ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3336/2010

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie

2008 pe rolul Judecătoriei Lugoj, reclamantul A.C.E. a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților Consiliul

Local al Municipiului Lugoj și Statul Român reprezentat prin Ministerul

Economiei și Finanțelor București la plata sumei de 300.000 dolari reprezentând

despăgubiri pentru degradarea imobilului proprietatea sa, situat în Lugoj, str.

T., înscris în CF xxx Lugojul Român, nr. top qqq - zzz/a/l.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Prin întâmpinarea

formulată, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în reprezentarea

Ministerului Economiei și Finanțelor a invocat excepțiile netimbrării acțiunii,

a necompetenței materiale a Judecătoriei Lugoj și a lipsei calității sale

procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a

acțiunii.

Tot pe cale de

întâmpinare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Lugoj a invocat lipsa

calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii

de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1787 din 06 octombrie 2008, în raport la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ., Judecătoria Lugoj a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Timiș.

Învestit cu

soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 512/PI din 30 ianuarie 2009,

Tribunalul a respins cererea reclamantului.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că imobilul i-a fost restituit reclamantului

în baza Legii nr. 10/2001, în cuprinsul dispoziției de restituire

menționându-se că bunul se găsește într-o stare avansată de degradare potrivit

procesului-verbal de constatare a stării de fapt din 23 august 2002.

Art. 41 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 consacră răspunderea deținătorului imobilului supus

restituirii în natură pentru distrugerile și degradările nemișcătorului, dar

numai dacă acestea au fost cauzate după intrarea în vigoare a legii și până la

momentul predării efective către persoana îndreptățită. Or, cum în cauză distrugerile

s-au produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererea

reclamantului nu poate fi primită.

Împotriva sentinței a

declarat apel nemotivat reclamantul care a criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Examinând apelul prin

prisma dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., prin Decizia civilă nr. 197 din 30 iunie 2009, Curtea de Apel

Timișoara a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul a fost

restituit în natură, în baza Legii nr. 10/2001, către reclamant, iar prin

procesul-verbal din 23 august 2002 încheiat în baza art. 42 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată) s-a constatat starea de

degradare în care se găsea imobilul la data restituirii.

Nu se contestă

interpretarea dată în primă instanță dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea

10/2001, interpretare potrivit cu care deținătorul imobilului este răspunzător

pentru distrugerile și degradările cauzate imobilelor ce fac obiect al legii

numai după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective

către persoana îndreptățită.

Se arată însă că

norma sus-menționată reglementează limitativ situația recuperării pagubelor

cauzate între cele două momente, cel al intrării în vigoare a legii și cel al

predării efective către persoana îndreptățită.

Această reglementare,

prevăzută în favoarea persoanelor îndreptățite stabilește obligația legală a

deținătorului imobilului în sensul despăgubirii fostului proprietar și are

menirea de a-l determina pe deținător să manifeste diligență în folosirea

imobilului notificat, pentru a evita obligarea sa la despăgubiri odată cu

restituirea bunului.

Pe calea cererii de

chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat despăgubiri exclusiv în

condițiile acestui text de lege ci, invocând faptul că de la data preluării

imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 și până în prezent, acesta s-a

degradat continuu, și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ., respectiv pe normele generale ce reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Contrar celor

reținute de tribunal, nu rezultă din vreun înscris că degradările s-au produs

numai anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Reclamantul a arătat

(generic) că imobilul s-a degradat de la data preluării de către stat (31 iulie

1986) și până în prezent (23 iulie 2008 - data introducerii cererii de chemare

în judecată), iar în Decizia nr. 3005 din 23 mai 2006 se menționează că

imobilul se afla la data formulării cererii de restituire (deci ulterior

intrării în vigoare a legii) într-o avansată stare de degradare.

Rezultă, astfel, că

reclamantul solicită despăgubiri pentru degradări produse în perioade de timp

supuse unor reglementări distincte: perioada anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 (supusă dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.) și perioada

cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii și cel al predării efective

a imobilului (supusă dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).

Reținând pentru a

respinge cererea de chemare în judecată că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a-și întemeia

concluziile pe vreun mijloc de probă și în contradicție cu susținerile

reclamantului, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, pronunțând o

sentință ce urmează a fi desființată cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de apel a

dispus ca, în rejudecare, instanța de trimitere să aibă în vedere

considerentele mai sus arătate și să se pronunțe asupra excepțiilor invocate de

pârâți.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice,

citat în cauză în calitate de reprezentant al pârâtului Statului Român în baza

mandatului și delegației de reprezentare din 21 iulie 2009.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.:

fost comunicată cererea de apel și motivele acestuia, fiind astfel încălcat

dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Finanțelor Publice ca reprezentant legal al Statului Român nu are calitate

procesuală pasivă în cauză și, prin urmare, nu poate fi obligat la acordarea de

despăgubiri, de vreme ce imobilul nu s-a degradat din culpa acestuia.

Instanța de apel a desființat

hotărârea Tribunalului Timiș și a obligat prima instanță să se pronunțe asupra

celor două perioade de timp în considerentele deciziei, modificând astfel

cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond în

mod temeinic și legal a reținut că singurul temei legal aplicabil în cazul

solicitării despăgubirilor pentru imobilul degradat este art. 41 din Legea nr.

10/2001 și reclamantul nu a depus nici un document din care să rezulte că

degradările au avut loc după intrarea în vigoare a acestui act normativ și până

la momentul predării bunului.

Ca atare, tribunalul

a intrat în cercetarea fondului, nefiind aplicabile prevederile art. 297 alin.

(1) din C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

l. Într-adevăr,

potrivit art. 289 alin. (2) C. proc. civ. "președintele va dispune să se

comunice intimatului, o dată cu citația, o copie de pe cererea și de pe motivele

de apel (...)."

În cauză, însă,

apelantul-reclamant a formulat cererea de apel fără a indica și motivele de

apel pe care se întemeiază calea de atac declarată, astfel încât dispozițiile

art. 289 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost incidente în cauză.

Curtea de Apel a

făcut aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care

în cazul "în care apelul nu se motivează (...), instanța de apel se va

pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță."

Întrucât, în lipsa

motivării apelului, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, instanța de

apel a avut în vedere în soluționarea cauzei, susținerile și apărările invocate

de părți în primă instanță, pe care acestea le cunoșteau din desfășurarea

primei faze procesuale a litigiului, nu a existat o încălcare a principiului

contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, așa cum, în mod

neîntemeiat, se susține prin recursul declarat.

nici critica prin care recurentul pretinde că instanța de apel, prin

îndrumările date tribunalului pentru rejudecarea cauzei, a modificat cererea de

chemare în judecată.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri pentru

degradarea imobilului, proprietatea sa, arătând că aceste degradări s-au produs

de la data preluării bunului de către stat - prin Decizia nr. 2255 din 31 iulie

1986 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 - și până la data promovării

cererii de chemare în judecată, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile

art. 998 - 999 C. civ.

Prin urmare, întrucât

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare pe parcursul perioadei scurse de la data

preluării imobilului de către stat și până la restituirea sa către reclamant în

temeiul acestui act normativ, în mod corect instanța de apel a concluzionat că

reclamantul solicită despăgubiri pentru degradări produse în perioade de timp

supuse unor reglementări distincte: perioada anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 (supusă dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.) și perioada

cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii și cel al predării efective

a imobilului (supusă dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).

Această concluzie nu

se bazează pe o modificare a cererii de chemare în judecată, obiectul său

rămânând neschimbat, ci are la bază verificarea normelor legale incidente în

raport de pretențiile formulate de reclamant și de perioada de timp în care au

fost produse pretinsele prejudicii.

Prin urmare, față de

această delimitare corectă a dispozițiilor legale incidente, în raport de

aplicarea lor în timp, în mod legal instanța de apel a reținut că nu numai

prevederile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.

Pentru perioada

anterioară intrării în vigoare a acestei legi, litigiul rămâne supus legii

generale în materie delictuală reprezentată de prevederile art. 998 - 999 C.

civ.

Cum prima instanță a

considerat, în lipsa oricăror precizări în acest sens din partea petentului, că

acesta solicită acordarea de despăgubiri pentru degradări și distrugeri ale

imobilului produse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și a

concluzionat, fără a administra dovezi, că toate degradările și distrugerile

s-au produs anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, cum

pretențiile reclamantului pentru perioada de timp anterioară intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu au fost analizate de tribunal, în mod corect

instanța de apel a apreciat că fondul litigiului nu a fost cercetat și a făcut

aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

contrar celor susținute prin motivele de recurs, Curtea de Apel nu putea da o

dezlegare asupra calității procesual pasive în cauză, întrucât stabilirea

calității procesual pasive în raportul dedus judecății este condiționată de

determinarea prealabilă a producerii prejudiciului, și a perioadei de timp în

care acesta a avut loc, aspecte care urmează a fi stabilite în primă instanță

de tribunal.

Pentru considerentele

expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

Deciziei nr. 197 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2010.

Procesat

de GGC - NN