ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC G.I. SRL

ORADEA a solicitat, în contradictoriu cu I.A.T.S.A. SA ORADEA să se constate nulitatea

absolută a contractelor de leasing financiar nr. 55 și 56 încheiate la data de 12

decembrie 2001 întrucât pârâta în calitate de finanțator, prin mijloace dolosive,

l-a indus în eroare pe utilizator privind calitatea sa de proprietar, a

cesionat în favoarea B.T., filiala Oradea asigurarea de risc financiar cât și

asigurarea pentru toate riscurile și, în fine, că a cesionat creanța sa față de

societatea SC G.I. SRL rezultată din cele două contracte către aceeași bancă.

Tribunalul Bihor, secția

comercială, prin sentința nr. 225 din 30 mai 2006, a respins excepția prematurității

acțiunii invocată de pârâtă și acțiunea pe fond formulată de reclamanta SC G.I.

SRL ORADEA reținând, în esență, că, în cauză, cele două contracte își produc efectele

întrucât motivele invocate nu demonstrează vicierea consimțământului prin dol

și nici existența erorii obstacol câtă vreme părțile de comun acord au stabilit

atât natura juridică a contractelor cât și identitatea dintre obiectele contractelor

și cele dobândite în folosință de reclamantă în mod concret.

Sentința primei instanțe a

fost confirmată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, care prin decizia nr.

139/ C din 21 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC G.I.

SRL formulată prin administratorul judiciar. Curtea a analizat criticile aduse

sentinței nr. 225 din 30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor și a ajuns la

concluzia că aceasta cuprinde motivele  pe care se sprijină soluția, că

intimata a încheiat cele două contracte în calitate de finanțator fără să-și

aroge alte calități în baza cărora să comercializeze în numele și pe seama

producătorului Nissan ori a unicului distribuitor al acestuia în România,

autoturismele produse de firma respectivă. Cu referire la nulitatea solicitată

prin cererea introductivă, instanța de apel a reținut în alți termeni că

inducerea în eroare prin mijloace viclene și dolosive la încheierea celor două

contracte nu sunt determinante pentru achiziționarea celor două autoturisme,

iar faptul că ulterior încheierii contractelor a făcut demersuri pentru

contractarea creditului bancar demonstrează calitatea sa de finanțator asumată

prin cele două contracte și nu de proprietar cum a afirmat apelanta. Aspectele

legate de TVA-ul aferent achiziționării autoturismelor de la societatea terță

nu constituie o dovadă a fraudării legii câtă vreme nu s-a constatat încălcarea

normelor fiscale la momentul achiziționării acestor bunuri stabilirea

ulterioară a unor obligații suplimentare de natură fiscală potrivit instanței

de apel nu demonstrează că la încheierea celor două contracte a fost fraudată

legea.

Curtea de Apel a respins și criticile

în legătură cu încheierea contractelor de leasing cu alți utilizatori după

rezilierea contractelor cu societatea apelantă motivat de faptul că existența acelorași

numere de contract nu relevă intenția de înșelăciune a primului cocontractant întrucât

apelanta față de operațiunile ulterioare este terț. Instanța de apel a mai

constatat că nu a fost depășită specialitatatea capacității de folosință la

încheierea contractelor că în ce privește contractul de gaj nr. 968/2002

„custodele” era chiar reprezentantul apelantei, față de care reclamanta

apelantă este terț, și că nu au fost încălcate dispoziții de ordine publică.

Împotriva deciziei nr. 139/C/2006

a declarat recurs, reclamanta SC G.I. SRL pentru motivele prevăzute de art. 304

alin. (7), (8) și (9) C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat și argumentat

separat, așa cum dispune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. În esență,

recurenta a critica decizia sub cuvânt că instanța de apel nu a dat dezlegarea cuvenită

motivelor de nelegalitate și netemeinicie pe care le-a invocat în fața

instanței de apel, pe care le reiterează în recurs:

Instanța de apel nu a

analizat motivele de netemeinicie invocate ci s-a rezumat la enunțuri generale;

- Contractele nr. 55/2001 și

56/2001 au fost greșit calificate ca fiind de leasing când în realitate acestea

sunt veritabile vânzări cu plata în rate.

- Considerentele instanței de

apel pentru a înlătura motivul privind utilizarea unor manopere dolosive nu au

răspuns punctual la argumentele pe care le-a invocat în susținerea motivelor de

apel.

- Legea a fost fraudată

întrucât intimata a cumpărat, fără să negocieze cu recurenta, două autoturisme

cu plata în rate pe care apoi le-a revândut cu adaosuri substanțiale la prețul

de fabrică.

- Simpla asumare de către intimată

a calității de finanțator nu este de natură să îi confere acestuia respectiva

calitate în lipsa unor raporturi preexistente cu dealler-ul autorizat Nissan. În

aceste condiții după ce a sesizat organele financiare care au luat măsuri de

recuperare a TVA-ului de la pârâtă, contractele sunt de vânzare-cumpărare și se

impune nulitatea lor și repunerea în situația anterioară.

- S-au vândut pentru a doua

oară după predarea autoturismelor la 18 aprilie 2003 și 3 iunie 2003, aceleași

autoturisme către o altă societate încheindu-se contractele cu același număr 55

și 56 și același preț, ceea ce demonstrează estrocheria intimatei.

- Contractul de gaj nr. 968

din 24 ianuarie 2002 nu a fost semnat de SC G.I. prin reprezentantul legal

fiind fals faptul că autoturismele au fost puse la dispoziția lui Lukacs Iosif

câtă vreme SC G.I. era parte în contract.

- A suspendat plata ratelor

când a aflat că pe seama acestor autoturisme pârâta a luat credit de la B.R.D.,

cu ocazia cumpărării autoturismelor din Ungaria cât și de la B.T. ulterior

predării autoturismelor, deja achiziționate către SC G.I. SRL.

- La data încheierii

contractului de leasing pârâta nu avea în obiectul de activitate operațiunii de

leasing așa încât contractele sunt lovite de nulitate absolută .

Pentru aceste motive a

solicitat având în vedere și confuzia instanței dintre leasingul operațional și

leasingul financiar, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și în fond admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinare a

răspuns la criticile formulate de recurentă pe care le-a considerat nefodnate susținând

în alți termeni că prin motivele invocate se confundă noțiuni în legătură cu

natura contractului, că în calitate de utilizator recurenta nu a achitat ratele

de leasing stabilite în sarcina sa motiv care a dus la rezilirea contractului

și la predarea bunurilor, urmare executării silite, că neplata TVA-ului s-a

datorat culpei recurentei așa cum rezultă din actul de constatare al organelor

fiscale și că a încheiat contractele de leasing în calitate de proprietar

finanțator al bunurilor.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, având în

vedere că recurenta nu a argumentat criticile de nelegalitate, distinct, pe

fiecare motiv în parte va lua în examinare motivul prevăzut de art. 304 alin. (7)

C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia instanței de apel nu cuprinde

motivele pe care se sprijină. Din perspectiva acestui motiv este de reținut că

recurenta nu a invocat încălcarea vreunei dispoziții legale pe care se

întemeiază această critică. Fiind într-o cale extraordinară de atac recurenta

avea obligația nu doar să arate motivele sale de nemulțumire în legătură cu

motivarea deciziei din apel ci să arate în concret care texte de lege au fost

încălcate. Este neîndoielnic faptul că decizia din apel, a fost amplu motivată,

considerentele și soluția fiind rezultatul unei analize pertinente,

fundamentată pe probele dosarului astfel că nu se poate reproșa instanței că a

încălcat dispozițiile procedurale referitoare la motivare prevăzute de art. 261

pct. 5 C. proc. civ. În plus instanța nu este obligată ca în raționamentul său

să preia argumentele pe care și-a întemeiat partea susținerile ci să răspundă

la chestiunea pusă în discuție și să dea o dezlegare pertinentă. Or, nu se

poate susține față de ampla analiză a motivelor invocate în apel că decizia nu

cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a bazat soluția de respingere a

apelului.

Al doilea motiv (art. 304 pct.

8) invocat, se referă la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului dedus judecății.

Având în vedere sublinierea

făcută anterior în legătură cu neindicarea textelor de lege încălcate, Înalta

Curte va lua în examinare numai susținerea cu privire la natura contractelor

deduse judecății.

Din acest punct de vedere se

constată potrivit clauzelor din cele două contracte cu nr. 55 și 56/2001, că se

probează fără dubiu faptul că între părți s-au stabilit raporturi juridice de

natura leasingului financiar, prin care locatorul este finanțatorul,

proprietarul bunului, care transmite utilizatorului în calitate de utilizator

folosința și posesia bunului. Faptul că acest contract este complex și apare ca

o fuziune de tehnici juridice care se structurează pe un contract de vânzare

cumpărare prin care se achiziționează bunul (precum și pe alte caracteristici)

nu-l transformă din contract de leasing financiar în contract de vânzare cu

plata în rate. În acest sens art. IV și V din contractele aflate la dosar sunt

edificatoare pentru distincția dintre contractul de vânzare-cumpărare cu plata

în rate și contractul de leasing financiar. Dintre acestea se va reține faptul

că finanțatorul păstrează proprietatea bunului iar toate celelalte obligații revin

utilizatorului.

De asemenea, ratele de

leasing nu au natura juridică a ratelor, din contractul de vânzare-cumpărare cu

plata în rate pentru că nu vizează direct plata prețului. Faptul că ratele de

leasing vor fi deduse în cazul în care utilizatorul își manifestă dorința de a

cumpăra bunul folosit sau vor fi reținute în ipoteza rezilierii contractului

din culpa utilizatorului, cum s-a constatat în cauză nu schimbă natura contractului

de leasing.

Rezultă, așadar, că cele

două contracte intră sub incidența O.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare

din Legea nr. 99/1999, nr. 161/2003 și nr. 533/2004 iar voința comună a

părților care se desprinde din clauzele stipulate în cuprinsul acestora a fost

de a încheia contracte de leasing financiar. Pe de altă parte, susținerile

privind componența ratelor de leasing nu au legătură cu leasingul financiar și

ca atare nu pot fi reținute. Din cele ce preced rezultă și faptul că nu poate

fi pusă în discuție existența unor raporturi contractuale de natura leasingului

operațional fiind evident că finanțatorul nu este fabricant și că s-a urmărit

ca în cele din urmă să se transmită proprietatea asupra bunului în cazul în

care utilizatorul optează pentru această transmitere. Or, nu poate fi pusă în discuție

această ultimă chestiune în cazul leasingului operațional.

În consecință, instanța de

apel a interpretat corect actul dedus judecății, critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ., urmând să fie respinsă.

Celelalte susțineri în

legătură cu fapte ulterioare rezilierii contractelor încheiate cu recurenta și stabilirea

altor raporturi juridice cu terțe persoane juridice nu se încadrează în

motivul analizat, ci vizează netemeinicia, așa încât nu vor fi examinate.

Al treilea motiv la care a

făcut trimitere recurenta se referă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit acestui

motiv, hotărârea poate fi casată/modificată dacă este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În susținerea

motivului invocat, recurenta trebuia să demonstreze că a fost încălcată legea

de drept substanțial și anume că s-a aplicat o dispoziție legală străină

situației de fapt sau că a fost extinsă sau restrânsă în mod nejustificat o

dispoziție legală. Din argumentele aduse pentru susținerea criticilor deciziei

pronunțată de instanța de apel nu rezultă nicio referire la dispoziții legale

pe care instanța le-a ignorat sau le-a aplicat greșit. Dimpotrivă întreaga critică

se structurează pe motive de netemeinicie și nu pe motive de nelegalitate

specifice căii extraordinare de atac a recursului care este nedevolutivă, lucru

firesc întrucât recurenta a parcurs o astfel de etapă procesuală prin exercițiul

apelului.

În consecință, față de cele

ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC G.I. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 139/

C din 21 noiembrie 2006, A a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2007.