ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 februarie 2006, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 870 din 10 mai 2005, pronunțată de aceeași instanță, în dosarul nr. 1079/2005, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului H.I., pârâtul fiind obligat să-i elibereze o adeverință din care să rezulte vechimea în magistratură și indemnizația (venitul brut) unui magistrat în activitate. În susținerea cererii, Ministerul Justiției a arătat că instanța nu a determinat coeficientul în raport cu nivelul instanței, ce urmează a fi menționat în adeverința pentru vechimea în magistratură, situație față de care hotărârea nu poate fi pusă în executare.

Prin încheierea din 14 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției, dispunând lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 870 din 10 mai 2005, în sensul că venitul brut al unui magistrat aflat în activitate urmează a fi stabilit în funcție de coeficientul de multiplicare aplicabil unui judecător de curte de apel, conform Anexei nr. 1 - Cap. A a O.U.G. nr. 177/2002 . Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în cazul reclamantului, care a funcționat ca judecător financiar în cadrul Colegiului de jurisdicție al Curții Superioare de Control Financiar, sunt aplicabile, prin analogie, prevederile art. 5 din O.U.G.

nr. 117/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2004, în temeiul cărora judecătorii financiari și judecătorii financiari inspectori ai secției jurisdicționale a Curții de Conturi au fost numiți judecători la Curtea de Apel București. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs H.I., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că încheierea este dată cu aplicarea greșită a legii. În esență, recurentul susține că aplicarea prin analogie a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 117/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2004, este nelegală, fiind potrivnică dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 2/1973 a Curții Superioare de Control Financiar privind activitatea Colegiului de Jurisdicție de Control Financiar și art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G.

nr. 117/2003, aprobată prin Legea nr. 49/2004. În raport cu art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr. 347/2003, recurentul arată că a funcționat ca judecător financiar I, în cadrul Colegiului de jurisdicție al Curții Superioare de Control Financiar, organ central al Consiliului de Stat, în prezent Curtea de Conturi a României, și nu în cadrul Colegiului Camerei de Conturi Județene, respectiv al municipiului București, considerând că i se cuvine aplicarea coeficientului de multiplicare de 13,750. Într-un ultim argument în sprijinul tezei sale, recurentul invocă prevederile art. 16 și 20 din Constituție, în sensul că standardele internaționale privind egalitatea, nediscriminarea și protecția socială a cetățenilor, au prioritate față de o lege internă, dacă aceasta s-ar aplica în defavoarea cetățeanului.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivului de modificare enunțat, dar și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat. Recurentul s-a pensionat pentru munca depusă și limită de vârstă în temeiul art. 8 din Legea nr. 3/1977, prin decizia nr. 87094 din 10 iunie 1987 a fostei Comisii de Pensii a sectorului 1. Până la data pensionării, recurentul îndeplinise funcția de judecător financiar în cadrul Colegiului de jurisdicție al Curții Superioare de Control Financiar, instituție a cărei succesoare de drepturi este Curtea de Conturi. În mod corect a stabilit instanța de fond că în prezent, nemaiexistând funcția de judecător financiar, prin preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi, nu se pot aplica prevederile art. 39 din O.U.G.

nr. 177/2002, ce reglementau modul de salarizare a judecătorilor și procurorilor financiari. Cum situația recurentului este una particulară, ce nu a constituit obiect de reglementare pentru nici unul din actele normative menționate, singura posibilitate legală era interpretarea prin analogie a prevederilor art. 2 lit. b) și art. 5 din O.U.G. nr. 117/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2003, ceea ce instanța de fond a și făcut, soluția aleasă fiind nu numai la adăpost de orice critică, dar și echitabilă din perspectiva analizată. Construcția juridică propusă de recurent ar fi putut fi valorificată numai în ipoteza în care ar fi fost incident art. 39 din O.U.G. nr. 177/2002, anterior menționat.

În lipsa acestui text, orice asimilare cu procurorii ce funcționează la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este lipsită de suport. Cât privește invocarea unor „standarde internaționale privind egalitatea, nediscriminarea și protecția socială”, recurentul se mărginește la a enunța principii, fără a indica, în mod concret, care este greșeala instanței de fond. Cum instanța de recurs nu se poate pronunța principial, in abstracto , și cum din examinarea încheierii potrivit art. 304 1 C. proc. civ., rezultă că aceasta este legală, va fi înlăturată și această critică. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de H.I. împotriva încheierii din 14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1079/2005, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2006.