ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Garda
Financiară Iași împotriva sentinței civile nr.72/CA din 1 iunie
2002 a Curții de Apel Iași.
La
apelul nominal s-au prezentat recurenții-pârâți Ministerul
Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor
Publice Iași, ambii reprezentați de consilierul juridic A.L. și
intimata-reclamantă S.C. „D” SRL prin avocatul C.B., lipsind
recurenta-pârâtă Garda Financiară Iași.
Procedura
completă.
Consilierul
juridic A.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate
ca nelegală și netemeinică și pe fond, respingerea
acțiunii pentru motivele prezentate în recurs.
Avocatul
C.B. a pus concluzii de respingere a recursului, menținerea ca legală
și temeinică a sentinței atacată pentru motivele prezentate
pe larg în concluziile scrise (f.15) și acordarea cheltuielilor de
judecată conform dovezilor de la dosar.
Reprezentanta
Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
C
U R T E A
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 29.11.2001, reclamanta Societatea
comercială „D” SRL a solicitat anularea procesului-verbal încheiat la
13.09.2001 de Garda Financiară Iași și a deciziei nr.1750 din
30.10.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, precum și
exonerarea sa de obligația de a plăti la bugetul statului suma de
539.904.441 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și majorările
de întârziere aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat recalcularea
obligațiilor sale de plată și să se constate că
datorează la bugetul statului numai suma de 85.959.968 lei.
În
motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că organele de control
au stabilit greșit obligațiile sale către bugetul de stat,
reținând că a transmis către S.C. „C” SA dreptul de proprietate
pentru spațiul comercial în suprafață de 158,85 m.p., anterior
datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Reclamanta
a arătat că organele de control nu au ținut seama de actele
depuse și prin care a dovedit că emiterea facturii către S.C „C”
SA și încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost posibile
numai după data la care a devenit proprietara spațiului comercial,
având dreptul să-l înstrăineze.
Prin
sentința nr.72/CA/ 1.06.2002, Curtea de Apel Iași a admis în parte
acțiunea, a anulat parțial actele contestate pentru următoarele
obligații fiscale: impozit pe profit în sumă de 89.438.858 lei, cu
majorările de întârziere aferente în sumă de 289.384.853 lei și
majorările de întârziere aferente TVA în sumă de 67.660.651 lei. În
aceeași sentință s-a dispus menținerea actelor de control
pentru obligațiile reclamantei de a plăti la bugetul statului impozit
pe profit în sumă de 11.126.342 lei și T.V.A. în sumă de 55.504.914
lei, cu majorări de întârziere în sumă de 106.319.514 lei, fiind
obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de
judecată în sumă de 9.305.000 lei.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, până
la data de 26.04.1999, reclamanta nu a fost proprietara spațiului
comercial de 158,85 m.p. și nu a avut posibilitatea să încheie actul
de vânzare-cumpărare, astfel încât a fost nelegal obligată ca și
până la această dată să plătească impozitul pe
profit și majorările de întârziere aferente TVA calculate la sumele
reprezentând contravaloarea imobilului înstrăinat Societății
comerciale „C” SA.
Împotriva
acestei sentințe și în termen legal, au declarat recurs Ministerul
Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice
a județului Iași și Garda Financiară – Secția
Iași, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și
netemeinică.
Recurenții
au susținut că instanța de fond nu a analizat probele dosarului
și soluția dată s-a întocmit exclusiv pe raportul de
expertiză contabilă, efectuat în cauză pe baza susținerilor
din acțiune. Recurenții au arătat că prețul
vânzării spațiului comercial a fost încasat integral de intimată
în anul 1997 și de la această dată, a existat obligația
impunerii venitului realizat, indiferent de momentul perfectării actului
de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât actul s-a încheiat pe
parcursul judecății, la data de 17.06.2002.
Analizând
actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare
invocate și de dispozițiile art.304 și art.304
1
Cod
procedură civilă, Curtea va admite prezentul recurs pentru
următoarele considerente:
Societatea
comercială „D” S.R.L. a dobândit în baza contractului de
vânzare-cumpărare nr.1071/ 7.07.1997 încheiat cu F.P.S. acțiuni
reprezentând 40% din capitalul social al SC „A” S.A., iar prin contractul
nr.22/ 10.12.1997 a cumpărat acțiunile reprezentând diferența de
60% din capitalul societății. Cu ordinul de plată nr.264/
19.01.1998, societatea intimată a achitat ultima rată din prețul
întregului pachet de acțiuni cumpărate.
La
26.08.1997, societatea intimată a încheiat cu S.C. „C” SA un contract de
asociere în participațiune pentru spațiul comercial în
suprafață de 158,85 m.p., situat în Iași și aflat la acea
dată în patrimoniul Societății comerciale „A” SA. Prin acest
contract, intimata s-a obligat ca după achiziționarea spațiului
comercial să perfecteze vânzarea lui către SC „C” SA, iar transferul
dreptului de proprietate a fost stabilit pentru data plății integrale
a ratelor care au fost eșalonate până la 30.10.1997.
Convenția
astfel încheiată nu reprezintă o participare la beneficiile și
la pierderile uneia sau mai multor operațiuni comerciale, pentru că nu
cuprinde elementele esențiale ale asociațiunii în participațiune
prevăzute în art.251-256 Cod comercial. Această convenție este
în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care
părțile s-au obligat să încheie în viitor contractul de
vânzare-cumpărare pentru un bun individual determinat și la
prețul stabilit.
Din
clauzele convenției rezultă neîndoielnic și că
părțile au consimțit ca unele din obligațiile proprii
vânzării să fie executate anterior încheierii actului de
vânzare-cumpărare și anume ca, lucrul vândut să fie predat la
data plății primei rate care a avut loc la data de 27.08.1997, ca
prețul să fie plătit anticipat și în rate, urmând ca
dreptul de proprietate asupra bunului să fie transmis la data
plății ultimei rate, efectuate de S.C. „C” SA cu ordinul de
plată nr.1342 din 30.10.1997.
În
atare situație, la data de 10.12.1997, când intimata a devenit
deținătoarea întregului pachet de acțiuni al
Societății comerciale „A” SA și când S.C. „C” SA achitase suma
de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spațiului comercial, erau
îndeplinite condițiile stipulate în convenția părților
pentru transferul dreptului de proprietate și pentru care corect organele
de control au calculat obligațiile de plată a impozitului pe profit
și a taxei pe valoarea adăugată, cu majorările de
întârziere aferente.
Faptul
generator al celor două obligații fiscale l-a constituit însuși
transferul dreptului de proprietate care, prin convenția
părților, a avut loc anterior perfectării actului de
vânzare-cumpărare și din acest punct de vedere se constată
că, instanța de fond și-a întemeiat greșit hotărârea
pe apărarea din acțiune privind exigibilitatea obligațiilor
către bugetul de stat după data la care intimata a fuzionat cu S.C. „A”
S.A.
Astfel,
conform art.4 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.70/1994 republicată,
„profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile
rezultate din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobile pentru care s-a
transferat dreptul de proprietate (...), inclusiv din câștiguri din orice
sursă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, într-un
an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile”.
De
asemenea, Ordonanța Guvernului nr.3/1992 republicată, prevede în
art.10 alin.1 că „obligația plății TVA ia naștere la
data efectuării livrării de bunuri mobile, transferului
proprietății bunurilor imobiliare și prestării
serviciilor”.
Aplicând
aceste dispoziții legale, recurenții au stabilit corect că, la
data de 25.01.1998 au devenit scadente obligațiile intimatei de a
plăti impozit pe profit și TVA pentru suma de 307.800.000 lei și
că, de la aceeași dată sunt datorate și majorările de
întârziere aferente celor două obligații.
Anulând
parțial actele de control, instanța de fond a apreciat eronat ca
fiind întemeiată susținerea din acțiune privind scadența
obligațiilor de plată a impozitului pe profit și a T.V.A. numai
după data de 26.04.1999, când a fost înscrisă la Oficiul Registrului
Comerțului Iași fuziunea prin absorbție a S.C. „A” S.A. cu
societatea intimată.
Apărarea
intimatei că numai după absorbția activului și pasivului SC
„Alimentara 15 Nusa” SA a devenit proprietara spațiului comercial și
a fost în drept să-l înstrăineze, nu poate fi reținută ca
temei de exonerare pentru obligațiile de plată către bugetul de
stat, devenite scadente de la 25.01.1998.
Fuziunea
prin absorbție realizată prin actul autentificat la 2.11.1998 a avut
drept consecință încetarea ca persoană juridică a
societății absorbite, S.C. „A” S.A. dar prin transmisiunea
universală a patrimoniului acestei societăți, intimata nu a
dobândit dreptul de a dispune cu privire la elementele din activul
societății absorbite pentru că, acest drept l-a avut încă
din momentul cumpărării întregului pachet de acțiuni din
capitalul societății și a cărei unică
acționară era anterior fuziunii.
Omițând
că intimata, în calitate de unică acționară a S.C. „A” S.A.,
avea dreptul de dispoziție asupra spațiului comercial, ca element al
activului societății cumpărate și că, la 30.10.1997,
primise suma de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spațiului,
expertul contabil desemnat în cauză a exprimat opinii contradictorii cu
privire la natura juridică a acestei sume și nu a argumentat
concluzia sa privind lipsa de implicații fiscale pentru înregistrarea
sumei în contabilitatea societății intimate pe anul 1997.
Instanța
de fond și-a însușit greșit concluziile expertizei contabile,
fără a avea în vedere celelalte probe administrate în cauză
și care infirmă susținerea expertului privind încasarea de
către intimată a sumei de 307.800.000 lei cu titlul de împrumut de la
S.C.„C” SA.
Față
de considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs, va casa
hotărârea atacată și pe fond, va respinge ca nefondată
acțiunea formulată de S.C. „D” SRL Iași, menținând ca
legale și temeinice procesul-verbal din 13.09.2001 și decizia
nr.1750/ 30.10.2001 întocmite de recurenți cu privire la obligația
societății intimate de a plăti la bugetul statului și suma
de 539.904.441 lei, contestată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice Iași și Garda Financiară
Iași, împotriva sentinței civile nr.72/CA din 1 iunie 2002 a
Curții de Apel Iași.
Casează
sentința atacată și pe fond respinge acțiunea
formulată de S.C. „D” SRL.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 19 februarie 2003.