ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la

data de 23 februarie 2006, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 870 din 10 mai 2005, pronunțată de aceeași

instanță, în dosarul nr. 1079/2005, prin care a fost admisă acțiunea

reclamantului H.I., pârâtul fiind obligat să-i elibereze o adeverință din care

să rezulte vechimea în magistratură și indemnizația (venitul brut) unui magistrat

în activitate.

În susținerea cererii, Ministerul

Justiției a arătat că instanța nu a determinat coeficientul în raport cu

nivelul instanței, ce urmează a fi menționat în adeverința pentru vechimea în

magistratură, situație față de care hotărârea nu poate fi pusă în executare.

Prin încheierea din 14 martie 2006,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției, dispunând lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 870 din 10 mai 2005,

în sensul că venitul brut al unui

magistrat aflat în activitate urmează a fi stabilit în funcție de coeficientul

de multiplicare aplicabil unui judecător de curte de apel, conform Anexei nr. 1

- Cap. A a O.U.G. nr. 177/2002

.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că în cazul reclamantului, care a

funcționat ca judecător financiar în cadrul Colegiului de jurisdicție al Curții

Superioare de Control Financiar, sunt aplicabile, prin analogie, prevederile

art. 5 din O.U.G. nr. 117/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2004,

în temeiul cărora judecătorii financiari și judecătorii financiari inspectori

ai secției jurisdicționale a Curții de Conturi au fost numiți judecători la

Curtea de Apel București.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs H.I., invocând motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că

încheierea este dată cu aplicarea greșită a legii.

În esență, recurentul susține că

aplicarea prin analogie a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 117/2003,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2004, este nelegală, fiind potrivnică

dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 2/1973 a Curții Superioare de Control

Financiar privind activitatea Colegiului de Jurisdicție de Control Financiar și

art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 117/2003, aprobată prin Legea nr.

49/2004.

În raport cu art. 39 alin. (1) din

O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților,

aprobată prin Legea nr. 347/2003, recurentul arată că a funcționat ca judecător

financiar I, în cadrul Colegiului de jurisdicție al Curții Superioare de

Control Financiar, organ central al Consiliului de Stat, în prezent Curtea de

Conturi a României, și nu în cadrul Colegiului Camerei de Conturi Județene,

respectiv al municipiului București, considerând că i se cuvine aplicarea

coeficientului de multiplicare de 13,750.

Într-un ultim argument în sprijinul

tezei sale, recurentul invocă prevederile art. 16 și 20 din Constituție, în

sensul că standardele internaționale privind egalitatea, nediscriminarea și

protecția socială a cetățenilor, au prioritate față de o lege internă, dacă

aceasta s-ar aplica în defavoarea cetățeanului.

Examinând încheierea atacată, prin

prisma motivului de modificare enunțat, dar și potrivit art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat.

Recurentul s-a pensionat pentru

munca depusă și limită de vârstă în temeiul art. 8 din Legea nr. 3/1977, prin

decizia nr. 87094 din 10 iunie 1987 a fostei Comisii de Pensii a sectorului 1.

Până la data pensionării, recurentul

îndeplinise funcția de judecător financiar în cadrul Colegiului de jurisdicție

al Curții Superioare de Control Financiar, instituție a cărei succesoare de

drepturi este Curtea de Conturi.

În mod corect a stabilit instanța de

fond că în prezent, nemaiexistând funcția de judecător financiar, prin

preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de

Conturi, nu se pot aplica prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 177/2002, ce

reglementau modul de salarizare a judecătorilor și procurorilor financiari.

Cum situația recurentului este una

particulară, ce nu a constituit obiect de reglementare pentru nici unul din

actele normative menționate, singura posibilitate legală era interpretarea prin

analogie a prevederilor art. 2 lit. b) și art. 5 din O.U.G. nr. 117/2003,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2003, ceea ce instanța de fond a și

făcut, soluția aleasă fiind nu numai la adăpost de orice critică, dar și

echitabilă din perspectiva analizată.

Construcția juridică propusă de

recurent ar fi putut fi valorificată numai în ipoteza în care ar fi fost

incident art. 39 din O.U.G. nr. 177/2002, anterior menționat.

În lipsa acestui text, orice

asimilare cu procurorii ce funcționează la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, este lipsită de suport.

Cât privește invocarea unor

„standarde internaționale privind egalitatea, nediscriminarea și protecția

socială”, recurentul se mărginește la a enunța principii, fără a indica, în mod

concret, care este greșeala instanței de fond.

Cum instanța de recurs nu se poate

pronunța principial,

in abstracto

, și cum din examinarea încheierii

potrivit art. 304

1

C. proc. civ., rezultă că aceasta este legală, va

fi înlăturată și această critică.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

H.I. împotriva încheierii din 14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul

nr. 1079/2005, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2006.