ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2138/2009

Obiectul acțiunii Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Iași la data de 3 decembrie 2007, reclamanta SC A. SA Iași a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 215 din 31 iulie 2007 emisă de pârâtă, prin care a fost soluționată contestația reclamantei împotriva deciziilor referitoare la obligații de plată accesorii nr. 35110 din 6 aprilie 2007 și nr. 35111 din 6 aprilie 2004 emise de A.F.P. Iași, prin care s-a stabilit plata sumei de 5.121.912 lei.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării acțiunii Reclamanta a arătat că, debitele ce au constituit baza de impunere pentru calcului accesoriilor, decizia nr. 35110 din 6 aprilie 2007 și decizia nr. 35111 din 6 aprilie 2007 au fost stabilite prin procesul-verbal nr. 340 din 12 februarie 1999, întocmit de Garda Financiară Iași. Reclamanta a mai arătat că, organul de soluționare a contestației a fost în eroare cu privire la titlu, cât și cu privire la contestația la executare, suspendată pentru lipsa părților la Judecătoria Iași, dosar nr. 2749/2001, ulterior dispunându-se perimarea contestației la executare. Ca atare, potrivit reclamantei, sunt aplicabile dispozițiile art. 254 C. proc. civ., fiind înlăturat efectul de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art. 16 alin final din d ecretul nr. 167/1958, iar organul de soluționare a contestației trebuia să dea curs dispozițiilor art. 89 și art. 91 din O.G. nr. 92/2003, în forma inițială. 3.Apărările formulate de pârâta A.N.A.F. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 3.1. Referitor la suma de 12.247 lei se arată că în mod legal s-a procedat la desființarea deciziei și obligarea organelor fiscale să reanalizeze situația debitelor achitate incluse în baza de calcul a accesoriilor, deoarece A.F.P. Iași a prezentat o situație de fapt diferită decât cea stabilită prin decizie. 3.2. Referitor la susținerile reclamantei în sensul că „dreptul de a stabili obligațiile fiscale era prescris”, potrivit art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, se solicită respingerea acestei apărări. Obligațiile fiscale reprezentând accize în sumă de 982.118 lei și TVA în sumă de 285.281 lei ce au constituit baza de impunere pentru calculul accesoriilor din Decizia nr. 35110 din 6 februarie 2007 și decizia nr. 35111 din 6 aprilie 2007 au fost stabilite prin procesul-verbal nr. 340 din 12 februarie 1999. Reclamanta a atacat procesul-verbal nr. 340/1999 pe cale administrativă și judiciară, acțiunea fiind respinsă irevocabil prin Decizia nr. 1330 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal . După soluționarea irevocabilă a acțiunii împotriva procesului-verbal nr. 340/1999, organul fiscal a procedat la calcularea accesoriilor aferente celor două decizii. 3.

În ceea ce privește suma de 131.257 lei, apărarea reclamantei este neîntemeiată, deoarece nu se aduc probe din care să reiasă o altă situație decât cea constatată de organele fiscale.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 108/CA din 27 mai 2008 a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Iași în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. A dispus anularea deciziei nr. 215 din 31 iulie 2007 emisă de pârâtă. A anulat în totalitate titlurile de creanță nr. 35.110 și nr. 35.111 din 6 aprilie 2007.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond. Prin decizia nr. 215 din 31 iulie 2007 emisă de pârâtă, contestată de reclamantă s-a dispus: - desființarea deciziei de calcul accesorii nr. 35.110 din 6 aprilie 2007 pentru suma de 12.247 lei reprezentând accesorii aferente unor impozite , taxe și contribuții; - anularea deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii pentru suma de 3.837.429 lei reprezentând accesorii accize stabilite prin decizia nr. 35110/2007 și pentru suma de 1.140.979 lei reprezentând accesorii TVA stabilite prin decizia nr. 35111/2007, urmând ca A.F.P. Iași să emită decizii de calcul accesorii la încetarea efectului suspensiv la plata debitelor ce le-au generat. Instanța de fond a reținut că, emiterea celor două titluri de creanță pentru obligații de plată accesorii, respectiv Decizia nr. 35.110 și nr. 35.111 din 6 aprilie 2007 este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. Potrivit art. 23 C. proc. fisc., dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, din acest moment născându-se dreptul organului fiscal de a stabili obligația fiscală, care referitor la deciziile contestate – este prescris. S-a reținut de asemenea că, obligațiile fiscale stabilite prin cele două titluri de creanță contestate care nu au legătură cu accesoriile la accize și TVA, calculate la baza de impunere prin procesul verbal nr. 340/1999 au fost achitate de reclamant în termen.

Recursul formulat de pârâta A.N.A.F. Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 304 1 C. proc. civ. 6.1. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii. Curtea de Apel Iași a făcut o gravă confuzie între prescripția dreptului de a cere executarea silită, reglementată în Cap. VII din O.G. nr. 92/2003 și prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale, reglementată în Cap. II din O.G. nr. 92/2003. Obligațiile fiscale care au generat accesoriile calculate prin cele două decizii contestate au fost stabilite prin procesul-verbal nr. 340/1999, iar contestația formulată a fost respinsă irevocabil prin d ecizia nr. 1330 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal . După soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ, sumele stabilite prin actul de control au devenit certe, lichide și exigibile, fiind achitate de reclamantă, iar organul fiscal a procedat la calcularea accesoriilor aferente, până la data plății, astfel încât se poate reține că dreptul organului fiscal de a stabili obligații este prescris. Conform dispozițiilor art. 92 din O.G. 92/2003 republicată, modificată și completată, termenul de 5 ani de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale se întrerupe conform prevederilor Decretului nr. 167/1958. Prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată [art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958]. Art. 17 din același act normativ prevede că întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. Hotărârea irevocabilă prin care s-a respins acțiunea împotriva procesului – verbal nr. 340/1999 a fost pronunțată în data de 15 februarie 2007, când dreptul de a stabili obligații fiscale nu era prescris. 6.2. În ceea ce privește suma de 131.257 lei, recurenta apreciază că, din probatoriul administrat nu reiese că reclamanta-intimată nu ar datora suma. Instanța de judecată avea obligația, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să administreze un probatoriu pertinent și concludent, or, aceasta s-a limitat la a prelua ca atare în considerentele hotărârii atacate, susținerile reclamantei cum că nu datorează accesoriile în sumă de 131.257 lei, deoarece nu s-au identificat în contabilitatea societății . 6.3. r eferitor la capătul de cerere privind suma de 12.247 lei, pentru care a fost desființată decizia de calcul accesorii nr. 35110 din 6 aprilie 2007, instanța de fond în mod greșit a reținut că trebuia anulată decizia pentru această sumă deoarece reprezintă o diferență datorată unei erori de calcul făcută de organul fiscal la preluarea soldului de la marii contribuabili. Decizia organului fiscal de a desființa actul atacat pentru această sumă este corectă, urmând a se reanaliza situația debitelor achitate în cerere în baza de calcul a accesoriilor.

Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă SC A. SA Iași Intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că: 7.1. Titlurile de creanță din 6 aprilie 2007 au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 23 și art. 91 C. proc. fisc. De la 1 ianuarie 2000 a început să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale, termen ce s-a împlinit la data de 31 decembrie 2004. Obligațiile fiscale consemnate în cele două decizii accesorii au făcut obiectul unor titluri executorii împotriva cărora s-a formulat contestație la executare, care a fost soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 15284 din 21 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. 6993/245/2007. Prin această sentință s-a constatat prescris dreptul recurentei de a cere executarea silită a sumelor stabilite prin procesul-verbal nr. 340 din 12 ianuarie 1999. Prin urmare, este nelegală emiterea unei noi decizii de calcul a accesoriilor, respectiv a unui nou titlu de creanță pentru accesoriile generate de procesul-verbal nr. 340, întrucât dreptul de stabilire a obligației fiscale este prescris. 7.2. Critica recurentei conform căreia instanța în virtutea rolului activ avea obligația de a administra un probatoriu pertinent și concludent pentru soluționarea justă a cauzei nu poate fi primită, întrucât în cauză au fost administrate probe care au fost de natură să conducă la o corectă concluzie din partea instanței de fond. II. Considerentele instanței de recurs 1. Recursul este nefondat 2 .Decizia nr. 35110 din 6 aprilie 2007 a stabilit obligații de plată accesorii, în sumă de 3.837.429 lei, aferente accizelor, majorări de întârziere în sumă de 3.582.078 lei, pe perioada 12 februarie 1999 – 31 decembrie 2006 și penalități de întârziere în sumă de 255.351 lei, pe perioada 30 septembrie 2001 – 31 decembrie 2005. Decizia nr. 35111 din 6 aprilie 2007 a stabilit obligații de plată accesorii în sumă de 1.140.979 lei, aferente TVA – majorări de întârziere în sumă de 1.066.858 lei pe perioada 12 februarie 1999 – 5 aprilie 2007 și penalități de întârziere în sumă de 74.121 lei, pe perioada 30 septembrie 2001 – 31 decembrie 2005. Suma contestată în cuantum de 12.247 lei reprezentând accesorii aferente unor impozite, taxe, dividende, alte contribuții a fost stabilită prin Decizia nr. 35110 din 6 aprilie 2007. Suma contestată în cuantum de 131.257 lei reprezentând accesorii diverse a fost stabilită prin Decizia de impunere nr. 35111 din 6 aprilie 2007. 3. Pentru suma de 12.247 lei, recurenta a desființat decizia de calcul accesorii nr. 35110 din 6 aprilie 2007, urmând a se reanaliza situația debitelor achitate incluse în baza de calcul a accesoriilor. Motivul trimiterii spre reanalizare a sumei de 12.247 lei este acela că din adresa nr. 46378 din 28 mai 2007 emisă de A.F.P. a municipiului Iași, rezultă o altă situație de fapt decât cea stabilită prin decizia de calcul accesorii nr. 35110 din 6 aprilie 2007. Adresa A.F.P. a municipiului Iași a arătat în mod categoric că intimata-reclamantă a achitat suma stabilită, anterior datei înregistrării declarațiilor și anterior expirării termenului de plată, astfel încât nu exista niciun motiv ca cererea reclamantei să nu fie admisă pe acest aspect. 4. În ceea ce privește suma de 131.257 lei, se va constata că reclamanta-intimată a motivat și dovedit contestația formulată. Organul fiscal este cel care este obligat să dovedească legalitatea obligației de plată impusă în sarcina societății intimate. 5. Debitele reprezentând active și TVA ce au contribuit la baza de impunere pentru calculul accesoriilor din Deciziile nr. 35110 și nr. 35111 din 6 aprilie 2007 au fost stabilite prin procesul – verbal nr. 340 din 12 februarie 1999 încheiat de organele Gărzii Financiare Iași. Prin sentința civilă nr. 15284 din 21 decembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. 6993/245/2007, Judecătoria Iași a constatat prescris dreptul recurentei de a cere executarea silită a sumelor stabilite prin procesul-verbal nr. 340 din 12 februarie 1999. Totodată, prin aceeași sentință s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că termenul de prescripție s-a împlinit la 16 octombrie 2006, la 5 ani de la actul întrerupător de executare. S-a mai constatat, prin aceeași sentință, că, urmare a efectului perimării contestației la executare, toate actele de procedură făcute în acea instanță nu-și mai produc efectele, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, nici încheierea de suspendare a executării din 3 decembrie 2007 nu și-a mai produs efectul suspensiv, perimarea stingând procesul împreună cu actele de procedură. Termenul prescripției nu a fost întrerupt deoarece cererea de executare s-a perimat [art. 405 1 alin. (3) C. proc. civ.]. În speță, nici procedura administrativă de contestare a procesului-verbal nr. 340 din 12 februarie 1999 și nici procedura judiciară nu au dus la întreruperea termenului de prescripție, deoarece numai o acțiune formulată împotriva debitorului poate întrerupe termenul. Nu are relevanță împrejurarea că intimata-reclamantă, după pronunțarea Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1330 din 15 februarie 2007, a achitat debitul principal și o parte a accesoriilor deja stabilite prin procesul verbal nr. 340 din 12 februarie 1999. Față de acestea, se va constata că deciziile nr. 35110 și 35111 din 6 aprilie 2007 au fost emise fără a se ține seama de efectele, pe de o parte ale prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale, iar, pe de altă parte, ale prescripției dreptului de a cere executarea silită. Pentru perioada anterioară datei de 16 octombrie 2006, organul fiscal nu mai poate cere executarea silită a accesoriilor, deoarece însăși executarea silită a debitorului s-a prescris, neavând relevanță executarea voluntară a acesteia. Stabilirea obligației fiscale a accesoriilor rămâne astfel imposibil de executat silit. Pentru perioada ulterioară datei de 16 octombrie 2006, organul fiscal nu mai poate stabili însăși obligația fiscală a accesoriilor, pentru același motiv al stingerii dreptului de a cere executarea silită a debitului principal. 6. În concluzie, se va constata că motivele de recurs sunt nefondate, iar în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată se va respinge recursul formulat.