să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru teren și construcții

situate în A., județul Alba, să se respingă capătul de cerere referitor la constatarea

nulității contractelor de vânzare cumpărare, să se înlăture obligația de plată a

cheltuielilor de judecată.

Pârâta a susținut că reclamanții nu sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului, ci la măsuri reparatorii prin

echivalent în Legii nr. 247/2005 și că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 1/2009.

În esență, pârâta a susținut că prin notificarea

formulată reclamanții au solicitat completarea măsurilor reparatorii pentru imobil,

și nu restituirea în natură.

În acest timp a intrat în vigoare Legea

nr. 1/2009, care nu permite restituirea imobilelor ce au fost deja vândute, lege

de imediată aplicabilitate.

Contractele de vânzare cumpărare au fost

legal încheiate, părțile semnatare fiind de bună credință și nu există motive de

nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au formulat notificare în baza

Legii nr. 112/1995, ce a fost soluționată prin acordarea de despăgubiri bănești.

Ulterior, reclamanții au solicitat completarea acestor despăgubiri, și nicidecum

restituirea în natură a imobilului.

Ca urmare, în mod legal primăria a vândut

spațiul comercial către recurenta pârâta, cu respectarea art. 2 alin. (1) lit.

c) Legea nr. 550/2002.

În plus, instanța de apel a interpretat

greșit înscrisurile depuse la dosar, respectiv cartea funciară a imobilului, din

care rezultă că imobilul a fost preluat de la proprietarii M.I. și K.M., în baza

Decretului nr. 92/1950 și cumpărat de pârâtă în baza Legii nr. 550/2002.

De la antecesorii reclamanților au fost

preluate alte imobile, ce figurează în prezent în proprietatea municipiului Arad.

În fața instanței de fond s-a ridicat excepția

prescripției acțiunii reclamanților, asupra căreia nici instanța de fond nici cea

de apel nu s-au pronunțat.

Termenul de prescripție de un an curge

de la data la care pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate, în sensul art.

45 alin. (5) Legea nr. 10/2001 și nu de la data la care Ministerul Administrației

și Internelor a comunicat dispoziția de restituire.

Acțiunea reclamanților cu privire la constatarea

nulității celor două contracte este inadmisibilă, pe motiv că temeiul de drept

art. 20 alin. (4

1

) Legea nr. 10/2001 au fost introduse prin Titlul

I

art. 1 pct. 50 Legea nr. 247/2001.

Aceasta deoarece art. 15 alin. (2) Constituție

prevede că legea dispune doar pentru viitor și nu retroactivează.

Recursul formulat de Consiliul Local al

municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar a fost întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel în mod greșit nu a observat

că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanții au

solicitat să fie obligată Primăria Aiud și prin dispozitiv a fost obligat municipiul

Aiud prin primar.

Au fost greșit aplicate dispozițiile Legii

nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001 pentru că doar G.T.S.

are calitate de persoană îndreptățită, fiind singurul care a semnat notificarea.

Astfel, G.D.F. nu a formulat notificare,

motiv pentru care nu are calitatea de persoană îndreptățită.

În plus, restituirea în natură este condiționată

de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii

nr. 112/1995, aș acum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:

Cu ocazia dezbaterilor, avocatul pârâtei

a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței civile, față de obiectul

dedus judecății.

Din analiza motivelor de recurs formulate

de pârâta Adonis, Înalta Curte constată că această chestiune constituie, în realitate,

una din criticile aduse deciziei pronunțate în apel, motiv pentru care va fi analizată

o dată cu criticile formulate de aceasta.

Recursul formulat de pârâta SC A.F.

SRL este nefondat.

În recursul său pârâta SC A.F. SRL a susținut

că prezentul litigiu este de competența instanței de contencios administrativ, pe

motiv că prin acțiunea introductivă se solicită constatarea nulității a două contracte

încheiate sub Legea nr. 550/2002, ce au ca obiect un spațiu comercial.

Conform art. 1 alin. (1) și (2) Legea

nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanțele de contencios administrativ

au competența de a analiza acte administrative emise de autorități publice.

Definiția actului administrativ este prevăzută

de art. 2 alin. (1) pct. c) și anume „actul unilateral cu caracter individual sau

normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării

legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate

actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile

publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice"

și pct. d) „actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale

în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și

cu asigurarea dreptului la apărare".

Drept urmare, pentru a fi incidente dispozițiile

legii contenciosului administrativ, actul atacat trebuie să fie un act administrativ,

emis de o autoritate publică, care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor

publice, achizițiile publice.

În speța de față aceste condiții nu sunt

întrunite, deoarece obiectul prezentei acțiuni este constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004,

încheiate între Consiliul Local Aiud și SC A.F. SRL, ce aveau ca obiect imobilul

compus din construcție și teren aferent, intabulat în CF Aiud.

De asemenea, temeiul de drept al acțiunii

îl constituie Legea nr. 10/2001, iar conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) competența

de soluționare a litigiilor ce au ca obiect imobil care intră sub incidența acestui

act normativ aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării.

Or în cauză s-a reținut ca situație de

fapt împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat de statul român fără titlu,

prin Decretul nr. 92/1950.

În raport de temeiul juridic invocat preluarea

imobilului prin Decretul nr. 92/1950, apare cu evidență că nu a fost dedusă judecății

analiza legalității unui act administrativ sau a vreunui contract încheiat de autoritățile

publice care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice.

Față de cele ce preced, competența de soluționare

a prezentului litigiu revine secției civile a Tribunalului Alba.

O altă critică formulată de pârâta SC

A.F. SRL se referă la prescripția acțiunii reclamanților, termenul curgând de la

data la care pârâta și-a intabulat dreptul, conform art. 45 Legea nr. 10/2001.

Această susținere este greșită, instanțele

de fond au reținut corect că data de la care curge termenul de prescripție este

data dispoziției de restituire emisă de Ministerul Administrației și Internelor,

respectiv data de 21 noiembrie 2005.

Acest termen de prescripție de un an poate

să curgă doar de la data la care reclamanții au cunoscut că o parte din imobil este

deținută de altcineva și a fost înstrăinată, iar singura dovadă în acest sens este

dispoziția mai sus menționată.

În raport de data introducerii acțiunii,

respectiv data de 21 iulie 2006, în mod corect instanțele de fond au reținut că

termenul de prescripție de un an nu se împlinise.

De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare

din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 nu au fost încheiate sub incidența Legii

nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului

și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene

sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome

de interes local.

Aceasta deoarece Legea nr. 550/2002 are

ca obiect, conform art. 1 „vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări

de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor

județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor

autonome de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestări

de servicii" și art. 2 „Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și spațiilor

comerciale sau de prestări de servicii situate în imobilele reglementate de Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Se reține din dispozițiile mai sus citate,

că, pentru a fi aplicabile prevederile acestui act normativ este nevoie ca spațiul

în cauză să fie unul comercial.

În speța de față, imobilul este unul care

a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, ca fiind locuința antecesorului

reclamanților, construită din fondurile proprii ale acestuia și nicidecum din cele

ale statului, pentru a se reține incidența Legii nr. 550/2002.

Simpla mențiune a faptului că vânzarea-cumpărarea

spațiilor s-a făcut în baza Legii nr. 550/2002 nu atrage și incidența acestei legi,

pentru că schimbarea naturii destinației spațiului în una comercială nu se face

prin simpla manifestare de voință a părților în acest sens.

A mai arătat recurenta și că încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 în

temeiul Legii nr. 550/2002 a fost legală, părțile semnatare fiind de bună credință

și nu există motive de nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Această critică este, de asemenea, nefondată.

Conform prevederilor legale în vigoare

la acel moment, respectiv art. 16 Legea nr. 10/2001 imobilele ocupate de unități

bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții

publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice,

oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale

acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare

în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc,

nu puteau fi restituite în natură și foștilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii

prin echivalent.

Cum imobilul era ocupat de Inspectoratul

de Poliție al Județului Alba pentru Poliția Aiud, reclamanții au solicitat măsuri

reparatorii prin despăgubiri bănești de la prefectura Alba, care a trimis notificarea

către primăria municipiului Aiud, unde a fost înregistrată din 25 iunie 2002.

Prin efectele Legii nr. 10/2001, în varianta

în vigoare la data înregistrării notificării la primărie, respectiv data de 25 iunie

2002, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 43 alin. (1), care

permitea înstrăinarea imobilelor asupra cărora se finalizase procedura administrativă,

rezultă că nu puteau fi înstrăinate imobilele asupra cărora această procedură era

în curs.

Ulterior legiuitorul a instituit acest

principiu al indisponibilizării imobilelor asupra cărora nu s-a finalizat procedura

administrativă, sub sancțiunea nulității absolute, în art. 21 alin. (5) Legea

nr. 10/2001, varianta republicată.

Față de această împrejurare, nu se poate

reține o bună credință a vânzătorului, respectiv a cumpărătorului, câtă vreme pârâta

municipiul Aiud prin primar demarase procedura de vânzare a imobilului după ce înregistrase

notificarea reclamanților.

Pârâta SC A.F. SRL a criticat aplicarea

Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilului, deoarece, în opinia sa,

reclamanții sunt îndreptățiți doar la masuri reparatorii prin echivalent.

Această susținere este nefondată, deoarece

reclamanții au solicitat despăgubiri în completarea celor deja acordate în baza

Legii nr. 112/1995, pentru imobilul ce aparținuse autorului lor.

Conform art. 33 alin. (1) Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la data înregistrării cererii de completare „În situația imobilelor-construcții

demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit

art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale

în a cărei ra%ă s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului

Bucuresti.

În raport de textul de lege invocat, competența

de soluționare a cererii de completare a despăgubirilor, care are valoarea juridică

a unei notificări, revenea deținătorului imobilului, adică primăria municipiului

Aiud.

Unitatea deținătoare nu a procedat astfel,

iar între timp a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 16

Legea nr. 10/2001.

Ca urmare a acestor modificări legislative,

notificării reclamanților urmau a li se aplica noile prevederi, conform cu care

imobilele menționate în art. 16 puteau fi restituite în natură.

Recursul formulat de pârâții Consiliul

Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud prin primar este nefondat.

O primă critică se referă la motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel în mod

greșit nu a observat că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul

că reclamanții au solicitat să fie obligată Primăria Aiud și prin dispozitiv a fost

obligat municipiul Aiud prin primar.

Această susținere este nefondată, deoarece

prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea contractelor

de vânzare cumpărare din 24 februarie 2003 și din 16 iulie 2004 încheiate de Consiliul

Local al municipiului Aiud și SC A.F. SRL. Ca urmare, prin sentința nr. 1128/2006

au fost obligați pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud și municipiul Aiud

prin primar, așa încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ..

Au mai susținut pârâții și că restituirea

în natură este condiționată de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire

în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001.

Din analiza deciziei recurate instanța

constată că reclamanții și-au îndeplinit această obligație, conform înscrisurilor

aflate la dosarul de apel, respectiv ordinul de plată din 30 octombrie 2008 prin

care a fost restituită suma primită cu titlul de despăgubire, precum și modul de

calcul al acestei sume, actualizată cu indicele de inflație, conform adresei emisă

de Institutul Național de Statistică Cluj.

Ultima critică se referă greșita aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001,

în sensul că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptățită, fiind singurul care

a semnat notificarea.

Criticile pe acest aspect au fost formulate

omisso medio, neexistând critică în apel pe aceste aspecte, conform motivelor de

apel aflate la dosarul nr. 734/107/2006.

Ca atare, ele nu vor fi analizate de instanță,

cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate,

Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor

Legii nr. 10/2001, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

precum și înscrisul aflat la fila 146, instanța urmează să oblige recurenții-pârâți

Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar și SC A.F.

SRL

la plata sumei de 2.500

RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.D.F. și G.T.S..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâții Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar și

SC A.F. SRL împotriva deciziei civile nr. 44/A din 19 martie 2009 a Curții de Apel

Alba-Iulia, secția civilă.

Obligă

recurenții-pârâți Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar

și SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații

reclamanți G.D.F. și G.T.S..

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.