ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7255/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 iulie 2004 reclamanta E.V.S. a chemat în judecată pe intimata A.P.A.P.S.,

susținând decizia nr. 258 din 30 aprilie 2004 emisă de intimat și solicitând să

se dispună desființarea acestei decizii, precum și obligarea intimatei la

restituirea în echivalent a terenurilor imobile deținute de SC H. P.F.B.C. SA

Brașov, corespunzător capitalului social deținut de autoarea sa la momentul

naționalizării.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că cererea sa de restituire i-a fost respinsă în mod nejustificat, pe

motivul nedepunerii actelor doveditoare, deși aceasta a depus în termenul legal

documentele solicitate, inclusiv cele privind dovada calității de acționar, iar

în ceea ce privește pretenția de a se depune dovezi de la momentul

naționalizării, respectiv de la data de 11 iunie 1948, a susținut că o astfel

de dovadă nu poate fi făcută.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 728/J din

13 decembrie 2004, Tribunalul Brașov a admis excepția lipsei calității de

reprezentant a mandatarului K.F., invocată din oficiu și a anulat cererea de

chemare în judecată.

Prima instanță a reținut, în esență

că mandatul dat este unul special, care precizează expres actele și faptele

juridice pentru care este împuternicit mandatarul, fără ca printre acestea să

se numere și dreptul pentru exercițiul cererii de chemare în judecată ori de

reprezentare în judecată, drepturi care trebuie să fie acordate în mod expres.

Instanța a reținut că în cauză nu

sunt incidente prevederile art. 67 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în sensul

că, deși reclamanta nu are domiciliul în țară, procura acordată mandatarului nu

este una generală ci, dimpotrivă una specială, care limitează și prevede expres

categoriile de acte pe care mandatarul este împuternicit să le încheie sau

exercitate și printre care nu se numără și dreptul de chenare în judecată ori

de reprezentare în justiție.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei hotărâri a fost admis în parte prin decizia civilă nr. 504/Ap

din 26 mai 2005 a Curții de Apel Brașov, hotărâre prin care a fost anulată

sentința tribunalului și, în urma evocării fondului, respinsă contestația ca

neîntemeiată.

S-a reținut că în situația în care

mandatarul locuiește în străinătate sau este dat unui prepus [art. 67 alin. (3)

C. proc. civ.], mandatul nu trebuie să cuprindă o dispoziție specială

ad

litem

, legiuitorul stabilind expres că „dreptul de reprezentare în judecată

se presupune dat”. În speță, mandatul dat de reclamantă este unul general și

chiar dacă nu poartă și asupra reprezentării părții în justiție, el trebuia

presupus a fi dat și pentru reprezentarea în justiție, în acord cu prevederile

legale sus evocate.

Cât privește fondul cererii

reclamantei s-a reținut că, atât la dosarul persoanei notificate, cât și în

faza judiciară, reclamanta a depus ca acte doveditoare copii simple după actele

prevăzute de art. 22 din lege și după un proces-verbal întocmit la data de 11

martie 1942 cu ocazia adunării generale extraordinare a firmei H.

Actele de stare civilă depuse în

copie la dosar nu dovedesc însă calitatea de moștenitoare a reclamantei, ci

doar legătura de rudenie între persoanele la care se referă și, eventual

vocația de a succede.

Calitatea de moștenitor se dovedește

cu certificatul de moștenitor sau hotărârea judecătorească, acte care însă nu

au fost depuse de reclamantă, motiv pentru care legal s-a reținut că aceasta nu

a dovedit calitate de succesor în notificarea formulată.

În ceea ce privește înscrisul

purtând asupra calității de acționar a celui despre care se afirmă a fi

antecesoarea reclamantei, s-a reținut că aceasta constituie o copie simplă a

unui proces-verbal datând din anul 1942, insuficient din perspectiva art. 3

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru a dovedi calitatea de persoană

îndreptățită a părții.

S-a reținut astfel că reclamanta nu

a dovedit nici calitatea de moștenitor și nici pe cea de acționar a celei

afirmate a fi antecesoarea sa, decizia de respingere a notificării fiind astfel

legală și temeinică.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a

susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar susținerilor instanței, a

depus la dosarul de restituire, actele care atestă calitatea de moștenitor,

precum și dovada acceptării succesiunii prin depunerea cererii de restituire,

notificarea adresată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește forma actelor

doveditoare, a învederat că acestea au fost anexate notificării în copii

certificate, înscrisuri cărora li se aplică normele de procedură prevăzute de

art. 22.2 din H.G. nr. 498/2003 și nu prevederile art. 139 C. proc. civ.

A mai învederat nelegalitatea

procesului instanței care, în aplicarea art. 129 C. proc. civ., ar fi trebuit

să-i acorde un termen pentru depunerea înscrisului incriminat și nu să

procedeze la dezbaterea cauzei, cu consecința respingerii contestației.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce succed.

Potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001 (fost art. 22 din lege) „actele doveditoare ale dreptului de

proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei

juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate

și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte

înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta

lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În aplicarea și interpretarea

textului legal menționat prin dispozițiile H.G. nr. 498/2003 de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare” ale dreptului de

proprietate în sensul prezentei legi, se înțeleg: a) orice acte translative de

proprietate, are atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau

juridică; b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de

moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu

titularul inițial al dreptului de proprietate, precum și celelalte înscrisuri

enumerate de prevederile legale citate. Iar potrivit art. 22.2 din același act

normativ „se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare

referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor”.

Prevederile legale citate sunt în

acord cu dispozițiile dreptului comun privind caracterul și forța

certificatului de moștenitor ca instrument de dovadă în materie succesorală.

Puterea doveditoare a certificatului

de moștenitor este statornicită prin art. 25 din Decretul nr. 40/1953 care

dispune că „până la anularea lui pe cale judecătorească, certificatul de

moștenitor face dovada deplină în ce privește calitatea de moștenitor și cota

sau bunurile ce revin fiecărui moștenitor”, dispoziții din care rezultă că

certificatul de moștenitor nu investește pe succesori cu drepturi privitor la

susținere, ci este un simplu instrument probator. Succesorii au dobândit aceste

drepturi, în puterea legii, a testamentului sau a donației de bunuri viitoare,

de la moartea celui care lasă succesiunea. Legea română nu impune succesorilor

acest instrument de dovadă asupra moștenirii sau legatului. Dacă nu voiește să

ceară eliberarea unui certificat de moștenitor, eredele sau legatarul va putea

dovedi calitatea sa de succesor, precum și întinderea chemării sale prin

mijloacele de probă admise de dreptul comun.

Prin urmare, a pretinde reclamantei

să justifice calitatea de moștenitor legal exclusiv prin intermediul certificatului

de moștenitor, deși valoarea sa pe tărâmul probațiunii este aceeași cu a

celorlalte dovezi deja administrate în cauză, înseamnă nu doar soluționarea

cauzei cu încălcarea legii ci și, limitarea, în mod nejustificat a vocației

recunoscute de lege reclamantei și dovedită cu actele de stare civilă anexate.

Prin urmare, văzând că reclamanta a

făcut dovada, cu actele de stare civilă depuse la notificare legăturii de

rudenie cu antecesoarea sa, M.E.C., căsătorită H., se constată că aceasta are,

contrar celor reținute de instanță, calitatea de persoană îndreptățită, în

sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru drepturile solicitate din

succesiune și pentru drepturile proprii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din

aceeași lege, fiind astfel îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii

prevăzute de această lege.

Sunt greșite și considerentele

instanței privind neîndeplinirea cerinței formei înscrisurilor depuse în

probațiune întrucât, legea specială și dreptul comun pretind depunerea actelor,

în formă certificată, cerință îndeplinită în cauză, aspect care determină de

asemenea nelegalitatea hotărârii atacate.

Rezumându-se a verifica doar

îndeplinirea condiției de persoană îndreptățită în sensul legii, precum și a

formei înscrisurilor anexate, considerate a nu fi apte să facă dovada

proprietății, instanțele au omis să analizeze fondul pretențiilor invocate,

pretenții justificate cu actele depuse inclusiv în recurs.

Pentru considerentele expuse, dar și

pentru a nu priva părțile de analiza pretențiilor cu respectarea principiului

dublului grad de jurisdicție, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

admis cu consecința casării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare în

primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

contestatoarea E.V.S. împotriva deciziei nr. 504 din 26 mai 2005 a Curții de

Apel Brașov.

Casează decizia și sentința nr. 728

din 13 decembrie 2004 și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2006.