ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC G.I. SRL ORADEA a solicitat, în contradictoriu cu I.A.T.S.A. SA ORADEA să se constate nulitatea absolută a contractelor de leasing financiar nr. 55 și 56 încheiate la data de 12 decembrie 2001 întrucât pârâta în calitate de finanțator, prin mijloace dolosive, l-a indus în eroare pe utilizator privind calitatea sa de proprietar, a cesionat în favoarea B.T., filiala Oradea asigurarea de risc financiar cât și asigurarea pentru toate riscurile și, în fine, că a cesionat creanța sa față de societatea SC G.I. SRL rezultată din cele două contracte către aceeași bancă. Tribunalul Bihor, secția comercială, prin sentința nr. 225 din 30 mai 2006, a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă și acțiunea pe fond formulată de reclamanta SC G.I.

SRL ORADEA reținând, în esență, că, în cauză, cele două contracte își produc efectele întrucât motivele invocate nu demonstrează vicierea consimțământului prin dol și nici existența erorii obstacol câtă vreme părțile de comun acord au stabilit atât natura juridică a contractelor cât și identitatea dintre obiectele contractelor și cele dobândite în folosință de reclamantă în mod concret. Sentința primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, care prin decizia nr. 139/ C din 21 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC G.I. SRL formulată prin administratorul judiciar.

Curtea a analizat criticile aduse sentinței nr. 225 din 30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor și a ajuns la concluzia că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină soluția, că intimata a încheiat cele două contracte în calitate de finanțator fără să-și aroge alte calități în baza cărora să comercializeze în numele și pe seama producătorului Nissan ori a unicului distribuitor al acestuia în România, autoturismele produse de firma respectivă. Cu referire la nulitatea solicitată prin cererea introductivă, instanța de apel a reținut în alți termeni că inducerea în eroare prin mijloace viclene și dolosive la încheierea celor două contracte nu sunt determinante pentru achiziționarea celor două autoturisme, iar faptul că ulterior încheierii contractelor a făcut demersuri pentru contractarea creditului bancar demonstrează calitatea sa de finanțator asumată prin cele două contracte și nu de proprietar cum a afirmat apelanta.

Aspectele legate de TVA-ul aferent achiziționării autoturismelor de la societatea terță nu constituie o dovadă a fraudării legii câtă vreme nu s-a constatat încălcarea normelor fiscale la momentul achiziționării acestor bunuri stabilirea ulterioară a unor obligații suplimentare de natură fiscală potrivit instanței de apel nu demonstrează că la încheierea celor două contracte a fost fraudată legea. Curtea de Apel a respins și criticile în legătură cu încheierea contractelor de leasing cu alți utilizatori după rezilierea contractelor cu societatea apelantă motivat de faptul că existența acelorași numere de contract nu relevă intenția de înșelăciune a primului cocontractant întrucât apelanta față de operațiunile ulterioare este terț.

Instanța de apel a mai constatat că nu a fost depășită specialitatatea capacității de folosință la încheierea contractelor că în ce privește contractul de gaj nr. 968/2002 „custodele” era chiar reprezentantul apelantei, față de care reclamanta apelantă este terț, și că nu au fost încălcate dispoziții de ordine publică. Împotriva deciziei nr. 139/C/2006 a declarat recurs, reclamanta SC G.I. SRL pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) și (9) C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat și argumentat separat, așa cum dispune art. 302 1 lit. c) C. proc. civ.

În esență, recurenta a critica decizia sub cuvânt că instanța de apel nu a dat dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate și netemeinicie pe care le-a invocat în fața instanței de apel, pe care le reiterează în recurs: Instanța de apel nu a analizat motivele de netemeinicie invocate ci s-a rezumat la enunțuri generale; - Contractele nr. 55/2001 și 56/2001 au fost greșit calificate ca fiind de leasing când în realitate acestea sunt veritabile vânzări cu plata în rate. - Considerentele instanței de apel pentru a înlătura motivul privind utilizarea unor manopere dolosive nu au răspuns punctual la argumentele pe care le-a invocat în susținerea motivelor de apel. - Legea a fost fraudată întrucât intimata a cumpărat, fără să negocieze cu recurenta, două autoturisme cu plata în rate pe care apoi le-a revândut cu adaosuri substanțiale la prețul de fabrică.

- Simpla asumare de către intimată a calității de finanțator nu este de natură să îi confere acestuia respectiva calitate în lipsa unor raporturi preexistente cu dealler-ul autorizat Nissan. În aceste condiții după ce a sesizat organele financiare care au luat măsuri de recuperare a TVA-ului de la pârâtă, contractele sunt de vânzare-cumpărare și se impune nulitatea lor și repunerea în situația anterioară. - S-au vândut pentru a doua oară după predarea autoturismelor la 18 aprilie 2003 și 3 iunie 2003, aceleași autoturisme către o altă societate încheindu-se contractele cu același număr 55 și 56 și același preț, ceea ce demonstrează estrocheria intimatei. - Contractul de gaj nr. 968 din 24 ianuarie 2002 nu a fost semnat de SC G.I.

prin reprezentantul legal fiind fals faptul că autoturismele au fost puse la dispoziția lui Lukacs Iosif câtă vreme SC G.I. era parte în contract. - A suspendat plata ratelor când a aflat că pe seama acestor autoturisme pârâta a luat credit de la B.R.D., cu ocazia cumpărării autoturismelor din Ungaria cât și de la B.T. ulterior predării autoturismelor, deja achiziționate către SC G.I. SRL. - La data încheierii contractului de leasing pârâta nu avea în obiectul de activitate operațiunii de leasing așa încât contractele sunt lovite de nulitate absolută . Pentru aceste motive a solicitat având în vedere și confuzia instanței dintre leasingul operațional și leasingul financiar, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinare a răspuns la criticile formulate de recurentă pe care le-a considerat nefodnate susținând în alți termeni că prin motivele invocate se confundă noțiuni în legătură cu natura contractului, că în calitate de utilizator recurenta nu a achitat ratele de leasing stabilite în sarcina sa motiv care a dus la rezilirea contractului și la predarea bunurilor, urmare executării silite, că neplata TVA-ului s-a datorat culpei recurentei așa cum rezultă din actul de constatare al organelor fiscale și că a încheiat contractele de leasing în calitate de proprietar finanțator al bunurilor. Recursul este nefondat. Înalta Curte, având în vedere că recurenta nu a argumentat criticile de nelegalitate, distinct, pe fiecare motiv în parte va lua în examinare motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc.

civ., prin care s-a susținut că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Din perspectiva acestui motiv este de reținut că recurenta nu a invocat încălcarea vreunei dispoziții legale pe care se întemeiază această critică. Fiind într-o cale extraordinară de atac recurenta avea obligația nu doar să arate motivele sale de nemulțumire în legătură cu motivarea deciziei din apel ci să arate în concret care texte de lege au fost încălcate. Este neîndoielnic faptul că decizia din apel, a fost amplu motivată, considerentele și soluția fiind rezultatul unei analize pertinente, fundamentată pe probele dosarului astfel că nu se poate reproșa instanței că a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la motivare prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. În plus instanța nu este obligată ca în raționamentul său să preia argumentele pe care și-a întemeiat partea susținerile ci să răspundă la chestiunea pusă în discuție și să dea o dezlegare pertinentă. Or, nu se poate susține față de ampla analiză a motivelor invocate în apel că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a bazat soluția de respingere a apelului. Al doilea motiv (art. 304 pct. 8) invocat, se referă la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății. Având în vedere sublinierea făcută anterior în legătură cu neindicarea textelor de lege încălcate, Înalta Curte va lua în examinare numai susținerea cu privire la natura contractelor deduse judecății.

Din acest punct de vedere se constată potrivit clauzelor din cele două contracte cu nr. 55 și 56/2001, că se probează fără dubiu faptul că între părți s-au stabilit raporturi juridice de natura leasingului financiar, prin care locatorul este finanțatorul, proprietarul bunului, care transmite utilizatorului în calitate de utilizator folosința și posesia bunului. Faptul că acest contract este complex și apare ca o fuziune de tehnici juridice care se structurează pe un contract de vânzare cumpărare prin care se achiziționează bunul (precum și pe alte caracteristici) nu-l transformă din contract de leasing financiar în contract de vânzare cu plata în rate. În acest sens art. IV și V din contractele aflate la dosar sunt edificatoare pentru distincția dintre contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate și contractul de leasing financiar.

Dintre acestea se va reține faptul că finanțatorul păstrează proprietatea bunului iar toate celelalte obligații revin utilizatorului. De asemenea, ratele de leasing nu au natura juridică a ratelor, din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate pentru că nu vizează direct plata prețului. Faptul că ratele de leasing vor fi deduse în cazul în care utilizatorul își manifestă dorința de a cumpăra bunul folosit sau vor fi reținute în ipoteza rezilierii contractului din culpa utilizatorului, cum s-a constatat în cauză nu schimbă natura contractului de leasing. Rezultă, așadar, că cele două contracte intră sub incidența O.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare din Legea nr. 99/1999, nr. 161/2003 și nr. 533/2004 iar voința comună a părților care se desprinde din clauzele stipulate în cuprinsul acestora a fost de a încheia contracte de leasing financiar.

Pe de altă parte, susținerile privind componența ratelor de leasing nu au legătură cu leasingul financiar și ca atare nu pot fi reținute. Din cele ce preced rezultă și faptul că nu poate fi pusă în discuție existența unor raporturi contractuale de natura leasingului operațional fiind evident că finanțatorul nu este fabricant și că s-a urmărit ca în cele din urmă să se transmită proprietatea asupra bunului în cazul în care utilizatorul optează pentru această transmitere. Or, nu poate fi pusă în discuție această ultimă chestiune în cazul leasingului operațional. În consecință, instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecății, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc.

civ., urmând să fie respinsă. Celelalte susțineri în legătură cu fapte ulterioare rezilierii contractelor încheiate cu recurenta și stabilirea altor raporturi juridice cu terțe persoane juridice nu se încadrează în motivul analizat, ci vizează netemeinicia, așa încât nu vor fi examinate. Al treilea motiv la care a făcut trimitere recurenta se referă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv, hotărârea poate fi casată/modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În susținerea motivului invocat, recurenta trebuia să demonstreze că a fost încălcată legea de drept substanțial și anume că s-a aplicat o dispoziție legală străină situației de fapt sau că a fost extinsă sau restrânsă în mod nejustificat o dispoziție legală.

Din argumentele aduse pentru susținerea criticilor deciziei pronunțată de instanța de apel nu rezultă nicio referire la dispoziții legale pe care instanța le-a ignorat sau le-a aplicat greșit. Dimpotrivă întreaga critică se structurează pe motive de netemeinicie și nu pe motive de nelegalitate specifice căii extraordinare de atac a recursului care este nedevolutivă, lucru firesc întrucât recurenta a parcurs o astfel de etapă procesuală prin exercițiul apelului. În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.I. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 139/ C din 21 noiembrie 2006, A a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2007.