ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința nr. 636 din 11 octombrie 2005, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.A. SRL prin lichidator P.E. în contradictor cu pârâta SC I.L.C. SRL Brașov având ca obiect obligarea acesteia la plata sumei de 165.225 lei preț marfă, dobânzi pe perioada 1 octombrie 2004 – 30 iunie 2005 și dobânzi în continuare de 20 % pe an până la plata integrală a prețului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a făcut aplicarea art. 7 din contractul nr. 329 pe care părțile l-au încheiat în anul 2004 și conform căruia „Transferul proprietății de la vânzător la cumpărător va avea loc la data achitării integrale a prețului bunurilor ce fac obiectul contractului.

Dacă până la data convenită la art. 3, respectiv 30 octombrie 2004, cumpărătorul nu achită integral prețul bunurilor, atunci acesta va pierde sumele achitate vânzătorului până la acel moment iar bunurile se vor întoarce în posesia vânzătorului. Inițiativa predării/înapoierii bunurilor de la cumpărător la vânzător în cazul neachitării la timp a prețului contractului, aparține vânzătorului. Riscul pieirii/deteriorării bunurilor de la data expirării termenului de plată și până la întoarcerea efectivă a bunurilor în posesia vânzătorului aparține în totalitate vânzătorului. Atât vânzătorul cât și cumpărătorul convin ca prevederile prezentului articol să fie respectate întocmai atât cumpărătorul cât și vânzătorul neavând în acest caz pretenția unul față de celălalt.

Cum la data de 23 aprilie 2004 reclamanta vânzătoare a emis factura în valoare de 2.426.350.500 lei pe care a onorat-o parțial la plată, rămânând de achitat suma de 165.225 ROL, scadența obligației de plată stabilindu-se în tranșe până la 30 octombrie 2004, reclamanta trebuia să se prevaleze de dispozițiile art. 7 paragraful 2 din contract, respectiv să procedeze la recuperarea bunurilor, pârâta pierzând sumele achitate până la acel moment. Curtea de Apel Pitești, secția comercială, prin decizia nr. 7 din 3 februarie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC P.A. prin lichidator. Instanța de apel a dat eficiență voinței părților concretizată în contract care nu poate fi înlăturată de reglementările fiscale.

În altă ordine de idei, cererea reclamantei de deschidere a procedurii Legii nr. 64/1995 a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentința nr. 315/F/2005 ca efect al admiterii contestației debitoarei, aceasta reținând că „neexecutarea obligației naște în sarcina debitorului obligația de restituire a bunurilor și nu de plată a diferenței de plăți” ceea ce induce o prezumție a autorității de lucru judecat, cauza juridică fiind diferită. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 165.225 RON preț marfă și 27.500 RON dobânzi calculate până la data de 30 iunie 2005 și, în continuare dobândă legală.

În motivarea recursului declarat, astfel cum aceasta a fost completată în cadrul termenului legal, recurenta, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă: 1. greșita interpretare a raportării la prevederile art. 128 și 138 C. fisc., referirea la acestea fiind argumente de text pentru a demonstra că livrarea mărfii a avut loc, contractul s-a perfectat, situație în care nu se mai pune problema restituirii mărfii către vânzător.

2. prevederile art. 7 din contract sunt inaplicabile deoarece există prezumția legală că marfa a fost vândută, repunerea părților în situația anterioară fiind fără relevanță, deoarece nici o parte nu solicită desființarea convenției; 3. în mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței 315/ F din 20 aprilie 2005, nefiind îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ.; 4. neînțelegerile dintre părți s-au ivit din interpretarea art. 7 din contract, căruia fiecare parte îi dă un alt înțeles; 5. clauza din art. 7 constituie o garanție a vânzătorului pentru plata prețului, acesta putând opta între plata prețului sau restituirea mărfii.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea recursului ca nefondat arătând că: - contractul de vânzare cumpărare este valabil încheiat și reflectă voința părților la momentul încheierii lui, reclamanta nefăcând dovada renunțării la clauza nr. 7 din contract; - prin inserarea clauzei nr. 7 nu s-au încălcat în nici un mod dispozițiile legii, cu atât mai mult dispozițiile cu caracter fiscal; - clauza cuprinsă în art. 7 constituie o garanție a vânzătorului că nu va fi păgubit și nicidecum o garanție a lui pentru plata prețului iar prin inserarea alin. (4), vânzătorul a renunțat la dreptul de opțiune; - instanța de apel a soluționat apelul pe fond nu pe excepție. Recursul nu este fondat.

1. Potrivit art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de acest text de lege. Criticile pe care recurenta le dezvoltă și care în esență se reduc la interpretarea clauzei 7 din contractul încheiat de părți și anume cele de la pct. 1, 2, 4 și 5 din motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii atacate se impune când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată că instanțele în hotărârile date au făcut numai aplicarea art. 7 din contract iar nu interpretarea lui, aceasta deoarece redactarea clauzei în speță fiind clară și explicită nu a necesitat o operațiune de identificare a intenției comune a părților în sensul art. 977 C. civ.

Prin clauza cuprinsă în art. 7 din contractul de vânzare cumpărare se sancționează neexecutarea totală a obligației de plată a mărfurilor de către cumpărătoare prin pierderea de către aceasta a posibilității de a cere restituirea prețului parțial plătit odată cu restituirea bunurilor către vânzătoare, care se constituie astfel, în daune interese compensatorii, clauza conținând în sine un pact comisoriu expres. Cum în alin. (4) al articolului citat, atât vânzătoarea cât și cumpărătoarea au convenit ca prevederile art. 7 „să fie respectate întocmai”, opțiunea la care face referire recurenta vânzătoare în sensul executării contractului, este exclusă, instanțele făcând deci, o corectă aplicare a convenției părților când au stabilit că reclamanta în cazul dat poate cere restituirea bunurilor livrate reținând prețul încasat.

2. În ce privește critica dezvoltată la pct. 4 din motivele de recurs și care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi nici ea primită. Aceasta deoarece, instanța de apel nu a soluționat apelul pe excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 315/F/2005 ci pe fond, referirea la această excepție fiind făcută cu scopul aducerii unui argument în plus în menținerea sentinței instanței de fond, chiar decizia atacată reținând neîndeplinirea condițiilor art. 1201 C. civ., sub aspectul triplei identități, cauza juridică fiind diferită a celor două pricini fiind diferită. Așa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.A. SRL Ștefănești prin lichidator judiciar E.P. împotriva deciziei nr. 7/ A/C din 3 februarie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2006.