ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4927/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4927/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată

la data de 5 octombrie 2007, reclamantul H.I. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul M.J. (în prezent M.J.L.C.), obligarea pârâtului să-i elibereze

adeverința tip privind vechimea totală în magistratură de 46 ani, 11 luni și 10

zile, din care numai în funcția de judecător, procuror, judecător financiar și

avocat de 27 ani, 11 luni și 10 zile, vechime calculată în condițiile prevăzute

de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 870/2005, rămasă irevocabilă

prin Decizia nr. 5710/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București a admis acțiunea

sa și a constatat refuzul nejustificat al pârâtului M.J. de a-i rezolva cererea

privind eliberarea unei adeverințe din care să rezulte vechimea în magistratură

și indemnizația (venitul brut) ale unui magistrat în activitate.

Dispozitivul sentinței nr. 870/2005

a fost lămurit prin încheierea din 14 martie 2006 a aceleiași instanțe, în sensul că venitul brut al unui magistrat în activitate urmează să fie

stabilit în funcție de coeficientul de multiplicare aplicabil unui judecător de

Curte de Apel, conform anexei I Cap. A a O.U.G. nr. 177/2002.

A mai susținut reclamantul

că, în raport cu datele menționate are o vechime totală în magistratură de 46

ani, 11 luni și 10 zile, calculate conform Legii n.303/2004, iar îndepărtarea

sa din muncă prin decizia nr. 87094/1987 a Oficiului de Pensii al Sectorului 1,

București a anulat o conotație politică și s-a dispus în mod nelegal, fiind

împiedicat astfel să mai ocupe un alt loc de muncă în magistratură.

A solicitat obligarea

autorității pârâte de a-i aplica, potrivit pct. 19 din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, coeficientul de multiplicare 17,00 și constatarea refuzului nejustificat

al acesteia de a-i elibera o adeverință tip în condițiile Legii nr. 303/2004.

primul ciclu procesual

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3354 din 18

decembrie 2009, a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată din

oficiu și, totodată a respins, ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Instanța a reținut că nu

sunt îndeplinite dispozițiile art. 1201 C. civ., reclamantul solicitând în

prezenta cauză să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a emite un

act în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Pe fond, s-a apreciat, în

esență că pârâtul și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin

hotărârea judecătorească menționată, cu respectarea prevederilor art. 82 din Legea

nr. 303/2004, fiind neîntemeiată solicitarea reclamantului de a i se lua în

considerare la stabilirea vechimii în magistratură și a perioadei ulterioare

datei stabilirii pensiei de serviciu, în care acesta a avut calitatea de

avocat.

Recursul declarat împotriva

acestei din urmă sentințe de către reclamantul H.I. a fost admis de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

prin Decizia nr. 4402 din 28 noiembrie 2008, hotărârea recurată fiind casată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se stabili cu

exactitate obiectul acțiunii și, prin urmare, reglementările legale incidente.

curtea de apel în fond după casare

Judecând în fond pricina

după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2025 din 14 mai 2009, a respins acțiunea reclamantului astfel cum a fost formulată și precizată.

Instanța a reținut că, prin

cererea precizatoare depusă la 14 mai 2009, reclamantul a arătat că ceea ce

contestă este refuzul nejustificat al pârâtului de a emite o adeverință legală

privind vechimea sa în magistratură, temeiul de drept al acțiunii sale fiind

prevederile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

În raport cu aceste

precizări, cu probele administrate și cu dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004,

instanța de fond după casare a apreciat că soluția pronunțată se impune,

deoarece pârâtul și-a îndeplinit obligația cuprinsă în sentința civilă nr. 870/2005

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5710/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, eliberându-i reclamantului adeverințe

pentru stabilirea primei de serviciu, prin care i s-a recunoscut acestuia o

vechime în magistratură de 42 ani și 7 luni și o vechime în funcție de

judecător sau procuror de 21 ani și 7 luni.

Instanța a constatat că,

față de mențiunile din carnetul de muncă depus la dosar de reclamant în

sprijinul cererii sale, calculul vechimii efective în funcția de judecător și

procuror și cel al vechimii în magistratură s-au efectuat în mod corect, întrucât

perioada în care o persoană își desfășoară activitatea în calitate de avocat,

până la data stabilirii pensiei de serviciu, constituie, conform Legii

nt.303/2004, vechime în magistratură, dar nu și vechime în funcția de judecător

sau procuror.

Împotriva hotărârii

pronunțată de instanța de fond după casare a declarat recurs, în termenul

legal, reclamantul H.I., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-reclamant a făcut o amplă expunere a istoricului cauzei și a

parcursului său profesional arătând, în esență, că prin aplicarea corectă a

legii se ajunge la concluzia că are o vechime totală în magistratură de 46 ani,

11 luni și 10 zile, dintre care:

- 27 ani, 11 luni și 10 zile

– vechime în funcția de judecător, procuror, judecător financiar 1 și avocat,

conform art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, cu modificările aduse prin Legea nr. 29/2006;

- 2 ani și 4 luni – referent

de specialitate juridică la Direcția juridică a Secretariatului General al

Consiliului de Miniștri- funcție de specialitate juridică în aparatul Guvernului

României;

- 16 ani și 8 luni –

consilie juridic șef al Oficiului juridic al Secretariatului General al

Guvernului României, Editura SC R. SRL București și SC R. SA București –

unitate de interes strategic.

În sprijinul susținerilor

sale, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 82 și art. 86 din Legea nr.

303/2004, ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 303/2004 aprobate

prin H.G. nr. 1275/2005, ale art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea

și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor, în ceea ce privește sporul

de stabilitate în magistratură și ale punctului 19 din anexa O.U.G. nr. 27/2006

– pentru stabilirea coeficientului de multiplicare și, în fine, prevederile art.

47 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora condițiile și criteriile

de acordare a pensiei, modul de calcul și cuantumul acesteia, inclusiv

recalcularea, se stabilesc prin lege.

A precizat că în anul 1987 a fost îndepărtat din funcția de judecător financiar în condiții nelegale, neimputabile persoanei

sale, și a fost obstrucționat în a mai ocupa un alt loc de muncă în

magistratură, context în care refuzul M.J. are caracter nejustificat și se

impune a fi sancționat prin hotărârea instanței.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului:

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul - reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin sentința nr. 870 din 10

mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, așa cum a fost lămurită prin încheierea din data de 14 martie 2006

și rămasă irevocabilă conform Deciziei nr. 5710 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, M.J. a fost

obligat să-i elibereze reclamantului adeverința din care să rezulte vechimea în

magistratură și indemnizația (venitul brut) al unui magistrat în activitate, cu

coeficientul de multiplicare aplicabile unul judecător de curte de apel –

adeverința fiindu-i necesară în vederea stabilirii pensiei de serviciu.

În executarea acestei

hotărâri judecătorești, M.J. a emis adeverința nr. xxxxx/2006 prin care a

stabilit că reclamantul are o vechime în magistratură de 42 ani și 7 luni și o

vechime în funcția de judecător și procuror de 21 ani și 7 luni.

Ulterior, prin cererea

înregistrată din 27 aprilie 2007, reclamantul a solicitat eliberarea

adeverinței – tip pentru actualizarea pensiei de serviciu, indicând vechimea în

magistratură și în funcția de judecător și procuror calculată așa cum s-a

detaliat și în prezentul recurs și nemulțumit fiind de conținutul adeverinței nr.

zzzzz/2004, privind actualizarea pensiei începând cu data de 1 ianuarie 2007, a revenit cu memoriul nr. yyyyy/2007.

Prin adresa, reprezentând

răspunsul la memoriul indicat, M.J. i-a comunicat că la stabilirea pensiei de

serviciu au fost avute în vedere:

Pentru vechimea efectivă în

funcția de judecător sau procuror, următoarele perioade:

- 01 noiembrie 1952 - 01

noiembrie 1956 judecător,

- 25 februarie 1959 - 01

noiembrie 1962 procuror,

- 01 iunie 1973 - 21 mai 1987

judecător financiar

Pentru vechimea în

magistratură următoarele perioade:

- 01 noiembrie 1952 - 01

noiembrie 1956 judecător,

- 25 februarie 1959 - 01

noiembrie 1962 procuror,

- 01 noiembrie 1962 - 01 iunie

1973 consilier juridic,

- 01 iunie 1973 - 21 mai 1987

judecător financiar,

- 06 ianuarie 1992 - 30

ianuarie 1998 consilier juridic,

- 01 august 2001 - 29

noiembrie 2005 avocat.

În esență, recurentul-

reclamant se consideră vătămat sub două aspecte: pe de o parte, neincluderea în

calculul vechimii în funcția de judecător sau procuror, vizată de art. 82 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004, a perioadei în care a exercitat profesia de avocat

și, pe de altă parte, calculul greșit al vechimii totale în magistratură, cu

referire la categoriile de funcții de specialitate juridică enumerate în art. 86

din Legea nr. 303/2004 și la perioada în care a exercitat avocatura -

solicitând să fie luat în calcul și un interval ulterior stabilirii pensiei de

serviciu.

Cu privire la aceste

chestiuni litigioase, Curtea reține următoarele:

Așa cum rezultă din

adeverința tip nr. 47968/2006, recurentului-reclamant i s-a stabilit pensia de

serviciu în temeiul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată,

luându-se în calcul o vechime totală în magistratură de 42 ani și 7 luni și o

vechime în funcția de judecător și procuror (inclusiv judecător financiar) de

21 ani și 7 luni.

Este de menționat că

recurentul-reclamant a declarat, sub semnătură, că este de acord cu înregistrările

din acea adeverință, pe care le-a socotit corespunzătoare realității.

La acea dată, art. 82 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004, prevedea că judecătorii și procurorii cu o vechime de

cel puțin 25 de ani în magistratură beneficiază de pensie de serviciu la împlinirea

vârstei prevăzute de lege.

De acest drept pot beneficia

și judecătorii și procurorii cu o vechime în magistratură între 20 și 25 de

ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% pentru fiecare an

lipsă din vechimea integrală (art. 82 alin. (4)).

Alin. (5) al aceluiași

articol instituia un beneficiu pentru persoanele care la data pensionării aveau

altă ocupație, în sensul că persoanele care îndeplineau condițiile minimale de

vechime numai în funcțiile de judecător și procuror puteau primi pensie de

serviciu.

Acest text, în care s-a încadrat

și recurentul-reclamant, nu asimilează vechimea în avocatură cu aceea de

judecător și procuror.

Art. 82 alin. (2), care lua în

calcul vechimea în avocatură, fără ca aceasta să poată fi mai mare de 10 ani,

se referea la o situație distinctă, aceea a judecătorilor, procurorilor și

judecătorilor și procurorilor financiari care se puteau pensiona la cerere

înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege.

Ceea ce dorește

recurentul-reclamant este, așadar, combinarea unor prevederi ale legii care

vizau ipoteze cu totul diferite: pe de o parte dreptul judecătorilor și

procurorilor în funcție de a se pensiona anticipat, înaintea împlinirii vârstei

legale de pensionare și, pe de altă parte, dreptul foștilor judecători și

procurori de a beneficia de pensia de serviciu.

Referitor la vechimea totală

în magistratură, Curtea reține că autoritatea emitentă a luat în calcul

perioadele în care partea a fost judecător, procuror, judecător financiar,

consilier juridic și avocat, iar în lipsa unor elemente din care să rezulte

conținutul funcției de „referent de specialitate III” în cadrul Secretariatului

General al Consiliului de Miniștri, pentru perioada 1 noiembrie 1956 - 23

februarie 1959, nu se poate reține o conduită nejustificată a intimatului-pârât

în aprecierea pe care a efectuat-o în ceea ce privește încadrarea activităților

desfășurate de recurentul-reclamant în noțiunea de „vechime în magistratură”.

Curtea reține de asemenea,

că instanța de fond a constatat corect că în calculul vechimii în magistratură

nu poate fi luată în considerare și perioada exercitării profesiei de avocat

după data stabilirii pensiei de serviciu, la această concluzie conducând

interpretarea logică a tuturor prevederilor legale referitoare la condițiile de

acordare a pensiei de serviciu.

În motivele de recurs,

recurentul-reclamant a făcut ample referiri la sporul de 30% pentru vechimea în

funcția de judecător sau procuror, prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 și

la coeficientul de multiplicare pe baza căruia se stabilește indemnizația unui

judecător sau procuror aflat în activitate, în raport cu succesiunea în timp a

prevederilor legale în materie, dar aceste aspecte exced limitelor învestirii

instanței de fond, așa cum au fost stabilite prin cererea precizatoare depusă

la dosar la data de 30 aprilie 2008, ca urmare a deciziei de casare menționate

anterior în cuprinsul prezentei hotărâri.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat

și aplicat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

probele cauzei nefiind de natură să contureze un refuz nejustificat de

rezolvare a unei cereri adresate autorității publice.

Prin urmare, recursul

declarat în cauză în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul H.I. împotriva sentinței civile nr. 2025 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2009.