ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Comercial Argeș,
prin sentința nr. 636 din 11 octombrie 2005, a respins acțiunea formulată de
reclamanta SC P.A. SRL prin lichidator P.E. în contradictor cu pârâta SC I.L.C.
SRL Brașov având ca obiect obligarea acesteia la plata sumei de 165.225 lei
preț marfă, dobânzi pe perioada 1 octombrie 2004 – 30 iunie 2005 și dobânzi în
continuare de 20 % pe an până la plata integrală a prețului.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a făcut aplicarea art. 7 din contractul nr. 329 pe
care părțile l-au încheiat în anul 2004 și conform căruia „Transferul
proprietății de la vânzător la cumpărător va avea loc la data achitării
integrale a prețului bunurilor ce fac obiectul contractului. Dacă până la data
convenită la art. 3, respectiv 30 octombrie 2004, cumpărătorul nu achită
integral prețul bunurilor, atunci acesta va pierde sumele achitate vânzătorului
până la acel moment iar bunurile se vor întoarce în posesia vânzătorului.
Inițiativa predării/înapoierii bunurilor de la cumpărător la vânzător în cazul
neachitării la timp a prețului contractului, aparține vânzătorului. Riscul
pieirii/deteriorării bunurilor de la data expirării termenului de plată și până
la întoarcerea efectivă a bunurilor în posesia vânzătorului aparține în
totalitate vânzătorului. Atât vânzătorul cât și cumpărătorul convin ca
prevederile prezentului articol să fie respectate întocmai atât cumpărătorul
cât și vânzătorul neavând în acest caz pretenția unul față de celălalt.
Cum la data de 23 aprilie
2004 reclamanta vânzătoare a emis factura în valoare de 2.426.350.500 lei pe
care a onorat-o parțial la plată, rămânând de achitat suma de 165.225 ROL,
scadența obligației de plată stabilindu-se în tranșe până la 30 octombrie 2004,
reclamanta trebuia să se prevaleze de dispozițiile art. 7 paragraful 2 din
contract, respectiv să procedeze la recuperarea bunurilor, pârâta pierzând
sumele achitate până la acel moment.
Curtea de Apel Pitești, secția
comercială, prin decizia nr. 7 din 3 februarie 2006, a respins, ca nefondat,
apelul declarat de reclamanta SC P.A. prin lichidator.
Instanța de apel a dat
eficiență voinței părților concretizată în contract care nu poate fi înlăturată
de reglementările fiscale.
În altă ordine de idei,
cererea reclamantei de deschidere a procedurii Legii nr. 64/1995 a fost respinsă
de judecătorul sindic prin sentința nr. 315/F/2005 ca efect al admiterii
contestației debitoarei, aceasta reținând că „neexecutarea obligației naște în
sarcina debitorului obligația de restituire a bunurilor și nu de plată a
diferenței de plăți” ceea ce induce o prezumție a autorității de lucru judecat,
cauza juridică fiind diferită.
În contra acestei decizii a
declarat recurs reclamanta solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în
sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 165.225 RON
preț marfă și 27.500 RON dobânzi calculate până la data de 30 iunie 2005 și, în
continuare dobândă legală.
În motivarea recursului
declarat, astfel cum aceasta a fost completată în cadrul termenului legal,
recurenta, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
invocă:
greșita interpretare a
raportării la prevederile art. 128 și 138 C. fisc., referirea la acestea fiind
argumente de text pentru a demonstra că livrarea mărfii a avut loc, contractul
s-a perfectat, situație în care nu se mai pune problema restituirii mărfii
către vânzător.
prevederile art. 7 din
contract sunt inaplicabile deoarece există prezumția legală că marfa a fost
vândută, repunerea părților în situația anterioară fiind fără relevanță,
deoarece nici o parte nu solicită desființarea convenției;
în mod greșit s-a reținut
autoritatea de lucru judecat a sentinței 315/ F din 20 aprilie 2005, nefiind
îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ.;
neînțelegerile dintre
părți s-au ivit din interpretarea art. 7 din contract, căruia fiecare parte îi
dă un alt înțeles;
clauza din art. 7
constituie o garanție a vânzătorului pentru plata prețului, acesta putând opta
între plata prețului sau restituirea mărfii.
Intimata pârâtă a depus
întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea recursului ca nefondat
arătând că:
- contractul de vânzare
cumpărare este valabil încheiat și reflectă voința părților la momentul
încheierii lui, reclamanta nefăcând dovada renunțării la clauza nr. 7 din
contract;
- prin inserarea clauzei nr.
7 nu s-au încălcat în nici un mod dispozițiile legii, cu atât mai mult dispozițiile
cu caracter fiscal;
- clauza cuprinsă în art. 7
constituie o garanție a vânzătorului că nu va fi păgubit și nicidecum o
garanție a lui pentru plata prețului iar prin inserarea alin. (4), vânzătorul a
renunțat la dreptul de opțiune;
- instanța de apel a
soluționat apelul pe fond nu pe excepție.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 C.
proc. civ., partea introductivă, casarea sau modificarea unei hotărâri se poate
cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de
acest text de lege.
Criticile pe care recurenta
le dezvoltă și care în esență se reduc la interpretarea clauzei 7 din
contractul încheiat de părți și anume cele de la pct. 1, 2, 4 și 5 din motivele
de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform
căruia modificarea hotărârii atacate se impune când instanța, interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit
și vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, se constată că
instanțele în hotărârile date au făcut numai aplicarea art. 7 din contract iar
nu interpretarea lui, aceasta deoarece redactarea clauzei în speță fiind clară
și explicită nu a necesitat o operațiune de identificare a intenției comune a
părților în sensul art. 977 C. civ.
Prin clauza cuprinsă în art.
7 din contractul de vânzare cumpărare se sancționează neexecutarea totală a
obligației de plată a mărfurilor de către cumpărătoare prin pierderea de către
aceasta a posibilității de a cere restituirea prețului parțial plătit odată cu
restituirea bunurilor către vânzătoare, care se constituie astfel, în daune
interese compensatorii, clauza conținând în sine un pact comisoriu expres.
Cum în alin. (4) al articolului
citat, atât vânzătoarea cât și cumpărătoarea au convenit ca prevederile art. 7
„să fie respectate întocmai”, opțiunea la care face referire recurenta
vânzătoare în sensul executării contractului, este exclusă, instanțele făcând
deci, o corectă aplicare a convenției părților când au stabilit că reclamanta
în cazul dat poate cere restituirea bunurilor livrate reținând prețul încasat.
În ce privește critica
dezvoltată la pct. 4 din motivele de recurs și care se încadrează în
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi nici ea primită.
Aceasta deoarece, instanța
de apel nu a soluționat apelul pe excepția autorității de lucru judecat a
sentinței nr. 315/F/2005 ci pe fond, referirea la această excepție fiind făcută
cu scopul aducerii unui argument în plus în menținerea sentinței instanței de
fond, chiar decizia atacată reținând neîndeplinirea condițiilor art. 1201 C.
civ., sub aspectul triplei identități, cauza juridică fiind diferită a celor
două pricini fiind diferită.
Așa fiind, pentru considerentele
expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta SC P.A. SRL Ștefănești prin lichidator judiciar
E.P. împotriva deciziei nr. 7/ A/C din 3 februarie 2006 a Curții de Apel
Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 iunie 2006.