ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3111/2006

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2101 din 28

noiembrie 2002, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamantul

I.A. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a obligat

pe pârâți să restituie reclamantului suma de 5 370 824 lei, reținută acestuia

din salariu drept contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate pe

perioada ianuarie-aprilie 2000, reactualizată; totodată, a respins cererea de

chemare în judecată a pârâtei C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., a admis cererea de chemare

în garanție formulată de pârâți, a obligat pe chemata în garanție

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. să restituie pârâților suma reactualizată la data plății

și a respins cererea de chemare în garanție formulată de C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

împotriva C.N.A.S.

Prin decizia civilă nr. 1006 din 21

aprilie 2003 Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de chemata în

garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., a modificat sentința, a respins cererea de

chemare în garanție a acesteia, formulată de pârâți, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți.

La data de 2 octombrie 2003 Curtea

Supremă de Justiție, actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost

sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție cu soluționarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor

hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială

a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În temeiul art. 330 pct. 2 și art.

314 C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în

anulare, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii.

Din punct de vedere procedural,

recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003

art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării

deciziei curții de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă

de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs

în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească

irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen

de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei irevocabile a instanței de

recurs.

Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu

întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece

admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care

a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în

favoarea reclamantei nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere

dreptului său de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la

care și România este parte din anul 1994.

Articolul 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamantul se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care i-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 1006 din 21

aprilie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii, ar constitui o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamantului care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de

lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu îndeplinește cerința

respectării unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere și alții

contra României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai

ales a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu

este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în

scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri,

desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine

juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în

consecință, și în statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea

lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”.

Pentru aceleași considerente ca și cele anterior citate, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul

general, care nu a fost parte în proces, cu consecința casării unei decizii

irevocabile, executorii și intrate în puterea lucrului judecat și privării

reclamantului de dreptul de creanță ce i-a fost recunoscut prin această

decizie.

Înalta Curte va respinge recursul în

anulare declarat de Procurorul general ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr. 1006 din 21 aprilie 2003 a Curții de

Apel Alba Iulia și sentinței civile nr. 2101 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalul

Hunedoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.