ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7255/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2004 reclamanta E.V.S. a chemat în judecată pe intimata A.P.A.P.S., susținând decizia nr. 258 din 30 aprilie 2004 emisă de intimat și solicitând să se dispună desființarea acestei decizii, precum și obligarea intimatei la restituirea în echivalent a terenurilor imobile deținute de SC H. P.F.B.C. SA Brașov, corespunzător capitalului social deținut de autoarea sa la momentul naționalizării. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că cererea sa de restituire i-a fost respinsă în mod nejustificat, pe motivul nedepunerii actelor doveditoare, deși aceasta a depus în termenul legal documentele solicitate, inclusiv cele privind dovada calității de acționar, iar în ceea ce privește pretenția de a se depune dovezi de la momentul naționalizării, respectiv de la data de 11 iunie 1948, a susținut că o astfel de dovadă nu poate fi făcută.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 728/J din 13 decembrie 2004, Tribunalul Brașov a admis excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului K.F., invocată din oficiu și a anulat cererea de chemare în judecată. Prima instanță a reținut, în esență că mandatul dat este unul special, care precizează expres actele și faptele juridice pentru care este împuternicit mandatarul, fără ca printre acestea să se numere și dreptul pentru exercițiul cererii de chemare în judecată ori de reprezentare în judecată, drepturi care trebuie să fie acordate în mod expres. Instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 67 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., în sensul că, deși reclamanta nu are domiciliul în țară, procura acordată mandatarului nu este una generală ci, dimpotrivă una specială, care limitează și prevede expres categoriile de acte pe care mandatarul este împuternicit să le încheie sau exercitate și printre care nu se numără și dreptul de chenare în judecată ori de reprezentare în justiție. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis în parte prin decizia civilă nr. 504/Ap din 26 mai 2005 a Curții de Apel Brașov, hotărâre prin care a fost anulată sentința tribunalului și, în urma evocării fondului, respinsă contestația ca neîntemeiată. S-a reținut că în situația în care mandatarul locuiește în străinătate sau este dat unui prepus [art. 67 alin. (3) C. proc.

civ.], mandatul nu trebuie să cuprindă o dispoziție specială ad litem , legiuitorul stabilind expres că „dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat”. În speță, mandatul dat de reclamantă este unul general și chiar dacă nu poartă și asupra reprezentării părții în justiție, el trebuia presupus a fi dat și pentru reprezentarea în justiție, în acord cu prevederile legale sus evocate. Cât privește fondul cererii reclamantei s-a reținut că, atât la dosarul persoanei notificate, cât și în faza judiciară, reclamanta a depus ca acte doveditoare copii simple după actele prevăzute de art. 22 din lege și după un proces-verbal întocmit la data de 11 martie 1942 cu ocazia adunării generale extraordinare a firmei H. Actele de stare civilă depuse în copie la dosar nu dovedesc însă calitatea de moștenitoare a reclamantei, ci doar legătura de rudenie între persoanele la care se referă și, eventual vocația de a succede.

Calitatea de moștenitor se dovedește cu certificatul de moștenitor sau hotărârea judecătorească, acte care însă nu au fost depuse de reclamantă, motiv pentru care legal s-a reținut că aceasta nu a dovedit calitate de succesor în notificarea formulată. În ceea ce privește înscrisul purtând asupra calității de acționar a celui despre care se afirmă a fi antecesoarea reclamantei, s-a reținut că aceasta constituie o copie simplă a unui proces-verbal datând din anul 1942, insuficient din perspectiva art. 3 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptățită a părții. S-a reținut astfel că reclamanta nu a dovedit nici calitatea de moștenitor și nici pe cea de acționar a celei afirmate a fi antecesoarea sa, decizia de respingere a notificării fiind astfel legală și temeinică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Contrar susținerilor instanței, a depus la dosarul de restituire, actele care atestă calitatea de moștenitor, precum și dovada acceptării succesiunii prin depunerea cererii de restituire, notificarea adresată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001. Cât privește forma actelor doveditoare, a învederat că acestea au fost anexate notificării în copii certificate, înscrisuri cărora li se aplică normele de procedură prevăzute de art. 22.2 din H.G. nr. 498/2003 și nu prevederile art. 139 C. proc.

civ. A mai învederat nelegalitatea procesului instanței care, în aplicarea art. 129 C. proc. civ., ar fi trebuit să-i acorde un termen pentru depunerea înscrisului incriminat și nu să procedeze la dezbaterea cauzei, cu consecința respingerii contestației. Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 22 din lege) „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În aplicarea și interpretarea textului legal menționat prin dispozițiile H.G. nr. 498/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare” ale dreptului de proprietate în sensul prezentei legi, se înțeleg: a) orice acte translative de proprietate, are atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică; b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, precum și celelalte înscrisuri enumerate de prevederile legale citate. Iar potrivit art. 22.2 din același act normativ „se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor”.

Prevederile legale citate sunt în acord cu dispozițiile dreptului comun privind caracterul și forța certificatului de moștenitor ca instrument de dovadă în materie succesorală. Puterea doveditoare a certificatului de moștenitor este statornicită prin art. 25 din Decretul nr. 40/1953 care dispune că „până la anularea lui pe cale judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în ce privește calitatea de moștenitor și cota sau bunurile ce revin fiecărui moștenitor”, dispoziții din care rezultă că certificatul de moștenitor nu investește pe succesori cu drepturi privitor la susținere, ci este un simplu instrument probator. Succesorii au dobândit aceste drepturi, în puterea legii, a testamentului sau a donației de bunuri viitoare, de la moartea celui care lasă succesiunea.

Legea română nu impune succesorilor acest instrument de dovadă asupra moștenirii sau legatului. Dacă nu voiește să ceară eliberarea unui certificat de moștenitor, eredele sau legatarul va putea dovedi calitatea sa de succesor, precum și întinderea chemării sale prin mijloacele de probă admise de dreptul comun. Prin urmare, a pretinde reclamantei să justifice calitatea de moștenitor legal exclusiv prin intermediul certificatului de moștenitor, deși valoarea sa pe tărâmul probațiunii este aceeași cu a celorlalte dovezi deja administrate în cauză, înseamnă nu doar soluționarea cauzei cu încălcarea legii ci și, limitarea, în mod nejustificat a vocației recunoscute de lege reclamantei și dovedită cu actele de stare civilă anexate.

Prin urmare, văzând că reclamanta a făcut dovada, cu actele de stare civilă depuse la notificare legăturii de rudenie cu antecesoarea sa, M.E.C., căsătorită H., se constată că aceasta are, contrar celor reținute de instanță, calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru drepturile solicitate din succesiune și pentru drepturile proprii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, fiind astfel îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Sunt greșite și considerentele instanței privind neîndeplinirea cerinței formei înscrisurilor depuse în probațiune întrucât, legea specială și dreptul comun pretind depunerea actelor, în formă certificată, cerință îndeplinită în cauză, aspect care determină de asemenea nelegalitatea hotărârii atacate.

Rezumându-se a verifica doar îndeplinirea condiției de persoană îndreptățită în sensul legii, precum și a formei înscrisurilor anexate, considerate a nu fi apte să facă dovada proprietății, instanțele au omis să analizeze fondul pretențiilor invocate, pretenții justificate cu actele depuse inclusiv în recurs. Pentru considerentele expuse, dar și pentru a nu priva părțile de analiza pretențiilor cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de contestatoarea E.V.S. împotriva deciziei nr. 504 din 26 mai 2005 a Curții de Apel Brașov. Casează decizia și sentința nr. 728 din 13 decembrie 2004 și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2006.